„Eu măicuţă dragă, Cărluţă scump, ce să-ţi spun, emoţii şi scârbă fără seamă am de când ai plecat.” (Elena Wolf-Lupescu)
Când principele Carol a renunţat în scris pentru a treia oară la tron, regele Ferdinand a fost atât de mâhnit, de îngrozit încât a consemnat evenimentul ca fiind o pedeapsă a cerului: „A fost vrerea cerului să pedepsească ţara, pe mine şi pe regină, cu grea încercare, prin renunţarea la tron a principelui Carol.” („Monitorul oficial”, nr. 160 din 22 iulie 1927)
Greaua încercare n-a fost pentru ţară, ci pentru părinţii care l-au educat cum l-au educat. Pentru dinastie evident a fost o ruşine, chiar o ruşine dintre cele mari, dar cu „sângele albastru”, aşa ceva se tot întâmplă… Cât priveşte pentru ţară a fost un semn de Sus, care repetat de trei ori prevesteşte un miracol. Cum însă a intervenit omul, respectiv regina Maria şi ceilalţi factori politici, deci umani, miracolul a devenit o nenorocire pentru Naţiune. Cu principele Nicolae lucrurile au fost mult mai simple. În regenţă dincolo de incapacitatea sa politică totală, dincolo de trabucurile selecte consumate în plen, dincolo de indiferenţa faţă de treburile majore ale ţării el ţesea pânza consacrării sentimentale cu imaginea Ioanei Dumitrescu, devenită Săveanu prin căsătoria cu avocatul liberal Radu Săveanu.
Acelaşi mare portretist literar, omul politic Constantin Argetoianu, ne-o descrie astfel: „De o frumuseţe discutabilă, dar înzestrată cu toate atracţiile viciului, deşteaptă şi şireată, prinsese în mrejele ei pe tânărul Săveanu (fiul lui Nicuşor Săveanu, fostul ministru şi viitorul şef al Camerei), vicios şi el, dar prostănac, îndestul ca să o ia de nevastă. Prinţul a cunoscut-o la Automobil-Club, unde doamna venea des să dejuneze cu soţul şi amantul ei, dl.B., amândoi membri ai cercului. Practica femeie făcea, cum zice francezul <<d’une pierre deux coups>> şi putea astfel să-şi elaboreze în linişte programul zilei. În patima lui sportivă, prinţul Nicolae a întârziat într-o zi prin birourile clubului şi a rămas la dejun şi el. Întâlnirea a fost decisivă, adevărat <<coup de foudre>>. Nicolae îşi găsise femeia vieţii lui… Scandalul a izbucnit într-o zi cu soare la poarta Automobil-Clubului. Prinţul dejuna cu iubita şi soţul ei, coborâseră câteştrei scara şi, când să se despartă, d-na Săveanu în loc să urce în maşina conjugală, s-a urcat în a prinţului şi şterge-o fără nici o explicaţie! Au luat-o în goană spre Şosea: prinţul înainte şi Săveanu după el. În dreptul palatului principesei Elena, prinţul a oprit maşina, a scos garda palatului şi-tocmai sosea şi Săveanu cu ochii beliţi-nu s-a jenat să ordone arestarea supărătorului soţ. S-a urcat apoi la volan lângă damă şi a plecat liniştit înainte.” (Constantin Argetoianu, Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri. Ed. Humanitas, Bucureşti-1990-1991; Monarhia de Hohenzollern văzută de contemporani. Ed. Politică, Bucureşti-1968, p. 460)
Regenţa care după remarca patriarhului Cristea „nu merge că n-are cap”, a constituit pilonii ce au susţinut puntea planului conspirativ al prinţului fugar. Regenţa care i-a servit impecabil, alături de regină, loviturii de stat a lui Carol, a fost de fapt la înălţimea celor care au condus-o, după cum remarca chiar principele nostru machiavelic, Nicolae: „Regenţa este o porcărie fără autoritate şi cu trei capete, greu de dus şi proastă conducătoare.” (A.N.I.C., fond Casa Regală, Carol II, Arh. personală, Secretariat, dos. V-515/ 1929, ff. 1-3)
Regina Maria deşi a dorit Regenţa, din mândrie a şi refuzat-o argumentându-i lui Maniu: „Nimeni nu poate ţine balanţa atât de drept ca mine. Dovadă: regenţii numiţi de unii au fost atraşi de alţii. Pe când eu, care am susţinut venirea dumneavoastră la putere sunt, ca şi dinastia pe care o reprezint, deasupra partidelor.” (Raoul Bossy, Amintiri din viaţa diplomatică. Vol. I, p. 158) Dar, oare nu regina care, nu era în regenţă era cea care se sfătuia cu Maniu să-l numească pe Carol succesor chiar pe când acesta se afla fugar la Paris? Prinţul playboy, primise din „împărţeala” tatălui în 1927, la 2 Decembrie următoarea avere în intreprinderi industriale şi acţiuni la bănci: 990 450 lei la B.N.R.; 381 990 lei la B. G. a Ţării Româneşti; 424 000 lei la B. de Credit Român; 2 500 000 lei-Fabrica de Hârtie Buşteni; 1 000 000 lei-Noua Fabrică de Postav Buşteni; 500 000 lei-Fabrica de Bere Azuga; 1 428 500 lei-Fabrica de Ciment <<Cantacuzino>>; 12 000 lei-Societatea Generală Petrolieră; 50 000 lei Societatea Electrică; 12 000 lei-Societatea Română de Sticlărie. Per total moştenirea fugarului însuma cifra de 76 095 443 lei, în afară de suma din băncile străine de 32 371 399 lei. (A.N.I.C., fond. Casa Regală. Carol Caraiman, dos. 3/ 1928, ff. 77-80) Moşia Mănăstirea-Olteniţa aducea venit lunar de 20 000 franci francezi, iar din Septembrie 1926, „dezmoştenitul”, cum îl alinta Goga primea lunar 40 000 de franci francezi. (A.N.I.C., fond. Casa Regală. Carol Caraiman, dos. 5/ 1927, ff. 3, 18, 112)
Să tot fii dezmoştenit cu o asemenea fabuloasă avere demnă de celebrul Caius Maecenas! După ce a savurat cireaşa de pe tort, oferită de Duduia la un hotel de pe Bulevardul Bineau a’ Neuilly, după ce au trecut în revistă cele mai luxoase baruri ale Parisului devenind clienţi fideli, după ce roşcata devenise cea mai invidiată damă „de cele mai bogate femei din Europa”, după ce primise premiul la Biarritz ca „Femeia cea mai bine îmbrăcată.” (Memoriile doamnei Elena Lupescu, p. 49),Caraiman a cumpărat o vilă în suburbia Neuilly din Paris, un castel Coesme pe Beleme Orne din Normandia pe numele roşcatei şi un altul de rezervă… în Belgia la Ardene. (Ioan Scurtu, Criza Dinastică din România 1925-1930. Ed. Enciclopedică, Bucureşti-1996, p. 64)
Se vede treaba că principele a pătimit nu glumă în exilul său fastuos şi lângă el tot cu suferinţa s-a hrănit şi Duduia: „Eu am fost lângă Alteţa Sa un tovarăş de suferinţă. L-am încurajat în momente de întristare, l-am îngrijit când a fost bolnav, i-am întreţinut moralul sănătos şi plin de încredere şi voi fi cea mai fericită când Alteţa Sa se va reîntoarce. În ziua când Alteţa Sa regală îşi va relua tronul spre fericirea ţării, eu voi dispare pentru totdeauna şi nici nu vreau să se vorbească despre mine.” (A.N.I.C., fond. Casa Regală, dos. 30/ 1934, f. 9)
Pierzând aşadar, calitatea de „prim-regent”, Maria a fost totuşi Regenta de suflet, a supraveneratului ei Carol, atât prin inimă cât şi prin scrisori: „regina Maria a scris o lungă scrisoare Elenei Lupescu prin care-i cerea să-l sfătuiască pe Carol să accepte divorţul de principesa Elena, şi s-o ia pe dânsa de nevastă.” (Constantin Argetoianu, op. cit., p. 389)
Al doilea seism în familie, Nicky a avut magnitudinea mult mai mică, chiar fără emoţii… Regina Maria, i-a urat exil uşor şi l-a temperat pe Nicolae explicându-i că deşi avea dreptate, totuşi „un atac public îndreptat împotriva lui Carol ar fi fost de fapt, un atac împotriva dinastiei şi a ţării.” (IR, 16 mai 1932, regina Maria către principele Nicolae) Cu fiul uşor exilat regina se întâlnea ori de câte ori pleca din ţară, dar pe soţia acestuia o dispreţuia permanent considerând-o „uşuratică lipsită de inimă şi sulemenită, ale cărei singure idei sunt banii şi luxul.” (HI, Gheorghe Duca, Maria Regina, cap. 5)
Ileana, copilul sufletului Mariei urma să nască şi cum soţul ei Anton era un habsburg exilat şi el, deci fără de ţară, prinţesa care nu renunţase la paşaportul românesc a vrut să-şi nască principele ca cetăţean român. Luând în calcul linia de succesiune, Carol a fost de neclintit în argumentul său regal: „Aşa a hotărât guvernul şi nu mă pot opune dorinţelor lui.”(IR, A.S.R. Nicolae, Principe al României, memorii nepublicate, p. 43B) Fidelă voinţei lui Carol de a sta cât mai departe de ţară, regina a plecat în Iugoslavia, Macedonia, Istambul. S-a bucurat de cele văzute mai ales de oamenii şi munţii Macedoniei, dar în egală măsură s-a şi întristat de scisorile trimise de adoratul fiu-rege, care o acuza că împreună cu Nicky „uneltesc împreună ca să-l răstoarne.”(ANR, 183:54-55) Frumuseţea Mariei care nu era chiar covârşitoare, mergea însă mână în mână cu mândria, de aceea tăcea mai tot timpul. Uneori tăcerea ei mai răbufnea pe ici pe colo, plângându-se din când în când vărului-rege George al V-lea: „… Mă chinui de doi ani, am înghiţit toate jignirile, toate dezamăgirile, dar în zadar… mi-au fost refuzate toate drepturile unei mame, până şi dreptul de a fi iubită… Am fost mereu o luptătoare. Dar să lupt împotriva propriului sânge?” ( RAWC, GEO V, AA43-403, 23 iulie 1932, regina Maria către regele George al V-lea)
Da! Dacă sângele este spurcat (alterat) şi bolnav se poate lupta şi împotiva propriului sânge, pentru a se reface, pentru a se însănătoşi sistemul circulator-izvorul vieţii şi dinastia chiar! Atotcreatorul Iisus Hristos, Care este Cel mai Aristocrat dintre aristocraţi, Regele regilor şi Împăratul împăraţilor ne-a înzestrat nobleţea umană cu sângele purpurei Sale divine în care pulsează Viaţa prin toate ipostazele ei umane, angelice, serafice, filocalice şi sofianice. Omul autonom a renunţat la ieslea cu paie-leagănul de azur al simplităţii tânjind după foşnetul cald, unduitor al brocartului, profanând Chipul lui Dumnezeu din el şi desprinzându-se de natura sa, de făptură creată, s-a desprins de comuniunea cu Creatotul, pierzând astfel refacerea asemănării, fiind nevoit să recurgă la varianta „sângelui albastru”, sânge alterat.
Diagnosticul ex-principelui Carol, priapismul era o boală de sânge. Maladia aceasta îşi trage seva de la zeul fertilităţii la greci, numit Priapus. (V. Anca Balaci, Mic dicţionar mitologic greco-roman. Ed. Ştiinţifică, Bucureşti-1966) Priapismul se manifestă printr-o prelungită erecţie în actul sexual de la câteva ore la câteva zile. Depinde de cine îl poartă şi în care dintre cele 3 faze: recurentă, acută, cronică îl trăieşte. Această maladie a sistemului circulator care provine genetic are influenţă nefastă asupra echilibrelor nervos, energetic şi sentimental: suprasolicitarea sexului, istovire fizică, epuizare psihică, violenţa, aversiune faţă de lume, ura faţă de societate, ascunderea adevărului, psihoza puterii, goana după înavuţire, luxul, grandomania, tendinţa acută de răzbunare şi impotenţa. „Carol, ca şi mama lui, regina Maria, ca şi alte rude apropiate, avea o dereglare genetică provenită din încrucişările seculare ale familiei nobile din care proveneau.” (Alex Mihai Stoenescu, Istoria Loviturilor de Stat în România. Vol.3. Cele trei dictaturi. RAO Internationa Publishing Company, Bucureşti-2006, p. 64)
Iată ce declara medicul Casei Regale, Mamulea, generalului Alexandru Averescu: „Ca medic i-aş da diagnosticul de nevroză. Nu uitaţi că în venele sale pulsează sânge nemţesc, portughez, franţuzesc, englez şi rusesc. Un astfel de amestec nu poate fi judecat după măsurile obişnuite. Între noi fie vorba, acelaşi lucru este valabil şi pentru părinţii lui, care sunt amândoi nevrotici.” (Joachim von Kurenberg, Carol al II-lea şi Doamna Lupescu. Ed. Ştiinţifică, Bucureşti-2000, p. 96) Nevroza îşi are dinastia în Arborele genealogic milenar al suveranilor din Europa, declanşată la Roma în veacul al IX-lea prin încrucişările distinsei şi degeneratei curtezane Marosia Colonna şi a urmaşilor familiei de tristă amintire, „şi continuate apoi prin regulile stricte ale Bisericii Catolice asupra căsătoriei capetelor încoronate.” (Alex Mihai Stoenescu, op. cit., p. 64)
Senatorul Theofilact, pentru a avea control total asupra Cezarului de la Vatican, a apelat la familie. Fiicele şi soţia acestuia, iniţiază la sfârşitul veacului al IX-lea o replică a hierogamiei, numită prostituţia de lux, cu ascendent în ascendenţă, creind astfel o rasă nouă prin încrucişări interfamiliale: „Încrucişîndu-se cu fraţii şi fii săi, Marosia di Colonna a reuşit, în cele din urmă, să aducă în scaunul papal pe fiul său Ioan XII, născut însă, nu întâmplător, cu numele păgân imperial Octavianus. Cardinalul Baronius îl considera pe papa Ioan XII, aşezat de ambiţioasa sa mamă pe Tronul Sfântului Petru la vârsta de 12 ani, <<un avorton>>, copilul având grave deficienţe mintale, fizice, dar mai ales morale.” (Maurice de la Chatre, Histoire des Papes, Paris-1898, p. 290) Acelaşi mare teolog cardinalul Baronius susţine că marile Case Regale din Europa sunt din plămada cosanguinităţii dinastiei Colonna, „iar cercetători moderni germani au identificat-o pînă în secolul al XIX-lea, una din Case fiind cea de Hohenzollern.” (Maurice de la Chatre, Histoire des Papes, Paris-1898, p. 231-270; P. Brezzi, Roma e l’impero medievale, Roma-1947, pp. 97-113; Fedor Schneider, Rom und Romgedanke im Mittelalter, Drei Masken Verlag, Munchen-1926, pp. 182-186; Harald Zimmermann, Parteiungen und Papstwahlen în Otto der Grosse, Wissenschaftliche Buchgesellschaft V., Darmstadt-1976, p. 325; Josef Benzinger, Invectiva in Romam, Matthiesen Verlag, Lubeck/ Hamburg-1968)
Nu întâmplător Cetatea eternă era supra numită şi <<strămoşul degenerat>> al Europei, variantă inclusă în Versus Romae, apărută în 878 la Napoli. (F. Dolger, Rom in der Gedankenwelt der Byzantiner, Ettal-1953, p. 105) În anul 991 la sud-est de Reims, la Sinodul de la Verzy, episcopul de Orleans Arnulf „defineşte deceniile de dominaţie ale familiei Colonna drept <<epoca pornocraţiei>> şi atrage atenţia asupra pericolului <<răspândirii>> sângelui stricat atunci prin <<monştri>>” (R. Holtzmann, Geschichte der săschischen Kaizerzeit (900-1024), Darmstadt-1961, p. 317)
În amintirile sale, regina Maria consemnează aceste afecţiuni genetice şi consecinţele ce urmează: „Când a fost vorba de o căsătorie între fiul meu Carol şi Olga, fiica mai mare a ţarului, eu am fost împotriva acestei idei din pricina misterioasei hemofilii pe care o transmit copiilor lor-femeile din unele familii. Ştiam că biata Alix trecuse moştenitorului ei această boală şi nu îndrăzneam să privesc în faţă o asemenea primejdie pentru familia noastră.” (Maria, Regina României, Povestea vieţii mele. Vol. II, Ed. Eminescu, Bucureşti-1991) Ziua în care s-a sfârşit regina Maria, 18 Iulie 1938, este consemnată de Carol în jurnalul său: „Dimineaţa mi se telefonează că în decursul nopţii a avut din nou o puternică hemoragie. În total, în aceste două zile a pierdut peste doi litri sînge…” (Carol al II-lea, Între datorie şi pasiune. Însemnări zilnice. Vol. I, Ed. Silex, Bucureşti-1995, p. 281) Sfârşindu-se din lipsa de sînge, inima ei devenise practic o pompă care nu mai putea pompa. Marea ducesă Kiril, sora reginei noastre, a murit tot graţie unei puternice hemoragii, iar regele George al III-lea, strămoşul reginei Maria a avut o dereglare genetică, porphyrie, nebunie ce i-a afectat ambele sisteme circulator şi nervos.
Moştenirea abundentă a sentimentului erotic lui Carol i-a parvenit pe linie maternă: „În clipa în care eşti puţin altfel, mai original, lumea te place, dar te şi face bucăţi… Îşi imaginează că <<animalul>> din mine joacă un rol important. Nu pot înţelege noţiunea de <<vitalitate>>… fără să presupună şi ceva dedesubt… Viaţa mea regală m-a izolat cumva de acea formă a realităţii brutale. Doar din cărţi şi din anumite lucruri care au fost spuse despre mine am înţeles ce importanţă imensă a dat lumea acelei părţi din viaţa mea, goana după <<plăcerea sexuală>>-acesta e termenul corect?” (KE, 8 august 1929, regina Maria către Lavinia Small)
Faptul că Lupeasca îl domina total pe Carol nu se datora unui sentiment erotic profund, ci mai degrabă relaţiei dintre o asistentă medicală şi pacientul ei dornic grabnic de vindecare. Relaţia lor implica partenera prin înţelegere, grijă şi ataşament faţă de bolnav, permiţând extinderea tratamentului cu doze mai multe şi mai fierbinţi… Aşadar, escapadele nocturne printre prostituatele Capitalei ale prinţului nu erau în căutare de amor, ci de un bun „tratament”. „De aici, rolul extrem de important al prefectului Poliţiei Capitalei, Gabriel Marinescu, membru de bază al camarilei, care se ocupa cu <<acoperirea>> activităţilor nocturne de stradă şi alcov ale regelui…” (Alex Mihai Stoenescu, op. cit., p. 68)
Între anii 1933-1934 Carol al II-lea era deja stăpân peste simptomele impotenţei, cu efecte psihice destul de grave asupra pacientului şi de aici nevoia tot mai acută cu întâlnirile erotice ori scenariul unor orgii cu adevărat regale: „În cercurile intime ale camarilei se cunoştea deja faptul că, după un episod erotic Carol-Lupescu, în care partenerul îşi excita partenera fără a ajunge la contactul sexual, Elena îşi chema unul din amanţi pentru a finaliza prin act starea de excitaţie produsă de Carol. Relaţia <<curioasă>> a Elenei Lupescu cu amanţii ei, chiar în prezenţa regelui Carol, este evocată delicat şi de regele Mihai I.” (Mircea Ciobanu, Convorbiri cu Mihai I al României. Ed. Humanitas, Bucureşti-1992, p. 120)
Tragedia personală a regelui Carol al II-lea a atins piscul dramei sale psihologice, suprasolicitând vârful piramidei puterii care, pentru el era o chestiune vitală, pe viaţă şi pe moarte. Nu suporta pe nimeni în jurul său decât dacă-i era slugarnic, dacă-i executa voinţa, dacă-l prea mărea, dacă-l îmbogăţea, dacă-i satisfăcea toate poftele, toate capriciile şi aducea prea lungi osanale cultului personalităţii sale. Aşa se explică invidia acerbă, cronică, acută asupra mamei sale, asupra sorei sale Ileana sau asupra admirabilului Profet mistic-Făt frumosul naţionalismului creştin-ortodox. Nici vorbă de vreun opozant sau adversar care l-ar fi putut eclipsa în bunele maniere, înţelepciune, morală, credinţă, iubire, curaj, răbdare, demnitate, frumuseţe fizică ori spirituală.
„Analiza specialiştilor în psihiatrie arată că impotenţa la o astfel de personalitate naşte în primul rând dorinţa de a ascunde adevărul, de a căuta mijloace spre a dovedi contrariul – de aici legenda cu virilitatea sa excesivă-de a-şi dovedi virilitatea politică prin gestionarea autoritară şi violentă – ca un viol sexual-a Puterii.”(Alex Mihai Stoenescu, op. cit., p. 69) Celălalt aspect al diagnosticului regelui Carol este cel legat de durerea proprie, fizică ce se acutizează transformându-se în agresiune, în violenţă asupra partenerei, cum s-a petrecut cu principesa Elena a Greciei, soţia sa. În acea stare a relaţiei anormale a cuplului Carol-Elena ia parte în calitate de avocat tânărul I.G. Duca! „Ne putem imagina încă de pe acum sentimentele lui Carol II faţă de Duca, dincolo de povestea politică? Elena Lupescu era o femeie foarte versată, cu un lung episod de prostituţie înainte să-l cunoască pe Carol, şi care a înţeles că, gestionând boala bărbatului, va gestiona şi puterea politică pe care o avea acesta… Astfel, presupusa căsătorie catolică avînd doar rolul de a-i da un aspect formal, dar foarte intim, pentru că numai în intimitatea unei perfecte înţelegeri psihice, bolnavul Carol îşi putea găsi echilibrul.” (ibid., p. 70-71) De fapt, avocatul liberal I.G. Duca nu face doar o singură gafă mare în viaţa sa. Ca ministru de interne, sfătuit de Ionel Brătianu întocmeşte documentul care avea să-i pecetluiască soarta: Instrucţiuni permanente în vederea unei eventuale reîntoarceri clandestine în ţară a fostului principe Carol. Documentul prevedea interzicerea intrării în ţară la graniţă, prins în ţară, trebuia arestat uşor sau cu forţa şi expulzat rapid la Bucureşti, iar în caz extrem „se va face uz de armă până la sfărâmarea completă a rezistenţei.” (A.N.I.C.,…Casa Reg. Carol Caraiman, dos. 5/ 1927, f. 186) Fidel Naşului său liberal, Ionel Brătianu şi regelui Ferdinand, pus în faţa reuşitei lovituri de stat a principelui Carol pe care îl detesta, I.G. Duca nu s-a dezminţit deocamdată: „Aş considera că mă dezonorez făcând altfel, şi deci să sfârşesc cariera mea politică cu un act de dezonoare. Fapta de astă noapte este cea mai primejdioasă aventură ce s-a putut face şi este tot ce poate aduce mai mult rău consolidării noastre naţionale şi situaţiunii ţării în toate privinţele… Nimic în lume nu mă va abate… Prefer să mi se taie mâna decât s-o întind aventurierului.” (Hotărârea de astăzi a Comitetului Executiv al Partidului Naţional-Liberal, în <<Viitorul>>, XXII, nr. 6 698 din 8 iunie 1930.)
Se vede clar că liberalul avocat Duca îl subaprecia mult pe aventurier. Nu numai că îi va întinde mâna, dar mai târziu ca premier îi va întinde şi capul… Totala dependenţă a pacientului faţă de partenera-asistentă, îi asigura acesteia o dominaţie aproape absolută. Ieşeanca şireată şi roşcată devenită „curtezană”, debutase de tânără în lumea plăcerilor pe scena clasei burghezo-proletare. „Elena Lupescu se cuplase cu cineastul Tudor Posmantir, evreu din Brăila, care se ocupa cu jurnale de ştiri şi documentare la comandă de efect propagandistic, dar conducea şi o mică afacere cu filme porno şi albume de plasament. Elena Lupescu pozase pentru un astfel de album, fotografiile sale nud fiind mai târziu recuperate din străinătate cu sume importante. Unul dintre clienţii lui Posmantir din anii 20 era chiar prinţul Carol, pe care îl însoţise în călătoria în jurul lumii şi căruia îi plasa în mod curent femei. Este de presupus că tehnica sexuală a femeii i-a atras atenţia lui Carol, găsindu-şi astfel o parteneră potrivită pentru excesele sale maladive.” (A. M. Stoenescu, op. cit., p. 72)
Ne amintim că iniţierea spre „stânga” a prinţişorului Carol s-a datorat pedagogului homosexual evreul-elveţian Mohrlen (Hannah Pakula, Ultima Romantică. Biografia reginei Maria. Trad. din lb. engleză de Dina Litzica.Ed. Curtea Veche, Bucureşti-2017, p, 161) Alfred Adler analizează perioada copilăriei prinţului căzut în mrejele preceptorului-homosexual sugerând că: „dezechilibrul sexual al lui Carol s-a declanşat în anii adolescenţei, cînd, pentru a contracara influenţele nefaste ale lui Moehlen, prinţul a fost supus unei <<terapii>> heterosexuale cu prostituatele de casă ale regelui Ferdinand, deja celebrele Miţa biciclista şi Lili Gheorghiade.” (Alexandru Gârneaţă, Adevărata istorie a unei monarhii. Familia Hohenzollern. Ed. Cartea Românească, Bucureşti, f.a., p. 100)
Maturitatea lui Carol spre doctrina socialismului marxist a căpătat-o de la evreica-prostituată, Elena Wolf-Lupescu, cosmetizată de propaganda camarilei regale, dar în realitate „cu excepţia ochilor puşi bine în contrast de culoarea violentă a părului, restul nu putea pierde decît minţile unui bărbat cu handicap.” (Alex Mihai Stoenescu, op. cit., p. 71) Căzută însă sub lupa lui Pamfil Şeicaru, vulpea se vede la fel de atrăgătoare: „…O femeie vulgară, indecentă, stăpânind toate vicleşugurile în alcov, ştiind să reînprospăteze, până la epuizare, dorinţa partenerului, ştiind să-şi domine oboseala şi care în loc de un leşinat sentimentalism, să-i servească o pitorească trivialitate.” (Pamfil Şeicaru, Istoria Partidelor Naţional, Ţărănist şi Naţional-Ţărănist, vol. II, Madrid, Ed. Carpaţi, 1963, p. 111; Pamfil Şeicaru, Vulpea roşcată. Roman. Ed. Jurnalul Literar, Bucureşti-1996)
Aşadar, „Vulpea roşcată”, figura plasată în albumul sexy şi amplasată într-o reţea de spionaj pentru U.R.S.S., coordonată de mentorul ei de imagine evreul Posmantir: „…Elena Lupescu avea acces la presa socialistă, la anumite cercuri francmasonice şi la o serie de indivizi suspectaţi de legături cu Uniunea Sovietică. De altfel, Posmantir însuşi era suspectat de serviciile de informaţii româneşti că folosea reţeaua sa de prostituate pentru culegerea de informaţii de la clienţii din lumea politică şi financiară. Carol se afla atunci într-un moment foarte greu al vieţii sale, implicat în afaceri murdare de corupţie – aşa cum am văzut – izolat şi cu imagine foarte proastă. Elena Lupescu i-a facilitat accesul la presa socialistă şi la reţelele de propagandişti ai acesteia, singura parte dispusă la apărarea publică a prinţului-infractor împotriva guvernului liberal. Firele ipotezei unei Elena Lupescu agentă sovietică se leagă şi de acest domeniu, mai ales prin suspectele sale deplasări la Viena, unde femeia afirma că îşi vizitează mama trecută la catolicism. Cum, în unele ocazii s-a constatat că mama Elenei Lupescu era bine-merci la Bucureşti, putem presupune că amanta regelui avea întîlniri conspirative cu şefii INO. Numită mai întâi Osobîi Otdel, în cadrul CEKA, secţia specială a GPU pentru activitatea de spionaj a URSS pe teritorii străine. INO îşi instalase sediul la Viena, beneficiind de sume imense şi de o bancă de documente secrete, furate sau copiate din cancelariile statelor europene. Şeful INO pentru Europa Centrală şi Peninsula Balcanică era un anume Goldenstein, implicat în sustragerea planurilor de mobilizare ale Ungariei şi predarea acestora României, în schimbul unui presupus plan de alianţă româno-portugheză- (Essad Bey, Histoire du Guepeou, la police secrete de L’U.R.S.S. (1917-1933), Ed. Payot, Paris-1934, p. 226), fabricat de Biroul de dezinformare din cadrul aparatului informativ al Marelui Stat-Major al Armatei române. Subliniez că centrul de informaţii internaţionale al României era la Lisabona, preluat intact, fără nici o cădere a reţelei, de regimul comunist de la regimul Antonescu, după 1944. Este şi locul unde s-a refugiat cuplul după război…Naveta Elenei Lupescu între Viena şi Lisabona devine astfel foarte suspectă şi justifică întrucîtva laudele pe care nu încetează să i le aducă regele Carol II în memoriile sale, pentru activităţi de informaţii.” (Alex Mihai Stoenescu, op. cit., p. 73)
Se pare că şi regina Maria observase şi se temea destul de grav de firul masonic cu care era ţesut brâul ocult al bravului ei fiu-rege, încă din primăvara anului 1931. Fiind o fire preocupată doar de frumuseţea şi aventura ei, din care făcuse un adevărat cult, dar bolnavă de dragul Dragului şi neputincioasă împotriva fiului care a uzurpat tronul naţiei noastre, Maria a tăcut! Numai că, regele fiu-conspiratorul nu era înconjurat doar de o ocultă nefastă, ci el însuşi întreţinea acea ocultă distrugătoare intereselor naţionalist-creştine ale Patriei: „Am auzit vorbindu-se toată viaţa mea de conjuraţii, de societăţi secrete şi activităţi oculte. Nu am crezut niciodată în ele. Acum am început să cred. Cred în mâna neagră! Oricât de ridicolă ar părea o asemenea mărturisire, ea exprimă totuşi sentimentul meu adevărat: cred că regele e înconjurat de o influenţă nefastă şi că acei ce-i stau mai aproape, fie femeia aceea, fie alţii, nu sunt decît instrumente în slujba unei puteri oculte care urmăreşte, prin rege, cine ştie ce plan. Am dovezi că în urma unor intervenţii misterioase şi-a schimbat adesea intenţiile, părerile, întreaga atitudine.” (Grigore Gafencu, Însemnări politice.Ed. Humanitas, Bucureşti-1991, p. 87)
Pentru a pune portretul lui Carol într-o lumină mai favorabilă, într-o nişă la vedere după retuşul reuşit al roşcatei Wolf, „femeie stricată”…, devenită „cocotă ordinară”, cum o gratula patriarhul Cristea, (Elie Miron Cristea, Însemnări personale, în Antonie Plămădeală, Contribuţii istorice privind perioada 1918-1939, Sibiu, 1987, p. 392), vom apela la P. D. Quinlan: „O dată ce Lupescu s-a infiltrat în inima lui Carol, a făcut toate eforturile ca să înţeleagă caracterul iubitului ei şi să se comporte după placul lui. A priceput curînd că sub faţada virilităţii sale princiare Carol era cumplit de vulnerabil: un băiat slab, nehotărît, imatur, care avea nevoie-chiar mai mult decît de sex – să fie consolat, reconfortat, alintat şi copleşit cu afecţiune,… prinţul era flatat de atenţia ei admirativă şi protectoare care îi tămăduia orgoliul rănit.” (Paul D. Quinlan, Regele playboy.Carol al II-lea de România. Ed. Humanitas, Bucureşti-2001, p.103)
Paralel cu înfierea lui Carol, cu răsfăţul lui în toate capriciile, ispitele şi pasiunile sale, „Lupoaia”, sau „Vulpea Roşie” „care putea suporta tot şi oricât. Iată de ce îi era indispensabilă.” (Constantin Argetoianu, Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, în A.N.I.C., Arh. C.C. al P.C.R., fond 104, dos. 8 595, f. 2 232), a hotărât să-i şteargă definitiv reminiscenţele amorului, când încă mai putea…, acel dor pătruns în inimă de Zizi Lambrino, pe dârele lăsate de prinţ în jurnalul de la mănăstirea Horaiţa în vremea pedepsei sale pentru dezertarea din armată, de pe frontul împotriva rudelor, Puterilor Centrale, începând cu 9/ 22 Septembrie 1918:
Mardi, 11. IX.
„Me voila arrive, des le matin, dans ma prison… Que dire de Horaiţa, c’est un charmant petit coin, au fond d’une de ces jolies vallees de montagne. Endroit riant et verdoyant, entoure de sapins et de hetres. Endroit <f.5 v.> de tout repos ou l’on voudrait vivre a deux, la main dans la main, coeur contre coeur. Et nous y pourrions vivre tres heureux et je te l’assure ma petite Zizi aimee.” (Carol II, Între Datorie şi Pasiune-Însemnări Zilnice. Vol. I, Ed. Silex, Bucureşti-1995, p. 54)
Şi tot surghiunitul consemna:
„11 septembrie: Mi-e dor, dor nebun de tine […]
15 septembrie: Doamnă, doamnă, eu te ador, eu sunt sclavul tău […]
16 septembrie: Te ador Zizi, mica mea femeie. Sunt mort moralmente […]
13 octombrie: …Scump odor adorat, fetiţa mea, surioară, solia mea din visuri, domniţa din poveste […]
14 octombrie: Puişorule, dacă ai şti cât de tare te doresc […].” (A.N.I.C., fond Casa Regală. Carol Caraiman, dos. 3/ 1918, ff. 3-23)
În prima etapă „Roşcata Vulpe” s-a hotărât să-l smulgă definitiv şi irevocabil din iubirea oedipiană a fiului faţă de mamă, prefăcându-i sentimentul în resentiment, iar în faza imediat următoare să-l îndepărteze total de bordeluri, trotuare, cluburi de noapte. „Tăvălindu-se prin bordelurile şi cluburile deocheate ale Bucureştilor, partener al grupului homosexual din jurul lui Alexandru Davila şi frecvent client al trotuarelor, prinţul Carol coborîse de la înălţimea Tronului în promiscuitate; o promiscuitate care nu l-a părăsit pînă la sfîrşitul vieţii. Din arsenalul psihiatric folosit de Elena Lupescu nu lipseau nici fantomele, legenda <<femeii în alb>> care bîntuie Castelul Peleş fiind o speculaţie ignobilă a naturii ultrapoetice, încărcate de misticism şi ciudeţenii a fostei regine Elisabeta, cu care roşcata cu ochii verzi îl speria pe partenerul ei.” (Pamfil Şeicaru, Istoria Partidelor Naţional, Ţărănist şi Naţional-Ţărănist. Ed. Victor Frunză, Bucureşti-2000, p. 319)
Madam Lupescu, şireată fiind, a devenit o abilă diplomată, lăsând impresia că nu doreşte nimic pentru ea, dar vrea totul pentru iubitul ei. A cultivat relaţii cu „lumea bună”, pentru a deveni ea o „bună cultivată”, reuşind pe baza decisivei influenţe să obţină de fapt totul de la Carol. Mihăiţă, trăind pe lângă eroii lui Cupidon, observa că roşcata, „Avea un talent real pentru a obţine de la tatăl meu ceea ce dorea… Dacă tatăl meu îi refuza vreo favoare, ea se apuca să plângă cu un debit ca de robinet deschis la maximum. Şi scena nu se oprea decât atunci când el, în sfârşit, ceda. Era o actriţă înăscută.” (Mihai al României, O domnie întreruptă…, p. 5)
Factori cheie care au decis restauraţia au fost analizaţi de politicianul Grigore Gafencu:
„1. Amorul prinţului Nicolae. Neînţelegerile dintre Nicolae şi regină. Dorinţa prinţului de a fugi, de a trăi, de a se căsători cu Dolete (Ioana). Amorurile dinastiei domină viaţa noastră politică şi îi regulează cursul: amorul reginei îndepărtează pe Carol de tron, amorul lui Nicolae îl reaşează la loc. Iar lumea nu vorbeşte decât de amorul lui Carol, care până azi nu a avut încă o însemnătate politică reală. Până azi…!
- Ura lui Grigore Iunian pentru Maniu. Carlismul lui Iunian nu seamănă nici cu credinţa profitabilă a lui Manoilescu, nici cu oportunismul doctrinar şi mistic al lui Nae Ionescu, nici cu pornirea naivă şi înverşunată a lui Filipescu. Adânc rănit de alegerea lui Sărăţeanu (de aici sărăţelele politice, probabil, n.a.), alegere care i-a dezvăluit [planul] lui Maniu de a proclama republica <<un tiran şi un ambiţios: vrea să fie preşedinte de republică>>-declaraţie făcută mie de către Iunian, într-o convorbire în pădurea de la Otopeni. Iunian a hotărât să se închidă calea ambiţiei lui Maniu. De aici-Carol! Nicolae pregăteşte armata. Iunian, cu aprobarea lui Mihalache, dă garanţie politică. Restauraţia se poate împlini. Printr-un act de curaj de o impunătoare frumuseţe-un zbor de noapte peste Carpaţi – ,Carol îşi reia locul, cu consinţământul guvernului, cu aprobarea entuziastă a parlamentului… Noul rege nu e dator recunoştiinţă nimănui. O crede şi o proclamă.” (Grigore Gafencu, Însemnări politice. Ediţie şi postfaţă de Stelian Neagoe, Ed. Humanitas, Bucureşti-1991, p. 17)
Tot cu privire la înfăptuirea restauraţiei prin lovitura de stat din 7-13 Iunie 1930, este faptul că voinţa lui Carol s-a împletit admirabil şi cu voinţa corpului politic din ţară, exceptându-i doar pe liberali: „Lucrurile s-au desfăşurat aşa de uşor de la 6 iunie pînă la 13 iunie, încît, fără să-şi dea seama, personalul politic al României a creat psihologia tipică a regelui Carol: îşi poate permite orice, neexistînd voinţe capabile să-i opună o rezistenţă eficace, în scopul de a apăra unele principii. Partidele i s-au arătat compuse din moluşte, oameni politici nevertebraţi (ca şi astăzi, n.a.). Între 6 iunie şi 13 iunie, frînele monarhiei au fost distruse, decizîndu-se soarta monarhiei în România.” (Pamfil Şeicaru, Istoria Partidelor Naţional, Ţărănist şi Naţional Ţărănist. Ed. Victor Frunză, Bucureşti-2000, p. 327)
(va urma)
Brusturi – Neamț, 26 Noiembrie 2017
(Sf. Cuv. Alipie Stâlpnicu, Nicon și Stelian Pavlagonul)
