În toamna anului 1996, cu cinci ani înainte de atentatele de la 11 septembrie 2001, istoricul şi specialistul în relaţii internaţionale Walter Laqueur publica în prestigioasa revistă Foreign Affairs articolul intitulat Terorismul postmodern. Dorind să analizeze problema terorismului în contextul noilor provocări ivite dupa sfărşitul Războiului Rece, articolul încearcă să schiţeze şi profilul teroristului viitorului, care, spunea Laqueur, atunci când se află în pragul înfrângerii sau când acţionează după scenarii apocaliptice, nu va ezita să uzeze de toate mijloacele de distrugere pe care le va avea la dispoziţie. Puşi în faţa acestei stări de fapt, specialiştii sunt chemaţi să consacre noi definiţii şi să discearnă diferenţele care apar în scopurile şi motivaţiile activităţilor teroriste. Laqueur conchidea, cu o clarviziune care avea să capete confirmare cinci ani mai târziu, că „sunt şanse ca, din 100 de tentative teroriste superviolente, 99 să eşueze. Dar unica încercare încununată de succes poate provoca mult mai multe victime, mai multe pagube materiale şi mai multă panică decât orice altă experienţă anterioară.”
Pentru că nimeni nu este profet până la capăt în analiza politicii internaţionale, se cuvine amintită şi opinia tranşanta a lui Walter Laqueur în ceea ce privelte ineficienţa deturnărilor de avioane ca metodă de luptă folosită de terorişti. Motivul? „Avioanele deturnate nu pot sta în aer pentru eternitate şi din ce în ce mai puţine ţări sunt dispuse în ziua de azi să le permită aterizarea, acceptând astfel acuzaţia că susţin în mod deschis terorismul. În plus, teroriştii înşişi au observat avantajele în scădere obţinute prin deturnarea de avioane.” Cu siguranţă, liderii Al-Qaeda nu au citit articolul lui Laqueur sau, dacă au făcut-o, au decis să contrazică într-un mod sumbru previziunile reputatului specialist, inovând malefic în domeniul deturnărilor, cu efecte fără precedent, vizibile pentru întreaga lume în dimineaţa zilei de 11 septembrie 2001. La nouă ani de la acele teribile evenimente, se impune o rememorare a lor, dublată de analiza consecinţelor pe care le-au avut asupra SUA în special şi a relaţiilor internaţionale în general, după cum se impune şi necesitatea de a fi evaluată influenţa pe care încă o pot genera.
Relaţiile internaţionale după 11 septembrie
A spune că 11 septembrie 2001 a schimbat lumea poate părea o banalitate, dar modificările produse de evenimentele din această zi fără precedent merg de la lucruri aparent minore (măsurile sporite de securitate, pe care le găsim supărătoare atunci când călătorim cu avionul), la schimbări majore de paradigmă în teoria şi practica relaţiilor internaţionale. Poate prima lecţie învăţată după atentatele de la 11 septembrie a fost aceea că provocările majore la adresa relaţiilor internaţionale nu se sfrşiseră odată cu încheierea Războiului Rece. Având o evoluţie dinamică, neglijată în contextul aparent relaxant de după destrămarea fostului bloc sovietic, terorismul avea să marcheze ceea ce editorialistul revistei Newsweek, Fareed Zakaria, numea dupa 9/11 „sfârşitul sfârşitului istoriei”. Zakaria făcea astfel aluzie la faimoasa sintagmă a politologului Francis Fukuyama („sfârşitul istoriei”), care a făcut carieră la începutul anilor ’90 postulând declinul inevitabil al importanţei factorilor ideologici şi politici în contextul prabuşirii comunismului. Dupa momentul iniţial de consens înregistrat în relaţiile internaţionale imediat după evenimentele din 11 septembrie 2001, odată cu extinderea zonei de conflict către Irak în 2003, au apărut divergenţe din ce în ce mai clare între Statele Unite şi aliaţii săi europeni, în special Franţa şi Germania. Intenţia americană de a ataca preventiv unul dintre componenţii axei răului pe motivul existenţei pe teritoriul irakian a unor arme de distrugere în masă a fost primită cu scepticism de liderii francezi şi germani, aceasta găsind în rândul aliaţilor europeni majori doar sprijinul Marii Britanii. Secretarul american al apărării, Donald Rumsfeld, nu a făcut decât să adâncească diviziunile ce se prefigurau atunci când a numit partea de continent reprezentată de Franţa şi Germania „vechea Europă”. În schimb, Rumsfeld s-a declarat încrezător în sprijinul „noii Europe”, formată în special din statele central – şi est-europene recent eliberate de sub comunism. Astfel de tensiuni au făcut ca relaţiile diplomatice dintre Statele Unite şi vest-europeni să înregistreze o deteriorare fără precedent. Intervenţia militară americană din anul 2003 în Irak a dus la înlăturarea regimului dictatorial al lui Saddam Hussein, lider responsabil pentru numeroase crime săvârşite contra populaţiei civile. Eforturile americane de a asigura stabilitatea unui Irak post-Saddam mai au însă un drum lung de parcurs. Violenţele cu diverse grade de intensitate marchează încă viaţa cotidiană din această ţară, arătând, ca şi în cazul Afganistanului, cât de greu poate fi dus la bun sfârşit un proces de democratizare.
Lumea de după 11 septembrie 2001 a avut însă de făcut faţă şi altor provocări. Replicile cutremurului terorist din America au apărut sub forma sângeroaselor atentate din Bali, Madrid şi Londra, vădind faptul că ameninţarea terorismului este pe cât de reală, pe atât de persistentă. În acest context, faptul că Al-Qaeda rămâne încă activă şi condusă de acelaşi temut lider Osama bin Laden, în ciuda tuturor încercărilor de a-l captura, nu are darul să liniştească opinia publică internaţională. Totodată, problema respectării drepturilor omului în context post-9/11 a căpătat noi dimensiuni. Mai ales în America, 11 septembrie 2001 a condus la acutizarea a ceea ce este considerat un veritabil „război cultural” între stânga liberală (în sens american), secularizantă, şi dreapta conservatoare, tradiţionalistă şi religioasă. Episoade precum cel al filmului documentar regizat de Michael Moore, Fahrenheit 9/11, contestat în Statele Unite în special de dreapta conservatoare, dar premiat la Festivalul de Film de la Cannes din 2004, unde sentimentele antirăzboi prevalau, este extrem de relevant.
