Notă:
Interviul a fost segmentat în trei părţi şi şase capitole. Primele două părţi pot fi citite la urmatoarele adrese de web:
http://www.gandaculdecolorado.com/interviu/8-interviu/1486-viata-neobisnuita-a-unui-om-de-stiinta-ii
http://www.gandaculdecolorado.com/interviu/8-interviu/1485-viata-neobisnuita-a-unui-om-de-stiinta-i
***
(CONTINUARE)
(4) ACTIVITĂŢI POLITICO-SOCIALE
ND: Claudiu, ce poţi arata cititorilor despre activităţile tale social-politice? Este evident că ai fost numit consul general onorific al României în urmă unor activităţi româneşti şi că ai fost medaliat de Statele Unite pentru activităţile tale americane. Arată-ne mai întâi despre activităţile tale româneşti.
CGM: Vreau să precizez din capul locului că nu am fost vreodată membru al vreunui partid, nici din ţară şi nici din străinătate, deşi o astfel de apartenenţă este singura cale ca ceea ce spui să fie cu adevărat ascultat. Mi s-au propus poziţii înalte, în care se aveau însă în vedere nu atât contribuţia, cât girul meu. A fi înregimentat presupune a trebui să fii de acord nu numai cu linia, ci şi cu detaliile aplicării liniei la care ai aderat. Cum am preferat să lupt cu natura şi nu cu oamenii, m-am limitat la cercetare şi acţiuni de folos oricui.
În ţară, dacă aş fi încercat să mă alătur Partidului Comuninst, nu aş fi fost niciodată crezut ca sincer având în vedere că tatăl meu a fost Procuror General în timpurile vechi, mama fusese cetăţeană franceză, iar eu… deţinut anticomunist. La cererea mea de a mă înscrie pentru a deveni „Candidat în Ştiinţe”, o formă copiată după sovietici premergătoare doctoratului, organizaţia de partid locală de care trebuia să fiu sprijinit mi-a râs în nas. In schimb, la Securitate mi s’a cerut să fiu informator, promiţându-mi se un viitor strălucit deoarece puteam pătrunde în societatea înaltă, adică acolo unde securistul obişnuit nu ar fi avut credibilitate. Am fost ades ameninţat că voi fi re-arestat: tatăl meu, încrezător în ubicuitatea şi perenitatea justiţiei, mi-a arătat mereu că nu pot fi deţinut pentru multă vreme deoarece legalmente nu aveau probe concludente la adresa mea. Îmi aduc aminte cât de amărât a fost când am fost dus la Canal, ca urmare a sfatului său că este mai bine să fiu închis pentru un timp pe care-l vedea limitat, decât să rămân compromis pentru restul vieţii. Cât de înapoiaţi am fost în modul nostru idealist de a vedea viaţa mi-o arată însă cele ce au urmat: puteam să fi fost turnător, securist, etc. şi astăzi să dau interviuri arătând cum mi-am apărat ţara, şi să mă bucur de o pensie mărită şi de aprecieri pentru serviciile aduse…
În SUA am fost simpatizant şi susţinător financiar al Partidului Republican; l-am sprijinit în alegeri, dar fără folos, pe senatorul de Illinois de origine română Chris Lauzen. În 2004, am fost ales Preşedinte de Onoare al unui consiliu având drept scop sfătuirea diverselor întreprinderi (Business Advisory Council). Cea mai mare contribuţie am avut-o însă în 2000, când am contribuit substanţial la realegerea lui George W. Bush ca preşedinte al SUA. Episodul este atât de senzaţional încât prefer să-l redau ad literam, aşa cum se găseşte în organul Partidului Republican FrontPage Magazine, Sept. 27, 2007 în articolul meu „Should the U.S. Back Down?”
(http://97.74.65.51/readArticle.aspx?ARTID=28071):
„My first direct contact with American politics inadvertently occurred at the time when George W. Bush won the presidential election with a mere 537 lead in Broward County, Florida, where I live. My involvement, as one of the leaders of the Romanian-American community, haphazard as it was, may have won over enough voters to tip the balance there. In anticipation of the elections I was asked to arrange for the Hollywood, Florida, community to hear James C. Rosapepe, at that time the U.S. ambassador to Romania, as well as a Democrat and friend of President Clinton’s. When the county’s Democratic leader, Mitch Caesar, refused to help me find an appropriate venue, I turned to his Republican counterpart. But the latter’s help did not come without a price—E. Clay Shaw, Jr. asked to be included in the encounter. While the debate remained well within the limits of civility, the Democrat’s indifference and the Republican’s desire to help the community was clear. As moderator, I reminded the public that they would soon have to show their preference.
The event was not without its consequences, as the audience went home to tell all their friends and relatives about what had happened. A couple of months after the elections I was invited to a local Republican meeting and asked about the occasion. I learned there that many other Americans of East European descent have found out about what happened and have generally reacted negatively to the Democrat’s prestation: they wondered if they would not have been treated with the same indifference, had they been present. Even if we discount the 15,000 Romanian-Americans living in South Florida (most of them in Broward County), it should be remembered that in all of Florida only about one in every three citizens was born in the U.S., and that all of the newer arrivals show strong solidarity when it comes to a common cause. During the Cold War, hundreds used to gather every year in Miami for Captive Nations Week.”
Dorinţa de a mai susţine acest partid mi-a dispărut însă când nu ni s-a răspuns la cererea de a face parte, alături de Lia Roberts (pe atunci preşedinta Partidului Republican din Nevada), fără cheltuieli din partea altora, din delegaţia americană care a participat la Summit-ul NATO din Aprilie 2008 ţinut la Bucureşti.
ND: Si câteva cuvinte despre activitatea ta românească…
CGM: În sudul Floridei se află ca mărime a patra concentrare de români din SUA. După puţini ani dela venirea mea acolo, am fost ales preşedinte de onoare a Asociaţiei Culturale Româno-Americane din Florida. Câţiva ani am avut întâlniri şi acţiuni lăudabile cu participarea unor artişti faimoşi din ţară: din pacate, rămânerea la putere a cripto-comuniştilor a făcut ca interesul nostru faţă de o organizaţie de legătură cu ţară să scadă. S-a confirmat încă o dată că diaspora este o reflecţie a ţării. Ca atare, atunci când am închiriat o sală şi am procurat cu greu două filme documentare, „Columna lui Traian” şi „Roma în timpul lui Augustus”, şi nu au venit decât 20 de oameni, am decis disolvarea tacită a asociaţiei. Interesant este că primesc şi astăzi, din când în când, reviste din ţară nu pe adresa mea de Consul General al ţării, ci pe cea de Preşedinte al asociaţiei menţionate…
Altfel, an de an am paticipat la reuniuni precum ROMFEST, România şi Românii în Ştiinţa Contemporană, Forumul Presei Române de Pretutindeni… Mai sunt încă Director pentru SUA şi Canada al Fundaţiei Naţionale a Românilor de Pretutindeni care scoate Romanian Global News şi care m’a sărbătorit recent cu ocazia implinirei a 80 ani. (http://www.rgnpress.ro/content/view/42533/27)
Din păcate, în afară de câte o conferinţa sau articol ţinut cu o anumită ocazie, colaborarea celor din România cu cei de peste Ocean lasă de dorit. În ceea ce priveşte colaborarea între româno-americani, lucrurile stau mai bine deşi pluteşte mereu acuzatia de desbinare. Astfel, pe când trăia părintele Gheorghe Calciu- Dumitreasa am făcut parte din organizaţia creată de el, Uniunea Română pentru Credinţa şi Libertate. Observaţia că dorea să mă folosească doar ca nume urmată de decesul său, m-au făcut să mă retrag. În prezent am rămas activ (prim vice preşedinte) doar în Comitetul Româno-American pentru Basarabia careia părintele Calciu i-a fost preşedinte de onoare, dar care a fost înfiinţat de cel care îmi ia acest interviu. Sunt convins că activitatea acestui comitet va deveni cu atât mai utilă cu cât ne vom apropia de momentul în care va avea loc reunificarea.
ND: Claudiu, la un moment dat ai participat la repatrierea în ţară a unor tablouri celebre care fuseseră sustrase de la muzeul Bruckenthal din Sibiu. Ce ne poţi spune despre acel episod care a dovedit o foarte bună colaborare între ţară şi exil?
CGM: Episodul este redat pe larg într-un articol intitulat „The return of artwork will bring relief” apărut în ziarul „The Herald” din Miami în ziua de 10 Iulie 1998. În articol se arată (şi traduc ad literam) „Guvernul Român este bucuros că patru picturi de mari maeştri, care fuseseră furate, au fost recuperate după 30 ani. U.S. Customs Service (Serviciul vamal american) este bucuros că a jucat un rol pivotal în această acţiune. Tablourile vor fi repatriate către Guvernul Român săptămâna viitoare la sediul băncii World Bank din Washington unde Preşedintele Emil Constantinescu le va accepta personal.” În articol se mai arată că acestea valorează între 300.000 şi un million de dolari şi că între picturi se află şi „Ecce Homo”, tablou atribuit cebrului Tiţian. În calitate de chimist, am fost solicitat să examinez autenticitatea cernelei cu care era scris, pe spatele tabloului, proprietarul unora dintre ele, anume însuşi baronul Bruckenthal. Oricum, am fost bucuros să ajut la returnarea către ţară a unor piese de artă care aparţineau patrimoniului naţional al României.
(5) PASIUNI, SPORT ŞI DESTINDERE
ND: Vorbeşte-ne puţin despre sport, destindere, pasiuni şi recreiere. De câte ori te-am vizitat şi am mers împreună la reşedinţa ta din Key Largo, te-am admirat văzând cât de abil eşti la pescuitul subacvatic. Ce te-a pasionat cel mai mult în viaţă?
CGM: Sunt un ergomaniac sau workaholic; îmi place să lucrez şi această a mă absoarbe. De unde eram un bun sportiv, astăzi fac eforturi fizice doar să mă menţin ca să mă pot consacra altor activităţi. Dintre pasiuni, mi-au rămas vânătoarea sub apă şi înotul, şi când întreprind călătorii, mersul îndelungat pe jos. Alte pasiuni sunt conferinţele şi călătoriile pe mapamond. Fiind invitat să ţin conferinţe în lumea întreagă şi având mijloace, am călătorit mult, putându-mi alege locurile de vizitat. Pe continente, pot arata în fiecare din acestea puţinele ţări în care nu am fost. Ultima călătorie mai lungă a fost în Singapore şi Tailanda, unde mai fusesem în prealabil, urmate de Cambogia şi Vietnam. Ultimele ţări mi-au făcut o impresie deosebită, prima prin complexul Angkor Vat, iar a două prin golful Ha Long, care prin fenomenele carstice deosebite merită clasificarea ca una dintre minunile lumii moderne. Aş mai adăuga subteranele Cu Chi de lângă Saigon (Ho Chi Min City), o imensă încrengătură de tunele de unde membrii Vietcongului ii ataca pe americani. O altă călătorie reuşită am organizat-o în jurul Capului Horn. Am plecat cu un grup de 12 români la Buenos Aires, Argentina, unde am fost primiţi şi răsfăţaţi de ambasada Romana de acolo. După vizitarea împrejurimilor (Montevideo, Gato Negro, etc.) am luat un vas şi am trecut printre Antartica şi America de Sud pentru a ajunge în Chile, la Valparaiso, şi apoi la Santiago. Pe vas, bucuria ne-a fost sporită de numărul mare de români care serveau şi care nu mai văzuseră vreodată atâţia pasageri din ţara lor…
A locui între Fort Lauderdale şi Miami înseamnă să vezi cele mai mari vase şi să fii mereu invitat in multe croaziere, ceea ce te face vrând-nevrând blazat. Visul multora, o călătorie în Antile (Caraibe), care celor mai mulţi li se pare ceva deosebit, este pentru noi… o simplă deplasare în “balta locală”. Legat de aceasta, nu înţeleg dece românii, aflaţi la doi paşi de Turcia, nu vizitează Capadocia, zonă care mi-a lăsat impresii cu totul deosebite…
(6) PERSOANE ŞI PERSONALITĂŢI
ND: Claudiu, ce personalităţi ai avut prilejul să cunoşti în cei 80 de ani de viaţă trăiţi pe două continente?
CGM: Personalităţi am avut chiar în familie. Tatăl meu a fost Procuror General, având în jurisdicţie un sfert din ţară. În acelaşi timp, a fost co-autor al unei cărţi de mare tiraj pe care nimeni nu o citea de plăcere, şi anume Codul Penal Adnotat Carol al ÎI-lea. Fratele său şi unchiul meu Constantin Matasă, a fost protopop şi mare arheolog amator. El a înfiinţat muzeul de istorie de la Piatra Neamţ (cultura Cucuteni, de curând declarată că cea mai importantă din neolitic a fost expusă la New York, Oxford, etc.). Datorită lui l-am văzut îndeaproape pe Nicolae Iorga care îi vizita săpăturile. Iorga i-a făcut şi o epigramă: “Pe când ceilalţi popi îngroapă, părintele Matasă tot desgroapă.” Fiica sa, Elena Matasă a fost membră a Uniunii Scriitorilor: cărţile sale pot fi găsite pe Internet. Nepoată mea, Liliana Matasă, artistă plastică, poate fi uşor găsită pe Internet datorită expoziţiilor sale de succes. Din partea mamei, vara mea Helene (Marily) Le Nir i-a tradus în franceză pe N. Steinhardt, A. Buzura, N. Manea, G. Adamesteanu, F. Ilis şi alţi români, fiind decorată de statul român cu Ordinul Meritul Cultural în grad de Comandor. Prin re-căsătoria tatălui meu, am devenit rudă şi cu faimoasa mezzo-soprană Viorica Cortez a cărei carieră a făcut obiectul unei cărţi.
Copil fiind, am stat pe genunchii lui Corneliu Zelea Codreanu, care s’a întâmplat să fie coleg de bancă cu tatăl meu pe vremea când amândoi erau studenţi la facultatea de drept din Iaşi. Deşi atras de unele idealuri legionare, tatăl meu nu le-a aprobat violenţa. S-a ţinut departe şi de colegul său Alexandru Voitinovici, cunoscut şi sub pseudonimul literar de Alexandru Voitin, fost jurist şi dramaturg. Acesta a ajuns preşedinte al Tribunalului Poporului, prezidând numeroase procese politice (Ion Antonescu (1946), Iuliu Maniu (1947). În timp ce tatăl meu era persecutat şi a trebuit să se ascundă, acest coleg al său a devenit Procuror General al RPR (1948-1952) şi Preşedinte al Tribunalului Suprem (1954-1967). O altă personalitate a fost un nemţean, prieten al unchiului meu Constantin Matasă, care atunci când a devenit patriarh, Nicodim Munteanu, mă tachina cerându-mi să mă fac… călugăr. Mult mai târziu, in vara anului 2000, pe când eram conferenţiar şi moderator la cursurile Universităţii de Vară Izvorul Mureşului, am auzit că Preafericitul Teoctist, care venise la sfinţirea mănăstirei, ar dori să mă cunoască. M-am dus, şi spre mirarea mea, acesta mi-a arătat cât de mult ii datoreşte aceluiaş unchi de pe timpul in care ii fusese diacon la Mănăstirea Neamţului…
Ca student-translator amestecat printre străini, la Băneasa, la 23 August 1952 am dat mâna cu Hewlet Johnson, decanul de Canterbury şi cu Nicolai Bulganin, mareşal şi prim-ministru adjunct al Uniunii Sovietice. La o „Periniţă”, am fost ales dintre cei din horă şi apoi pupat de… Ana Pauker. În aceiaşi calitate, la Eforie, vila Filimon Sârbu, i-am admirat şi m-am apropiat de câţiva mari actori români; cu Madeleine Voicu, soţia violonistului care era plecat în turneu, jucam interminabile partide de ping pong. Aşa cum am menţionat deja, fiind închis la Ghencea i-am îndulcit puţin bătrâneţea şi boala lui Nicolae Batzaria, alias Moş Nae. La Jilava, l-am avut drept „coleg” pe C. Vicol, procuror şi acuzator public în procesul mareşalului Ion Antonescu: nu ştiu cu ce greşise, dar trimiterea lui printre “bandiţi”, cum eram numiţi, i-a înzecit pedeapsa. La Canal, la Capul Midia, l-am întâlnit, spre bucuria mea, pe actorul Ovid Teodorescu. Spre deosebire de scenă, unde era mereu plăcut şi vesel, acolo era continuu posomorât.
La Capul Midia m-am împrietenit cu Mihai Moţa, fiul lui Ion Moţa, adjunctul lui Corneliu Codreanu. Deşi nu avusese când şi cum să facă ceva care putea să fie dăunător, originea sa era suficientă ca să fie arestat. Administraţi închisorii îl chinuia şi înfometa pentru a-şi arăta ataşamentul faţă de regim. Când ne-am reîntâlnit după eliberare, m-am făcut mesagerul lui către Viorel/Valerian Trifa, episcopul uneia dintre cele două episcopii ortodoxe româneşti din America. Mihai dorea să fie scos din ţara, pretext fiind reîntregirea familiei cu o mătuşă din RDG, Zita Riemer. În 1990, am reuşit să-l aduc la mine în Florida şi apoi la părintele G. Calciu. În primăvară anului următor a murit însă de un cancer netratat pe care i l-a cauzat detenţia.
Cu episcopul Trifa am avut o relaţie cordială din momentul în care s-a convins că nu vin din partea Securităţii. La Vatra fiind, mi-a prezentat un călugăr ce mi s-a părut înalt şi slab, arătându-mi că acesta îi va fi succesorul: nu avea altă alegere, deoarece era singurul născut în SUA. Cum membra congresului SUA, Elisabeth Holtzman, denunţase Vatra ca pe un focar nazist, continuatorul lui Trifa trebuia să fie în afară de orice bănuială. Calomnia a fost transpusa şi în filmul „Descending Angel” cu marele actor George C. Scott în rolul principal. Călugărul menţionat mai sus era considerat aparte deoarece nu fusesese înainte ortodox şi abia vorbea româneşte: mai a târziu a fost hirotonit episcop sub numele Natanail.
La Viena i-am cunoscut deaproape pe faimoşii cântăreţi de operă Nicola Ghiaurov şi Ljuba Velitsch, care spre uimirea mea erau aplaudaţi pe stradă de trecătorii care îi recunoşteau. La cererea mea, chimişti cunoscuţi, G. Pannetier, Secretar al Societé Chimique de France şi Shigeru Oae, din Tokyo, m-au invitat să lucrez cu ei. Acesta din urmă mi-a atras însă atenţia că în Japonia voi câştiga bine, dar nu mă voi putea integra vreodată în societatea lor.
Cu puţin înainte să plec din ţară l-am găzduit pe H. B. Haas, „tatăl nitroalcanilor”, savant de renume mondial care mi-a prefaţat cartea în ediţia engleză. Acesta m-a recomandat să dau consultaţii firmei Celanese în Corpus Christi, Texas (vezi mai sus). Prin el l-am cunoscut îndeaproape pe Donald Othmer, profesor de inginerie chimică, faimos ca inventator, multimilionar şi filantrop care a co-editat mult utilizata lucrare “Kirk-Othmer Encyclopedia of Chemical Technology.” Nici astăzi nu pot să uit priveliştea New York-ului din casa sa aşezată vis-à-vis de port, în Brooklyn.
În Los Angeles l-am cunoscut pe monseniorul Octavian Bârlea, fondatorul Academiei Româno-Americane, despre care am mai vorbit. La sfatul acestuia, am plecat la Yale ca să-l conving pe G.E. Palade să devină preşedinte de onoare al academiei: am rămas prieteni, eu devenind mai târziu contribuitor pentru catedra (Endowed Chair) care îi poartă numele la University of California, San Diego, facultatea de ştiinţe medicale. In 1997, acesta mă felicitase atât pentru cea de a zecea aniversare a publicaţiei mele „The Insider” cât şi pentru un studiu privind brackeţii apărut în „Orthodontics and Maxilar Orthopedics”. Laureatul Premiului Nobel 1974 a arătat acolo că „mă bucur de înalta apreciere a cercetătorilor lucrând în acelaşi domeniu.” Tot în Los Angeles, în casa Soniei Rossetti, le-am cunoscut pe sora şi mama regelui Farouq al Egiptului care abdicase în 1952. În El Monte, partea din Los Angeles unde locuiam, am fost vizitat de Dan Iordăchescu pe care l-am admirat pentru voce dar nu şi pentru bancuri.
Dintre străini, la New Orleans am schimbat câteva cuvinte cu Jacques Cousteau, venit să exploreze fluviul Missisippi: cum m-am adresat în franceză, m-a luat cu plăcere drept acadian (cajun), adică fâcănd parte dintre francezii exilaţi din Canada de englezi: în jur de 1770 acestia au coborât pe Mississippi pâna’n Louisiana. Ajuns în Florida, am fost imersat în miile de români aflaţi acolo. In Florida mi-au fost oaspeţi Benone Sinulescu, Arşinel, Vâcoveanca şi mulţi alţi actori care au dat spectacole aici. I-am plimbat prin împrejurimi pe Dem Rădulescu-Bibanul, pe Ştefan Hruşcă şi alţii. M-am vizitat reciproc -la Buies Creek, NC şi Key Largo, Florida – cu Betty şi David Funderburk, ambasador al SUA în România între 1981 şi 1985, cel care a demascat regimul lui Ceauşescu în cartea „Pinstripes and Reds”.
Invitat să conferenţiez în Tunis, l-am vizitat acasă pe Gelu Voican Voiculescu în timp ce acesta era ambasador al României; am înregistrat cu atenţie versiunea sa privind moartea Ceauşeştilor… Sunt în relaţii bune cu jurnalista Sheila Kast şi cu soţul acesteia, J. C. Rosapepe, ambasador al SUA în România între 1998 şi 2001, deşi cu ocazia venirei ultimului în Florida am arătat public ca democraţii lui nu sprijină imigranţii din estul Europei.
ND. Lista e impresionantă şi aş fi tentat să te întreb despre fiecare dintre aceste personalitâţi pe care le-ai întâlnit. Mă voi rezumă însă la liderii politici români sau legaţi de România pe care i-ai cunoscut…
CGM: În timpul unei consultanţe privind lipirea aluminiului la Mcdonnell Douglas, faimoasa firmă producătoare de avioane din Long Beach, California, am fost întrebat dacă doresc să vorbesc cu un alt consultant care se întâmpla să fie acolo şi să fie român. Răspunzând că mi-ar face plăcere, nu mică mi-a fost supriza să constat că acesta era regele Mihai I. Ulterior, am crezut că m-a uitat, dar după aproape 15 ani, în Florida fiind, am primit un telefon din Palm Beach în care cineva din cercul lui m-a rugat să fac un raport cu ceea ce îi reproşează emigraţia română. M’am adresat deîndată d-lor Nicolae Chirani şi Stelian Stănicel, foşti legionari, care mi-au umplut foi întregi cu detalii. Le-am trimis în două plicuri separate ca nu cumva să se piardă, dar nu am primit nici o confirmare de primire. Cu toate acestea, raportul a fost primit: aceasta s-a văzut la adunarea de la Soultzmatt, Franţa, unde se află cimitirul ostaşilor români din timpul Primului Război Mondial.
La prima sa întâlnire din exil cu… „talpa tarii”, fostul monarh şi s-a dovedit bine pregătit să răspundă la întrebările şi acuzaţiile care i s-au adus. Tot din cercul lui, dar mai târziu, am primit un telefon în care mi se cerea ca fostul ambasador al SUA în România, David B Funderburk, să-l întâlnească pe majestatea să pe aeroportul din Palm Beach. Cum programasem o întâlnire a ambasadorului cu românii baptişti din zonă, el urmând să-şi prezinte o carte, invitaţia nu a putut fi onorată.
În Florida l-am reîntâlnit pe colegul meu de facultate Ion Mihai Pacepa cu ocazia unui interviu luat în Hollywood de Lucia Hossu Longin. Potrivit agenţiei Agerpress, se consideră că acesta a contribuit la demolarea imperiului sovietic şi a lui Ceauşescu mai mult decât Walesa, Havel şi chiar Papa Ion Paul al II-lea. (Interesant, s-a propus ca „Testul Pacepa” să fie folosit pentru determinarea gradului de anticomunism). Un mare român pe care l-am cunoscut prin familia Fonta, la Alba Iulia, a fost Ion Gavrilă Ogoranu, conducător al rezistenţei anticomuniste în Făgăraş şi autorul volumelor de memorii „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”. L-am reîntâlnit cu plăcere şi în SUA, în cadrul unor manifestări Romfest.
Dintre politicienii români actuali am avut discuţii cu Victor Ciorbea la Val David în Canada şi cu „candidatul” pe atunci la preşidentia României, Emil Constantinescu, la Washington. Atât cu ultimul cât şi cu Traian Băsescu m-am fotografiat: erau nădejdea mea într-o Românie ieşită de sub comunism. În ambele cazuri m-am inşelat….
Pe primul am putut să-l critic aspru cu ocazia întâlnirei cu românii care a avut loc la World Bank, în Washington DC. M-a ţinut minte, şi peste zece ani mi-a făcut cadou cartea sa de uz restrâns (exemplar de uz intern) „Adevărul despre România” cu dedicaţia „d-lui Profesor Matasă în semn de caldă preţuire şi amintire a unor momente din trecut”. La Sinaia, cu ocazia primei întâlniri „România şi românii în ştiinţa contemporană”, am refuzat să-i dau mâna lui Ion Iliescu care mi-o întinsese: venise neanunţat, în scopuri politice, la o conferinţă cu caracter strict ştiinţific ţinută sub egida UNESCO. Încă speriat de Securitate, am fost bucuros să plec din ţară nevătămat. Au trecut anii şi speranţa mea într-o Românie prosperă şi lipsită de comunişti s’a spulberat. Cum se spune „ia-i omului speranţa şi-l transformi în animal…”. Nu pot să cred totuşi că redresarea ţării este departe. Din păcate, nu cred că o voi mai prinde…
ND. Dintre personalităţile menţionate sau nemenţionate mai sus, cu cine ai fost prieten mai apropiat?
CGM: Am fost coleg de grupă la facultatea de Chimia Industrială din Bucureşti cu Alexandru T. Balaban, şi am rămas până astăzi în relaţii apropiate atât cu el cât şi cu soţia sa, Nelly Florea, sora marelui actor Septimiu Sever. Când ai deaface cu un coleg apropiat, cum este Sandy, îţi vine peste mână să apreciezi detaşat cu cât acesta este mai bun decât tine. Superioritatea acestuia, devenit mai târziu vicepreşedinte al Academiei Române (şi ar fi fost sigur ales şi preşedinte, dacă nu ar fi preferat să rămână în SUA) a fost însă evidentă…
De pe timpul în care eram elev am rămas prieten apropiat cu Radu Iftimovici, laureat la Premiului Kalinga (UNESCO), dramaturg, autorul al mai multor cărţi şi a unui tom neobişnuit de documentat despre Istoria Medicinei (Editura Academiei). Una din cărţile lui, şi de fapt singura de acest fel, a fost bazată pe interviurile luate lui George Emil Palade. Mă felicit şi astăzi pentru faptul că i-am făcut să se cunoască şi am fost, aşa cum se arată în dedicaţia cărţii menţionate „mecena acelei scrieri”. Tot in acea vreme m-am reîmprietenit cu scriitorul Titus Popovici care fusese cu un an mai mic decât mine la liceul Emanuil Gojdu din Oradea. Luat la rost pentru faptul ca era membru al CC, mi-a arătat „secretul” său ca scuză: era un manuscris înfierând… comunismul. La Casa de Odihnă a Scriitorilor de la Mogoşoaia, acesta mi l-a prezentat pe Ion Băieşu, autorul hazliilor conversaţii dintre Tanţa şi Costel. Am petrecut împreună clipe de neuitat, terminate de decesul cu mult prematur al lui Titus.
În Bucureşti am fost apropiat cu Eugen Pincovschi, coleg de an devenit şef de catedră la facultatea pe care ambii am absolvit-o. Refugiat din Basarabia, acesta a scris nu doar cărţi ştiinţifice, ci şi memoriul unei vieţi chinuite dar plină de afecţiune faţă de cei apropiaţi şi de ţară. Deasemenea, bun prieten cu Maria şi Nicolae Petrescu încă de pe timpul când eram elevi la Sibiu, ne-am vizitat reciproc, schimbând idei în tehnologie şi ştiinţe. Nu odată le-am folosit larga lor experienţă în metalurgie. Deşi i-am fost student, şi nu coleg, am avut relaţii cordiale cu Eli Ruckenstein şi cu soţia sa Velina: primul este singurul român laureat al Medaliei de Ştiinţe a SUA, echivalentul american a Premiului Nobel. Considerat de studenţi un adevărat fenomen, acesta susţinea ca vârful creionului său este la fel de ascuţit ca şi cel al oricărui savant american, ceea ce a şi demonstrat cu prisosinţă. A scris nu numai circa 600 articole ştiinţifice în chimie, performanţa incredibilă, dar tot atâtea şi în fizică, realizare neegalată. Evreu fiind, a susţinut, în ciuda persecuţiei la care a fost supus în trecut şi dezaprobărilor oficiale de astăzi, că dacă în România ar fi fost cu adevărat un holocaust, nici el şi nici soţia sa nu ar mai fi fost astăzi în viaţă…
Ajungând la New York, m-am împrietenit cu Ion Cârja, autor de cărţi (Întoarcerea din Infern, două volume, si Canalul Morţii). Atât el cât şi fratele său Nicolae m’au invitat să rămân acolo şi să acţionez în cadrul Consiliului Naţional Român pe care tocmai îl fondasera. Având promisiuni de a-mi găsi de lucru în California, am plecat dar am menţinut bune legături atât cu el cât şi cu soţia lui Ion, Valentina, care după moartea sa s-a mutat în Florida.
La Saint Louis fiind, m-am împrietenit cu Anton Crihan, unul dintre făuritorii unirei Basarabiei cu România din 1918, conducător al cohortelor moldoveneşti şi autor al cărţii bine documentate şi de mare interes politic şi istoric „Basarabia, ţinut românesc după surse ruseşti”. Puţin după ce s’a mutat în Florida, a decedat: după el au fost numite in ţară şi în Republica Moldova şcoli şi străzi, iar trupul lui neînsufleţit a fost condus cu onoruri militare până la Chişinău. De soţia sa, Olivia, rămasă în Florida, ne-am îngrijit până ce şi aceasta a murit.
Locuind relativ aproape, lângă Palm Beach, ne-am împrietenit cu soprana Virginia Zeani cu care păstrăm relaţii cordiale. “Campioană” la interpretat rolul Tosca pe marile scene ale lumii, aceasta este de o modestie neîntâlnită. În casa sa găseşti câteodată o celebritate: o discuţie depre marii cântăreţi, înconjuraţi fiind de numeroase fotografii cu dedicaţii, este practic de neevitat.
Alături de doctorul Jean Ţăranu m-a vizitat fostul ambasador al Canadei în România, Gilles Duguay şi Cristina, soţia sa, româncă. Cartea lui Gilles, tradusă în româneşte de Cristina, „Regina Maria şi Joe Boyle, O prietenie de suflet”, descrie viaţa aventuroasă a unui mare canadian implicat în multe evenimente din ţara noastră. Cartea a fost scrisă în bună parte în casa mea din Key Largo, primul cititor fiind doctorul Ţăranu. Preşedinte al Asociaţiei Române din Canada (ARC) şi a Federaţiei Asociaţiilor Româneşti din Canada (FAR), docorul Taranu şi-a dedicat viaţa românismului, făcând comunităţii româneşti din Canada, printre altele, alături de Vasile Posteucă şi Alexandru Fonta, un cadou deosebit: „Câmpul Românesc” dela Val David, aflat lângă Montreal.
Cu Constantin Răuţă, savant American (NASA) condamnat la moarte în România lui Ceauşescu, şi mutat în Florida de circa un an, sunt vecin şi bun prieten. Activ în două direcţii (retragerea condamnării sale prin Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi valorificarea hidrogenului sulfuros din Marea Neagră), acesta e mai mult plecat, iar noi îi simţim lipsa. Traian Golea, prieten şi vecin care a decedat în 2004, şi-a dedicat întreaga viaţă românismului, domeniu în care a realizat mai mult decât o armată. Golea a scris, publicat şi răspândit, cheltuindu-şi mai toţi banii, un mare număr de cărţi şi broşuri, în parte realizate cu tipografia pe care şi-a înjghebat-o singur acasă. Soţia sa. Nadejda, a suferit mult şi l-a secondat cu credinţă în tot ceea ce a făcut. Sunt mândru că i-am sprijinit şi că le-am fost aproape, ducându-l cu durere pe Traian la aeroport pe ultimul său drum.
Un om deosebit este prietenul meu Tiberiu Cunia din Syracuse, NY, cel despre care s-a scris cartea „Un Coresi aromân”. Statistician forestier de prim rang, considerat de cei din Canada si din ţară drept «rara avis» în domeniu, a renunţat la specialitate pentru a scrie un dicţionar aromân complet: la această oră lucrarea are deja 1200 pagini, ceea ce pentru o limbă pe care o consider aproape moartă este mult. În loc să-l facă apropiat românilor, lucrarea îl depărtează de de cei care văd aromâna drept doar un dialect. În vederea sa „ştiinţifică”, aromâna este o limbă aparte, nu una coruptă de o populaţie română răzleaţă, ci una vorbită de fraţi ai românilor. În mintea mea, un efort atât de substanţial merita o cauză mai bună… Aceasta ne-o va dovedi însă viitorul, când poate din tot ce am făcut pentru materialele din stomatologie nu va rămâne nimic, iar el va fi văzut drept cel care şi-a închinat viaţa unei cauze măreţe…
Mă laud şi cu prietenia lui Alexandru Cetăţeanu, un om al Renaşterii care este la fel de bun în electronica medicală precum este de talentat în folosirea cuvântului scris. Puţini dintre românii de peste hotare au publicat în alte limbi decât cea natală : Alex le Citoyen a îndrăznit să o facă descriindu-şi atât ţara adoptivă, Canada, cât şi SUA într-un mod nu numai captivant, dar şi corect. Preşedinte al Asociaţiei Scriitorilor Români din Canada, el editează şi publică revista Destine care uneşte cei mai de seamă scriitori români de peste Ocean.
Cu ocazia răsturnării lui Ceauşescu l-am cunoscut în Hollywood pe un reporter al Vocii Americii care m-a surprins prin prezenţa sa şi claritatea expunerii: era începutul unei lungi prietenii. Doctorul Nicolae Dima nu se încadra însă acelei instituţii: era prea român ca să poată fi detaşat de cauzele româneşti, aşa cum ar fi dorit cei care îl angajaseră. Autor a mai multor cărţi, dintre care unele în engleză, Nick, un bun înţelegător al globalizării şi geopoliticei actuale, ajuta mai mult ţara în care a fost deţinut decât cea care îl pusese într-o funcţie de răspundere. Datorită lui am avut de multe ori ocazia să mă adresez celor din ţară, cum este cazul şi cu acest interviu.
ND: Claudiu, să excludem persoanele de faţă! În încheiere, te-aş ruga să ne spui cine au fost cei care ţi-au influenţat cel mai mult viaţa?
CGM: Atât în timp cât şi în profunzime m’a influenţat îndeosebi tatăl meu. Dacă ne luăm după Voltaire, care a afirmat că ‘prima datorie a omului este să fie drept’, tatăl meu şi-a îndeplinit oriunde şi cu prisosinţă această datorie. Magistrat fiind si repet acest lucru, (judecător, procuror şi apoi procuror general la Oradea, Arad şi Tg. Mureş) el a făcut obiectul multor încercări de influenţare. Toate acestea încetau deîndată ce tatăl meu îi prezuma automat pe autorii încercărilor drept vinovaţi… Deşi toată copilăria am fost îndoctrinat cu jurisprudenţa lui Justinan şi codul lui Napoleon, spre ruşinea mea ceea ce m’a ferit de necazuri a fost afirmaţia bine întemeiată: „Fiecare răufăcător porneşte de la premiza că nu va fi prins. Cu toate acestea, închisorile sunt pline!” Când mă bătea pentru relele făcute, îmi spunea cu durere: „Nu ai idee cât de rău îmi pare, dar nu am încotro; trebue să te pedepsesc pentru că de vorba bună nu asculţi. Nu am încotro, trebue să te bat pentru că nu vreau să creşti ca o buruiană”.
Unde nu a reuşit a fost însă cu m ine a fost în îndrumarea studiilor, deşi aş fi dorit şi eu să mă bucur de poziţia şi respectul de care se bucura el. Ani de-a rândul doream să mă fac măcar avocat. Ca atare interesul meu faţă de matematici era practic nul şi abia aşteptam să ajung în clasa VII-a literară ca să scap de ea. Pe cand învăţam la cel care este astăzi Colegiul Naţional Samuil Vulcan din Beiuş, am atras atenţia unui profesor de matematici, doctorul Ştefan Musta, a doua persoană care mi-a influenţat viaţa. (Am mai vorbit despre el). Legătura a fost întâmplătoare: datorată vieţii searbede din acel orăşel, evadam din când în când din internatul în care mă consideram deţinut. Într-una din acele modeste escapade am întâlnit un binevoitor sfătos care m’a îndemnat să-i povestesc de ce eram plictisit. Mi-a plăcut să discut cu el: după mai multe ore plăcute petrecute împreună, am aflat însă că este nu numai profesor la acelaş liceu, dar şi că îi voi fi elev. Cum îi mărturisisem că urăsc matematica, la aflarea veştii am fost consternat. Mi-a propus însă un aranjament avantajos conform căruia el nu apărea că mă protejează, iar eu nu trebuia să învăţ ceea îmi displacea. Cum în ante-penultima clasă de liceu începeam trigonometria, îmi dădea de fiecare dată să învăţ pe de rost câteva formule pe care urma ca a doua zi, la lecţie, să le scriu pe tablă fără că el să mă mai întrebe ceva. Ca orice copil, la început am fost entuziasmat de aranjament şi complicitate. Cum cu timpul ceea ce îmi tot dădea de învăţat pe de rost devenea tot mai complicat, m’a constrans să folosesc diverse „trucuri” pentru a le putea deduce. În fapt, ceea ce aplicam erau raţionamente matematice…
Toate au mers satisfăcător timp de câteva luni, până în ziua în care profesorul Musta a anunţat că unul de la noi din clasă a câştigat un premiu dat de revista „Numerus” din Timişoara. Toţi ne aşteptam să fie premiantul clasei: când profesorul mi-a rostit numele, clasa a izbucnit în râs, ştiindu-mi aversiunea. Spre uimirea tuturor, profesorul a scos revista şi a arătat numele meu (îmi trimisese o rezolvare fără să mă întrebe). Metoda mea „leneşă” de a rezolva un determinant trigonometric fusese găsită ca fiind cea mai scurtă, şi deci şi cea mai „elegantă”. Impresionat de noua stimă arătată de colegi, am stat pe gânduri şi am decis să aleg, tocmai înainte de divizarea cursurilor pe care o aşteptam de ani, secţia ştiinţifică şi nu pe cea literară. Oricum, îmi plăcuse chimia încă din primele clase de liceu, având un laborator propriu în subsolul casei…
A treia persoană care mi-a determinat viaţa a fost profesorul Iosif Drimuş de la Facultatea de Chimie Industrială a Politehnicii din Bucureşti. Admirându-mi probabil dârzenia cu care mi-am efectuat lucrările de laborator necesare pentru examenul de stat, m-a ajutat să întru la ICECHIM deşi calitatea de fost deţinut politic nu mă făcea un „element de încredere”. Întemeietor al cursurilor de tehnologie organică în România şi laureat al Premiului de Stat, profesorul Drimuş m-a luat sub pulpana sa şi atunci când am fost dat afară de la acel institut deeoarece fusesem simpatizant al revoluţiei din 1956 din Ungaria. Cu aprobarea Ministrului Petrolului şi Chimiei, Mihail Florescu, Drimuş m-a ajutat să-mi continui cercetările în cadrul Universităţii Politehnice din Bucureşti. Sub conducerea sa am scris un bun număr de articole ştiintice şi am obţinut brevete de invenţii în mai multe ţări.
Ultimele două personalităţi care mi-au determinat viaţa au fost americane. Profesorul universitar şi savantul Henri B. Haas (1902-1987) mi-a apreciat intr’atât contribuţiile în domeniul unei ramuri a chimiei pe care practic el o înfiinţase, şi anume nitrarea hidrocarburilor în fază gazoasă, încât mi-a încurajat şi înlesnit venirea în SUA. Cu acest fost participant de seamă la faimosul Proiect Manhattan (bomba atomică) şi descoperitor al răspânditei analize prin cromatografie gazoasă (a fost laureat al Medaliei Perkins şi al Medaliei de Aur a Societăţii Chimiştilor Americani), ne-am vizitat acasă reciproc. Mai mult, am scris împreună un articol ştiinţific asupra mecanismului de reacţie în nitrarea ciclohexanului apărut în 1971 în publicaţia de specialitate Canadian Journal of Chemistry. Tot el mi-a prefaţat ediţia americană a cărţii „Basic Nitrogen Compounds,” aparuta la New York in 1973.
Profesorului Thomas M. Graber, 1917- 2007, ale cărui titluri au fost DMD, MSD, PhD, Odont. Dr. hc., DSc, ScD, MD, FRCS, University of Illinois, Chicago, îi sunt recunoscător pentru ca m-a redat cercetării. În calitate de editor al celei mai importante reviste de specialitate din ortodonţie, m-a îndrumat spre analiza şi discuţia aparatelor folosite în acest domeniu din punctul de vedere al inginerului. Aceasta m-a scos din procupările zilnice legate de promovarea companiei Ortho-Cycle şi m-a lansat în conferinţe naţionale şi internaţionale care s-au soldat cu alegerea mea drept Referent şi Consultant pentru American Journal of Orthodontics precum şi ca Profesor de Biomateriale la University of Illinois, Chicago. Încununarea eforturilor mele ştiinţifice a constat în faptul că mi s-a încredinţat capitolele privind materialele de domeniu din tratatul „Orthodontics, Current Principles and Techniques,” supranumit şi „Biblia Ortodontului”. Ediţiile succesive ale acestui tratat unic în lume sunt traduse în numeroase limbi, între altele si în asemenea limbi ca portugheză şi chineză… O onoare deosebită pentru mine a fost deasemeni faptul că am scris împreună cu doctorul Graber un articol de referinţă adeseori citat de către specialişti.
ND: Claudiu, nu văd nici o femee printre cei care ţi-au influenţat viaţa. Fiind căsătorit de patru ori, nu pot să cred că nu a trebuit să joci şi cum ţi s-a cântat. Ce poţi să arăţi despre cele care te-au ajutat, sau nu, să devii cel care eşti astăzi?
CGM : Soţiile mele au avut un puternic impact asupra mea. Repetată, picătura de apă, oricât de lin ar curge, poate perfora şi stânca cea mai dură. Spre deosebire de mişcările tectonice care influenţează scoarţa pământului şi pot fi determinate cu precizie, fenomenele de eroziune care o pot modifica în egală măsură au loc in timp. Femeilor din viaţa mea, şi nu vorbesc de mama mea, le datoresc până şi viaţa…
Prietenilor care afirmă că am avut noroc le aduc aminte că am fost închis şi chinuit, urmărit şi persecutat, şi mai nou lovit de o boală groaznică. Destinul a vrut însă să-mi compenseze ghinioanele legându-mă de femei care au fost excepţionale fiecare în felul ei.
Dealungul anilor, m-am comportat ca un îndrăgostit, chiar dacă o pasiune mi-a fost învinsă mai târziu de o alta sau de împrejurări. Afirm răspicat, spre deosebire de atâţia dezamăgiţi, că fiecare din femeile cu care am avut deaface mi-au dorit doar binele şi s-au comportat pe măsură, adeseori împotriva intereselor lor. De la fiecare am avut înţelegere şi ajutor chiar când nu le meritam.
Prima mea dragoste a fost o evreică din Arad, Bebi: era deşteptă, nostimă şi plină de humor. Când dorea să se despartă de rest, se trăgea de ureche, striga „afară cu jidanii”, şi pleca prima. De la ea am rămas un antirasist convins şi un admirator al realizărilor neamului ei. Puţin după terminarea facultăţii m-am căsătorit cu o frumuseţe de tip nordic, Elena, care fugită cu părinţii din Basarabia rămăsese cu frica de a fi deportată în URSS. La zbuciumul ei i l-am adăugat pe al meu, acela de fost deţinut urmărit în continuare de Securitate… Cei opt ani cât am fost împreună au fost vitregi, în ciuda sentimentelor noastre: locuiam într-o cămăruţă la subsol, cu closetul la capătul unui coridor.
Cât mai era încă studentă, ne aduceam mâncare în sufertaş de la cantina Ministerului Chimiei. Nechibzuit (aveam doar un răcitor cu ghiaţă), cumpăram câte un sfert de porc cu speranţa că odată preparat fiind, să ne ia mai puţin timp cu aprovizionarea. Resemnată, trebuia să plece la fabrica Sintofarm, unde era inginer de tură, la ora 6 dimineata ca să se întoarcă, sfârşită de oboseală, târziu când se făcuse deja noaptea. Maliţios, încercam să o fac sa ia lucrurile mai uşor: îmi reproşez şi astăzi gluma de a vopsi cu culori diferite tacâmurile noastre, sub pretext ca să le evităm spălarea… De o curăţenie sufletească exemplară, lua lucrurile aşa cum sunt, pe când eu mocneam. Spre deosebire de ea, care nu ar fi vrut pentru nimic în lume să plece din ţară, eu îmi construiam înciudat capital intelectual publicând în străinătate. În cele din urmă ne-am explicat şi ne-am înţeles: ne-am despărţit ca prieteni şi aşa am rămas şi astăzi. Divorţul nostru nu a fost însoţit de resentimente ci de înţelegere reciprocă, lucru rar astăzi. Aşa se face că recent i-am scris Elenei o scrisoare întrebând-o dacă, basarabeancă fiind, cunoştea cazul masacrului de la Fântâna Albă. Răspunsul ei, care m-a răscolit profund, şi este prea dramatic si informativ ca să nu-l redau:
„Recunosc şi mi-e ruşine că nu am aflat deabea după 1989 despre acest masacru. Am aflat de altfel şi despre alte multe orori şi am trăit şi eu cu familia mea destule nedreptăţi şi opresiuni. În 1940 în iunie sute de avioane sovietice au survolat teritoriul Basarabiei la mică înălţime îngrozind populaţia. Aveam 8 ani şi am fost speriată de moarte când tata ne-a anunţat că nimeni din Bravicea nu avea voie să plece peste Prut. După câteva zile ofiţerii sovietici ne-au ocupat jumătate din casă lăsându-ne în două camere şi o mică bucătărie. Toată perioada ocupaţiei am vorbit numai în şoaptă şi am fost extrem de speriaţi. Pe mama au obligat-o să lucreze la telefoane şi mereu îi spuneau că e fiică de chiabur. În iunie 1941 fratele mamei cu soţia au fost deportaţi, George, vărul meu, era la liceu şi a scăpat. La telefoane mama a aflat că vom fi şi noi deportaţi cu vitorul convoi. Noroc că armatele române au venit şi ne-au eliberat. Înainte ca ruşii să părăsească comuna, au adunat bărbaţii tineri şi i-au obligat să-i însoţească. Tata avea 39 ani şi a fost printre ei. Înainte de a trece Nistrul, tata cu alţi consăteni au reuşit să fugă şi au trăit prin păduri până au fost siguri că autorităţile române au preluat puterea. Acele zece zile fără tata au fost groaznice. Aflasem că cei prinşi erau împuşcaţi pe loc…
În luna aprilie 1943 când frontul rusesc se apropia, aveam deacuma 11 ani şi eram elevă la liceul Regina Maria din Chişinău. Ni s-au dat actele, ne-au făcut bagajele şi ne-au trimis acasă sau la rude apropiate. Pe mine şi pe Valer ne-au trimis la Tighina la sora mamei, unde unchiul nostru era şef de gară. După câteva zile, împreună cu sora unchiului în vârstă de 60 ani, am plecat în două vagoane de marfă spre gara Buzoieşti din Argeş. Acolo autorităţile române ne-au repartizat o casă spaţioasă cu anexe. Aveam cu noi şi 3 vaci cu lapte, care au fost salvarea noastră. Valer era considerat bărbatul familiei, deşi avea doar 13 ani. Până în iunie nu am ştiut nimic de părinţii noştri. Ne consideram pierduţi. Valer îşi făcea planuri de angajare ca argat la conacul unui boier din localitate. Frontul era aproape de Nistru. Mătuşa Fenea a venit la Buzoiesti; era disperată de soarta fiul ei, vărul nostru, ofiţer pe front, care îşi pierduse un ochi. Unchiul era mobilizat la Căinari ca să asigure transportul armatei. Nici o veste de la ai mei: noi la Buzoieşti nu citeam nici un ziar. Tata şi mama erau la Sibiu, conform ordinului de repatriere dat de Ministerul Invăţământului. Ca învăţător, fusese repartizat în comuna Sadu. Acolo mama făcuse o psihoză: ne visa mereu pierduţi, ea purtând doliu. Tata s-a încumetat însă şi a plecat în Basarabia. Prin unităţile militare şi cu sprijinul acestora a ajuns la unchiul nostru din Căinari. Aşa a aflat ca suntem la Buzoieşti…
Era o dimineaţă caldă de iunie. Sculaţi de dimineaţă ca să plecăm cu vacile la păscut, am văzut pe drumul prăfos care venea de la gară un punct mic care se apropia. Am ştiut că este tata şi am alergat cu picioarele goale să-l întâmpin. Valer alerga şi el în urma mea. A fost un miracol! Tata a căzut în genunchi şi ne-a îmbrăţişat; toţi plângeam. Erau lacrimi de mare bucurie. Ne-am regăsit. A doua zi am plecat la Sadu, era în ziua de Rusalii. Mama, care avusese şi ea un vis premonitoriu, ne aştepta. Din păcate, nici mai târziu, la Sibiu fiind, nu am fost prea liniştiţi. Autorităţile române făceau hatârul ruşilor şi ne chemau mereu să ne ameninţe pentru că nu mai plecăm odată înapoi în Basarabia. Îmi amintesc că eram atentă la fiecare maşină care trecea pe stradă. Dacă se va opri în faţa porţii noastre? Cât de greu şi cât de mult ne-a trebuit ca sa reuşim ca in fine să scăpăm de acel coşmar…”
Deşi recăsătorindu-ne fiecare a trebuit să păstrăm „distanta legală”, am rămas buni prieteni dealungul anilor aşa cum o dovedeşte şi împărtăşirea recenta a amintirei de mai sus. După această căsătorie care s-a desfăcut rănindu-ne pe amândoi, şi anume când plănuiam să mă căsătoresc cu Jenny, să-mi apăra ocazia mult visată de a pleca din ţară prin Marinka, despre care am scris anterior. M’am spovedit deîndată lui Jenny, arătându-i situaţia în amănunt. Ca şi tatăl meu, care pe vremuri mă îndemnase să prefer puşcăria delaţiunei, Jenny nu a ezitat o clipă ca să mă îndemne să plec, arătând că dacă voi mai avea de gând să fiu cu ea şi mai târziu, mă va urma…
Căsătoria mea cu Marinka (aprobată de Marea Adunare Naţională şi trecută in Monitorul Oficial !) cu o femeie care putea să-mi fie uşor mamă, a durat practic câteva luni, şi aceasta până când, la Viena fiind, am găsit un serviciu. În acel moment i-am amintit de înţelegerea pe care am avut-o cu ea în ţară, şi anume ca această căsătorie să fie fictivă. Aceasta pentru că, în ciuda nepotrivirei noastre, Marinkă-i îi făcea plăcere să se afişeze cu mine în societatea vieneză. O parte din vină am purtat-o şi eu, deoarece perioada de convieţuire dinainte convenită a fost mai lungă decât anticipasem.
De îndată ce am primit ca refugiat politic aprobarea de a pleca în SUA, am început acolo demersurile pentru a-mi obţine rezidenţa şi dreptul de a-mi aduce logodnica. După o strădanie îndelungată, am reuşit să o aduc pe Jenny plătind din greu avocatului Jacober, omul de încredere al Guvernului Român din Londra (cititi http://www.adevărul.ro/societate/sănătate/Consulul-României-Florida-logodnică-Ceauşescu_0_46796788.html). Deoarece Jenny nu era evreică, a trebuit să obţin o derogare din partea lui Henry Jackson, senator democrat al statului Washington devenit celebru prin Amendamentul Jackson-Vanik care ajuta evreii să plece din blocul sovietic.
Căsătoriţi la Las Vegas cu ocazia unui congres, Jenny şi cu mine am continuat conlucrarea pe care o avusesem în ţară atât în Los Angeles cât şi în St. Louis. Deşi eram bine văzut acolo unde lucram (fusesem invitat sa mut in Elvetia, odata cu Centrul de Cercetari), am continuat cu ardoare eforturile de a deschide propria noastra întreprindere.
Rămas fără lucru in SUA şi insuficient de pregătit să încep o întreprindere pe cont propriu, am plecat la New Orleans, Jenny ramânand cu casa şi serviciul ei la St. Louis. Deşi în Louisiana mi s-a oferit un post de cercetare interesant, eram mânat mereu de gândul să fac orice să nu mai depind de alţii. După o pregătire care am crezut-o meticuloasă, am deschis un laborator pe lângă casa pe care o cumpărasem si în care trebuia să conduc şi supraveghez peste 20 de vietnameze. Având o afecţiune încă din Los Angeles pentru Netuţa (Netty), care tocmai divorţase, şi cum efortul pe care trebuia să-l depun în New Orleans m’a depăşit, i-am cerut să mă ajute cu administrarea companiei. Deşi după standardele de astăzi modul în care aceasta mergea pe atunci lăsa mult de dorit, succesul nu a întârziat să apară. Netuţa nu s-a dovedit doar un un bun organizator, ci a şi urmat cursuri universitare care ne-au ajutat. Muncind împreună, ne-am apropiat: aprecierea reciprocă a declanşat sentimente care m-au făcut să o amărăsc pe Jenny care mi-a răspuns: „If you love something, set it free. If it comes back to you, it’s yours. If it doesn’t, it never was”. Ultima parte a zicalei era cu totul nedreaptă în cazul meu, pentru că nu încetasem să ţin foarte mult la ea. După o perioadă dureroasă pentru toţi, ne-am adaptat la noua situaţie: ca gest suprem de înţelegere, a rămas prietenă bună cu Netty şi a continuat să aibă grijă faţă de tot ce mă priveşte… După câţiva ani petrecuţi împreună, m’am căsătorit cu Netty şi ne-am mutat în Florida, paradisul bătrânilor. Mutarea a fost înţeleaptă din punctul meu de vedere, treptat lăsându-mă „balamalele”, grijile trecand în sarcina lui Netty.
Nici nu ştiu cum au trecut de atunci aproape treizeci de ani. Dacă la început eram mândru de Netty pentru că rezolva problemele locale legate de întreprindere, călătorii sau întâlniri cu un număr mare de prieteni, acum mă bazez pe devotamentul ei care mă face să trec mai uşor peste încercările pricinuite de vârstă şi sănătate. De cel puţin două ori, în pofida voinţei mele, Netty a avut intervenţii datorită cărora mai trăesc şi astăzi.
Nu pot să apreciez cât de bun sau rău am fost ca prieten sau ca soţ: ştiu doar că m’am bucurat şi am suferit din cauza partenerelor pe care mi le-a dăruit viaţă. Fapt este că am rămas bun prieten cu soţiile mele, fiind şi astăzi în legătură apropiată şi corespondenţa cu ele şi sfătuindu-ne reciproc. Pentru un „macho man”, aceasta nu este de natură să-l avantajeze, fiind probabil o dovadă că nu a putut inspira pasiuni puternice, ci doar prietenii trainice, ceea ce în ultimă instanţă este cu mult mai mult.
Concluzia pe care aş vrea să o desprindă din cele de mai sus cei interesaţi este că fără a-ţi atrage înţelegerea şi cooperarea oamenilor apropiaţi şi a personalităţilor este greu să răzbaţi, mai ales după ce ţi-ai lăsat în urmă o ţară, prieteni şi rezultatul eforturilor depuse în cea mai activa parte a vieţii…
ND: Mulţumesc domnule profesor doctor Matasă, mulţumesc dragă Claudiu. Ai avut o viaţă plină de încercări şi peripeţii, dar marcată de mari realizări. Sper că cel puţin unii din tinerii de azi să-ţi urmeze exemplul şi să împingă şi ei prestigiul României pe culmi noi şi mai puţin explorate.
