Şcoala de pictură de la Cluj

Introducere
Ani de zile am venit la Cluj, o dată pe an, într-o sâmbătă după amiază și am plecat duminica după amiaza: vizita a fost de fiecare dată prea scurtă pentru a putea pătrunde în tainele acestui oraș atât de diferit de cele din “regat”. Nu era vorba numai de faptul că localnicii vorbeau încă două limbi în afară de cea română: era poate acea arhitectură a caselor, diferită sensibil de cea de peste munţi, de unde veneam eu.  Cele mai multe aveau o intrare – închisă cu porţi mari și solide –  plasată în mijlocul faţadei. În spatele acesteia se ghicea o curte interioară mare în care probabil că se desfășura mare parte din viaţa locatarilor ce apăreau mai rar pe stradă. Erau străzile largi care dădeau în Piaţa Centrală, cu catedrala impu­nătoare și statuia lui Matei Corvin din central orașului. Era uni­versitatea, recunoscută dintotdeuna ca fiind una dintre cele mai bune din România. Era, nu mai știu, erau multe care făceau din Cluj ceva deosebit, ceva atractiv și poate, misterios, cel puţin în ochii mei.
Nu am întâlnit prea mulţi clujeni de-a lungul anilor, dar am întâlnit câţiva. Tot scormonin­du-mi memoria, mi-am dat seama că trei dintre ei sunt pictori! Pictori cu totul remarcabili, care au însoţit cumva anii mei din viaţă, dându-mi ocazia să mă bucur de rezultatele talentului și muncii lor. Pe fiecare dintre ei mi i-am câștigat ca prieten, în casă am lucrări de ale lor pe pereţi. Așa am găsit că ar fi bine să scriu despre “Şcoala de pictură de la Cluj” cu toate că nu am auzit pe nimeni vorbind despre aceasta  ca atare, ca un curent în pictură bine definit și căruia i s-ar fi dedicat toţi cei care ar aparţine acestei școli. Desigur că în Cluj există o Facultate de Arte Plastice, desigur că realizările absol­venţilor sunt remarcabile, dar ele sunt atât de diferite ca stil încât folosirea  denumirii de “Şcoală” ar putea fi privit mai curând ca un omagiu adus de mine realizărilor absol­venţilor decât recunoașterea unui anumit stil de lucru tipic. Totuși ei au ceva comun, ceva care rezultă din orașul în care au studiat: calitatea excelentă a operelor lor, dedicaţia pentru frumos și o anumită înclinare pentru filozofie. Poate că tocmai asta ar fi suficient ca să caracterizeze o școală de pictură?
Doi dintre absolvenţi  trăiesc la Chicago: Alexandru Darida și Semproniu  Iclozan. Al treilea trăiește la Paris: Nicolae Maniu, el fiind situat, ca vîrstă,  între ceilalţi doi. Voi începe cu cel mai tânăr, despre care s-a mai scris o dată în paginile acestui ziar.
Alexandru Darida
În urmă cu cinci ani a fost dezvelită  o placă comemorativă la University of Chicago, locul în care un cărturar român – Mircea Eliade – a lucrat câteva decenii la cartea sa despre “Istoria Religiilor”. Cei care l-au cunoscut au păstrat vie amintirea lui și așa a procedat și universitatea care a denumit o sală de curs după el.  La festivitate au participat entuziaștii culturii românești, iar la urmă aceștia au oferit universităţii un portret al omului de știinţă român, realizat de un pictor care trăia în Chicago: Alexandru Darida. Nu mai văsusem înainte o fotografie a lui Eliade, dar am remarcat expresia puternică a feţei lui, bine creionată și veridică. Mai târziu am avut ocazia să complectez această lipsă a cunoștinţelor mele generale iar impresia care mi-a rămas nu a fost legată de Eliade ci de …pictor! Un maestru al pensulei, cu multă sensibilitate, cu un spirit de observaţie foarte fin. Un perfecţionist al culorii şi al tehnicilor de pictură: câteva dintre tablourile lui îmi aduc aminte îndepărtat de Caravaggio, maestrul italian al Renașterii. L-am întrebat în legătură cu aceasta și mi-a spus că într-adevăr a trăit câţiva ani în Italia și în acel timp i-a făcut o mare plăcere să se adâncească în studiul tehnicii clasicilor italieni, complectând astfel pregătirea excelentă pe care a primit-o urmând cursurile facultăţii din Cluj. Asta mi-a trezit interesul și mai mult și atunci când soţia a organizat o petrecere pentru a sărbători trecerea mea peste o anumită limită de vârstă – întotdeauna m-am întrebat: “Ce o fi de sărbătorit la asemenea ocazii?” – l-am invitat și pe el împreună cu fermecătoarea lui soţie, o cântăreaţă de operă instruită tot la Cluj. Așa am ajuns să strângem relaţiile și mai mult: atât pe mine cât și pe soţie ne pasionează atât muzica cât și pictura. Familia Darida reușește să le îmbine pe ambele într-un mod foarte creativ și aceasta se manifestă puternic și fascinant în realizările pictorului. Dar să nu sar așa de repede în miezul prezentării!
Ar trebui să fac o paranteză, să încep mai de departe, pe vremea când bunica îmi citea din biblie: de atuncea știu că Dumnezeu a rupt o coastă de a lui Adam și din ea a creeat-o pe Eva. Mulţi ani mai târziu am avut un accident, mi-am rupt o coastă și medicii mi-au arătat radiografia osului diform, rupt și dislocat. Imediat mi-a trecut prin cap că Dumnezeu trebuie să fi fost un  mare maestru ca din pata aia albă și strâmbă – care îmi apărea în radiografie – să fi putut creia femeia, acea culme a perfecţiunii  formelor, a graţiei și a delicateţei care trăiește în imaginaţia mea! Ei bine, Darida a furat ceva din acest meștesug! Darida a trecut pe undeva foarte pe aproape de atelierul Domnului, a tras cu ochiul și a prins acest mister nemaipomenit, pentru care toţi bărbaţii din lume – și toate femeile – sunt recunoscători Creatorului! Ca dovadă per­manentă, am pus o schiţă de-a pictorului în dormitor, pe peretele din faţa patului ca s-o am în faţă de fiecare dată când mă culc și când mă trezesc: o tânără fată care se sprijină într-un cot și își ţine cealaltă mână graţios sprijinită pe genunchiul îndoit. Este atâta naturaleţe în atitudinea fetei, este atâta graţie în mâna care atârnă încât eu – un  inginer mecanic trăit printre fiare ruginite și instalaţii zgomotoase – îmi opresc gân­durile din fuga lor nebună și mă plec cu evlavie în faţa Creatorului: “O Doamne, îţi mulţumesc că ai creat femeia și… pe Darida, cel care îi pune frumuseţea în va­loare!”
În camera de zi – acolo unde primesc musafirii – mă întâmpină o altă creaţie a pictorului: o femeie tânără într-o rochie de seară decoltată, cu umerii goi, privește – pe lângă mine – către un viitor necunoscut mie. Este detașată de toate problemele zilei, este destinsă, nu se gândește la nimic precis dar tocmai de aceea mă tulbură nespus cu indiferenţa ei rece care radiază prin pielea diafană și caldă. Aţintindu-mi privirile mele dure și pătrun­zătoare în ochii ei întorși de la mine, am încercat de nenumărate ori s-o fac să mă privescă, să-mi dea un răspuns: n-am reușit nicio- dată s-o fac să mă privească pe mine, ea misterul creaţiei lui Darida și a Domnului, zeiţă a frumuseţii îmbrăcată într-o rochie roșie de catifea, nemuritoare în frumuseţea ei, eu un pământean destinat pieirii.
În colţul celălalt al camerei mele de primire se află un pian: în tablourile lui Darida se află o vioară, poate mai delicată, mai sensibilă decât pianul masiv vopsit în lac negru. Forma vioarei este asemănătoare unei siluete femi­nine și din nou Darida se dovedește un maestru al fanteziei, al combinaţiilor neașteptate, al sclipirilor de inteligenţă picto­ricească. Claviatura unui pian este implantată pe gâtul viorii, peisaje reale sau de basm sunt desenate pe corpul ei figurând pe pânză ceea ce în realitate există în familia Darida: împletirea desăvârșită și armonică între pictură și muzică, arte diferite dar ambele create de Domnul Dumnezeu și reunite de slujitorul lui, Alexandru Darida, prietenul meu. Pentru el, acest  lucru a fost foarte simplu: această reuniune este trăită zilnic în familie, el n-a făcut altceva decât s-o pună pe pânză! Da, desigur, dar cu ce mână, cu ce compoziţie a culorilor, cu ce dedicaţie uluitoare pentru frumos!
Într-o zi de primăvară i-am vi­zitat atelierul situat în centrul oraşului Chicago și de atunci am rămas în legătură, el trimiţindu-mi câte vreo imagine a unei picturi recente, eu răspunzăndu-i la adresa alexdarida@aol.com. Iar gândurile mele se întorc mereu spre Cluj, acel oraș cu un mister pe care n-am reușit să-l deslușesc, aflat acum prea departe de mine. Ce noroc  am că unii fii ai Clujului locuiesc mai aproape!