Humanitas, editura situată în topul exigențelor editoriale, oferă publicului românesc select o carte de actualitate omenească. Dacă prefața nu trece dincolo de tonul unei epistole amicale adresată Oanei, ca dovadă, din cele șapte paragrafe, numai două nu se deschid apelativ: unul în care prefațatoarea reflectă asupra condiției actorului și altul în care se referă la experiența sa de lectura a diverselor jurnale. Cinic nu era Diogene din Sinope evocat în prefață, cum a fost și a rămas în istoria filosofiei, ci suntem noi toți care căutăm să ne construim mereu o imagine într-un deschis „theatrum mundi”. Societatea românească păstrează aceeași mentalitate în care părinții le poartă de grijă copiilor toată viața, justificându-se astfel atât jertfa cât și nemernicia unora. Aceasta este pătura groasă a societății simțului comun situată în zona acelui „dolce fa niente”, a acelui „lasă-mă să te las”, un echivalent al clasicului „aurea mediocritas”.
Bolta conștiinței oricărui român, chiar și a celor mai tineri ieșiți din istoria neamului, conține câteva stele dintre care una este Amza Pellea. Oana Daiana Pellea, unica fiică a familiei își asumă condiția „omului pod”: „Știu că am mai scris despre pod. Ei și? Înseamnă că așa trebuie. În primul rând că și el, ca și greierele de pe Lună, a devenit prietenul meu. Oricum, inițialele numelui meu (Pellea Oana Daiana) dau POD. Bette David spune într-un interviu că e un semn de reușită în viață ca inițialele numelui tău să formeze un cuvânt…” (p. 78). Un pod de suflet, de prietenie, recunoștință și de neîntreruptă mulțumire pentru darul numit viață. Un pod între inimi, peste viață și scenă, așezat sub zodia autenticității. Jurnalul se constituie ca o mărturisire sinceră a ipseității noastre de autor și cititori, înțeleasă ca umplere a vieții cu propria ființa, printr-o înflorire a eului nostru.
Cineva care recunoaște sincer consistența „fenomenului Valerică” este un om adevărat. Valerică este legenda vie a actorilor de la Casandra ce depășește atribuția funcției de mașinist, cum l-a prins Amza pe vremea studenției, pe urmă șeful mașiniștilor, cum l-a prins Oana, ajuns astăzi la pensie. Numit inspirat “șeful sectorului suflete” (p. 214) este unul din membrii nelipsiți din familia fiecărui actor: ajutându-i în teatru, susținându-i, ridicându-le moralul pe scenă ca și în viața, cum ar fi mutatul dintr-un domiciliu în altul, prezent de la tot felul de evenimente familiale. L-a ajutat pe Amza când s-a mutat în casă nouă, și l-a purtat pe umeri când s-a mutat la Domnul. “Teatrul românesc îi datorează enorm lui nea Valerică. Ar trebui scrisă o carte despre el și viața lui… UNITER-ul ar trebui să-i acorde un premiu de excelență… Armata de tehnicieni, regizori de lumini, de sunet, tapițeri, croitorese… ce armată tăcută, frumoasă e în spatele oricărui spectacol” (p. 214) realitate și adevăr care ne scapă fiind orbiți de strălucirea spectacolelor. Am redat acest imn pentru a prezenta căldura ce se emană din paginile scrise despre cei ce au fost odată sub luminile rampei și au trecut în culise firii, pentru a ne fi mai aproape. „Oamenii se ridică în picioare și aplaudă pentru Paler, care ieri a plecat frumos dintre noi (infarct)” (notează pe 8 mai 2007, p. 155). Călătorule, odată ajuns în Bucureși, nu uita să-i vizitezi pe temerari în culisele de la Bello unde respiră lumină.
Ea nu își propune să ne vorbească despre despre arta actorului cu secretele ei, ci simplu, atinge esența stării de a-fi-om-dăruit-altora. Până să citim acest jurnal nu ne-am fi gândit să considerăm teatrul o cutie neagră, cum o simțea un regizor italian: „Și și-a dat seama că de 40 de ani se grăbește spre locul unde și-a trăit viața, spre o cutie neagră” (p. 37), ceva opus vieții calde și luminoase de afară, din parc, însă e un cadru magic umplut de artist cu viața autentică a ființei lui, care, dincolo de artificiile învățate la școală, lasă să treacă prin el dumnezeirea, în exprimare smerită: “actorul doar primește de la Dumnezeu și transmite mai departe”, (p. 153)
În teatru e ca și în viață, așa cum în viață e ca și în teatru, de aceea, cu sau fără voia noastră, există o sumedenie de fapte de viață care se întrucișează „și realizez sau îmi reamintesc sau descopăr că Amza a jucat primul rol la Craiova: Jack, în Bună seara, domnule Wilde. După fix 25 de ani, eu am jucat ca prim rol Gwendolen, iubita lui Jack, în Wilde.” (p.162)
„Cobor dealul spre somn. Și-l urc spre rugă. Foișorul din viața mea” (p. 199) scrie în perioada șederii ei la Tismana privind „Proloagele” lunilor septembrie și decembrie. Șapte și zece. Șapte taine, zece porunci, de șaptezeci de ori câte șapte într-o iertare infinită a celor plecați să semneze caligrafic condica neamului nostru: un Nicodim de la Tismana, un Mihai Eminescu, un Nichita Stănescu adus în adierea sonoră prin discul înregistrat de Oana a celor 11 Elegii, un Octavian Paler, un Emil Cioran, un Radu Beligan, un Conu Alecu Paleologu, un Adrian Pintea, Ștefan Iordache, Ileana Predescu, Toma Caragiu, Gina Patrichi, în rama Amza Pellea. Portretul mamei sale, Gigetta Policrat, este un buchet de frumuseți, cea a încercărilor istoriei în urma cărora familia Policrat pierde totul, ajungând să facă cutiuțe pentru căpșui în gara din Craiova (p. 111) în timp ce mama îi murea în închisoare iar tatăl se afla la Canal, cea a poveștii de dragoste cu actorul Amza, cea a sărăciei lucii ce-i înnobilează pe cei aleși, cea a susținerii tânărului actor în al cărui talent avea încredere Radu Beligan, cea participativă din culisele Teatrului de Comedie din București, cea a nașterii fiice, cea a succeselor și iubirii publicului pentru actorul Amza, cea a bolii și nemuririi lui, cea a bătrâneților, cea a propriei boli în care plătește adaosul de viață cu mutilarea trupului. Fiecare episod biografic adăugă un plus de frumusețe mamei, împodobindu-o cu aripi de înger (p. 112).
De la joc și glumă, prin spectacol și viață, întru credință și iubire, ochiul ni se deschide lăuntric, revăzându-i pe cei dragi: „Mai fac o dată cu ochiul spre cer, acolo sunt mulți care-mi zâmbesc și îmi fac și ei cu ochiul, în chip de răspuns.” (p. 217) Nouă nu ne rămâne decât să-i îmbrățișăm prin acest simplu exercițiu de ipseitate. Mulțumim Oana.
