„Să avem seninătatea de a accepta ceea ce nu poate fi schimbat, curajul de a schimba ceea ce poate fi schimbat și, mai ales, înțelepciunea de a deosebi între cele două posibilități.”
– Marcus Aurelius
Istoria gândirii politice este structurată în funcție de diferitele etape de progres social și de dezvoltare a civilizației umane: perioada antichității, caracterizată prin apariția elementelor constitutive ale gândirii politice; perioada medievală sau feudală, caracterizată prin dominația fenomenului religios asupra celui politic; perioada Renașterii, de care se leagă punerea bazelor politologiei ca știință politică modernă; epoca modernă, caracterizată prin extinderea sferei de cuprindere a cunoștințelor politice, politologia afirmându-se ca știință/teorie politică aparte, în 1948 Colocviul internațional de la Paris stabilind semnificația termenului de „știință politică” și obiectul acesteia de studiu; epoca contemporană, în care politologia cunoaște o largă dezvoltare și se conturează ca știință social-umană distinctă.
Deci, primele elemente ale gândirii politice au apărut în Antichitate, perioadă de care se leagă etimologia termenului „politică” (în greacă polis = cetate, oraș, stat).
Ideile politice sunt elemente constitutive ale vieții politice, ele exprimă interesele, aspirațiile diverselor grupuri sociale, implicate adesea în lupta pentru putere, făcând parte integrantă a științei politice. Doctrinele și ideologiile sunt suporturi pentru acțiunea politică. Termenul de doctrină este legat de idee și ideologie dar, dacă doctrina poate fi elaborată de un partid sau chiar de o persoană, ideologia este întotdeauna o operă colectivă. În 1815, în Franța, s-a definit partidul ca o reuniune de oameni care profesează aceeași doctrină politică. Pe continent s-au conturat trei mari curente doctrinare sau ideologice: liberalismul, conservatorismul și socialismul, în evoluția cărora s-au înregistrat și forme mixte.
Cicero (106-43 î.Hr.) – „omul universal” care a marcat istoria Romei – i-a atribuit istoricului grec Herodot (484-425 î.Hr.) titlul de „părinte al istoriei” pentru modul în care a tratat evenimentele consemnate în scrierile sale, dar și cel de „părinte al politicii”, pentru că, după cum argumentează politicianul francez Marcel Prélot (1898-1972): „la el se întâlnește primul document autentic unde se găsesc distinse și comparate diferitele specii de guvernământ”. Disputa din acea vreme era susținerea unora a ideii de monarhie și a altora de democrație: „Puterea absolută corupe și denaturează și pe cel mai desăvârșit dintre oameni”, explicând consecințele acestei degradări psihologice: trufia și pizma care fac din tiran omul cel mai nestatornic cu putință; el se înconjoară cu cei mai netrebnici dintre cetățeni, la ale căror defăimări pleacă urechea”. Sunt prezentate avantajele democrației, în primul rând egalitatea: „Să nu uităm că puterea poporului poartă cel mai frumos nume din lume: isonomia” (egalitatea în fața legilor). Și concluzia era: „să ridicăm poporul, mulțimea face puterea”.
Sofiștii – grup de înțelepți greci apărut în secolul V, în intervalul de trecere de la perioada filosofiei preclasice la cea clasică – au pus în centrul preocupărilor omul, valoarea și importanța lui în Univers. Ei considerau, în principal, că „pentru a conduce trebuie să știi”, și predau cunoștințe politice, filosofice, oratorice, pentru ca tinerii să poată participa la viața publică.
Un adversar al sofiștilor, critic al democrației sclavagiste ateniene a fost Socrate (470-399 î. Hr.), considerat cel dintâi filosof al antichității. Pentru el: „Legile sunt de două categorii: scrise și nescrise, care sunt rezultatul unei convenții generale și care nu pot fi încălcate fără rușine”. Platon (427-347 î. Hr.) fiind considerat discipolul lui Socrate era și el un adversar al sofiștilor. În Republica susține că, conducătorii unei cetăți trebuie să fie regii filosofi, cei care posedă cunoștințe despre noțiunea de bine. Aristotel (384-322 î. Hr.) – cel dintâi mare gânditor al lumii – este considerat ca întemeietorul științei politice, analist profund a filosofiei politice. Este cel care a apărat familia și proprietatea privată și a făcut considerații asupra celor trei forme de guvernare, arătând și posibilele degenerări: „monarhia în tiranie, aristocrația în oligarhie, democrația în demagogie”. Considera că oricare este bună, dacă evită aceste degenerări. Despre tiranie spunea că este „guvernarea unuia ce domnește ca stăpân peste asociația politică; oligarhia este dominarea politică a bogaților”.
Ideile de bază ale filosofiei grecești au fost preluate de elita romană, prin Cicero, Seneca și împăratul Marc Aureliu. Grecii s-au remarcat prin geniul teoretic-filosofic și științific materializat în filosofia și știința politică, iar romanii prin geniul politic predominant pragmatic, geniul juridic – dreptul roman care se studiază și astăzi, geniul administrativ manifestat în urbanism și construcții.
Astfel, în peisajul social-politic al lumii romane a fost prezentă și școala stoică, creată și dezvoltată sub influența celei grecești. Deși unii dintre stoici au criticat societatea romană, luxul și bogăția acesteia, nedreptatea și exploatarea ei, au promovat ideea realizării liniștii sufletești, a împăcării cu soarta, cu destinul, ceea ce în practică echivala cu pasivitate și lipsă de activitate social-politică. Cel mai strălucit exponent al filosofiei politice din Roma republicană a fost Marcus Tullius Cicero, pentru care politica bună este opera oamenilor de bine; dacă ei se abțin, triumfă cei răi – teza comună politicilor electorale.
Lucius Annoeus Seneca (63 i.e.n.-65 e.n.) a făcut parte din rândul marii aristocrații, din casta cavalerilor, de aceea întreaga sa concepție filosofică, morală și politică au avut ca scop slujirea acestei clase. „Fericirea – spunea Seneca – sălășluiește înăuntrul nostru și nu depinde de lumea exterioară. În natură domnesc destinul, fatalitatea. Nu putem schimba cu nimic mersul evenimentelor în lume”. Cu privire la om și la relația acestuia cu societatea: „Virtutea omului constă în a se împăca cu soarta și în a i se supune. Nu stă în puterea noastră să schimbăm ceva în lumea exterioară, în viața socială și politică”. Una dintre cugetările lui prețioase: „Dacă virtutea ne va preceda fiecare pas pe care îl facem, vom fi mereu în siguranță”.
Din dorința de a consolida statul sclavagist, de a legitima sclavia și exploatarea sclavilor, dar și de a diminua tensiunile sociale și a dezorienta lupta sclavilor, Seneca a promovat o teorie potrivit căreia toți oamenii, inclusiv sclavii sunt frați întrucât au aceeași natură rațională. Dacă corpul sclavilor aparține stăpânilor, astfel justificându-se sclavia și exploatarea, spiritul lor este liber.
Tot în cadrul stoicismului roman se încadrează și concepția moral-politică a lui Epictet (50 e.n.-138 e.n.). Sclav eliberat prin ideile promovate, acesta a încercat să se prezinte ca un reprezentant al maselor, al celor asupriți și exploatați, în primul rând al sclavilor. Epictet și-a expus părerile sub forma orală. Ceea ce s-a păstrat de la el se datorează elevului său, istoricul și filosoful Flavius Arrianus (55-135 d.Hr.) care i-a transpus în scris principiile. A fost adeptul democratismului sclavagist, considerând că participarea la viața publică este o datorie a tuturor cetățenilor, iar scopul urmărit trebuie să-l constituie realizarea binelui general și nu folosul personal. Scopul vieții trebuie să fie atingerea fericirii, printr-o viață trăită în acord cu natura.
Deși a considerat ca esența omului este rațiunea, susținând nemurirea sufletului și existența vieții de apoi și că adevărata fericire se află în viața de pe pământ, Epictet a acceptat fatalismul, predestinația rolului și statutului fiecărui om, imposibilitatea intervenției omului în desfășurarea și schimbarea evenimentelor, îndemnând la supunere, la acceptarea sorții și a destinului, ceea ce în practica socială însemna acceptarea rânduielilor existente, renunțarea la luptă, la viața socială și politică.
Printre adepții orientării stoice s-a aflat și împăratul roman Marc Aureliu, în latină Marcus Aurelius Antonius (121-180 d.Hr.). A avut o fire meditativă, o natură mai mult rațională decât afectivă. Îi plăcea viața simplă și retrasă. Caracterul său era dominat de simțul datoriei. Principiile sale filosofice își găsesc apropierea de doctrina stoică a lui Epictet, conform căreia dorea o îndreptățire egală, liberă, a tuturor supușilor săi. Încă din tinerețe, Marc Aureliu a primit o educație solidă. Formația sa filosofică a fost marcată de doctrina stoică, reprezentată în principal de Epictet. Singura sa lucrare a fost redactată în limba greacă – „Către sine însuși”, tradusă mai târziu în limba latină, cu titlul „Meditații”, în 12 cărți. Conținutul lor are în special un caracter moral, o filosofie practică pentru viața de fiecare zi. Ele exprimă convingerea autorului, după care numai o viață morală după legile naturii poate realiza liniștea interioară, mărinimia și perfecțiunea. Omul trebuie să tindă către ceea ce este util și pe măsura comunității. Important este prezentul, viitorul și trecutul ne împovărează. Moartea face parte din Natură, pentru că totul este în continuă transformare, conform eternității în care totul se produce, se reproduce și se transformă la infinit. Ideea esențială a stoicismului lui Marc Aureliu este libertatea morală, care decurge din faptul că natura umană este o natură rațională: nimic nu poate să-l împiedice să lucreze așa cum îi dictează rațiunea; aceasta formează „geniul din om”. Evenimentele exterioare sau părerile oamenilor nu au nici o importanță; rațiunea indică datoria de împlinit: „Dacă ți-ai făcut datoria, tot restul te poate lăsa rece”. El acceptă teoria fatalistă a naturii, a stoicismului grec, dar îl interesează mai mult consecințele pentru viața morală. Pune întrebarea: „Dacă totul este în natură o fatalitate, de ce să ne temem, de exemplu, de moarte? Ea nu este decât un proces natural, un efect al naturii”. Față de cosmos, rațiunea ne dă o înțelegere a lui și o liniște; față de oameni, liniștea este adusă de conștiința datoriei împlinite după principiile rațiunii: „De ce să mă tem atunci de alții sau de ce poate să-mi rezerve soarta?”. În acest mod rațiunea duce la apatie, la lipsa de afect. Ca atare, lucrurile exterioare nu trebuie să modifice dispoziția sufletului „rațiunea morală indică datoria și atâta ajunge”. Concluzia practică a rațiunii este demnitatea omului, dar și egalitatea lui: toți oamenii au aceeași natura rațională. Pentru Marc Aureliu, ca și pentru stoicismul vechi, „există o singură rațiune, o singură lege, un singur adevăr, o singură lume și un singur Dumnezeu”. Stoicismul roman, prin forma sa umană acordă atenție mare slăbiciunii și suferinței omului, datoria ia forme de caritate. Față de cel grec, îl apropie de creștinism.
Faptul că opera sa „Către mine însumi” este străbătută de un puternic pesimism denotă că societatea sclavagistă era în proces de descompunere, lipsindu-i perspectiva, ideile.
Marc Aureliu a preluat conducerea imperiului roman în vremuri grele, trebuind să facă față unor amenințări din diferite părți. Era o epocă a războaielor, granițele imperiului fiind veșnic amenințate de incursiunile barbare, domnia sa fiind și demarcată de aspre persecuții ale creștinilor. În interiorul imperiului exista o situație proastă financiară, ceea ce l-a determinat să vândă domeniile imperiale pentru a-și putea organiza armata. Era foarte activ și căuta să-și facă datoria. A condus afacerile imperiului în strânsă colaborare cu Senatul și a inițiat o serie de reforme administrative și de drept, a construit școli, spitale, orfelinate. La 60 de ani a condus campania de luptă, iar înainte de plecare a expus poporului Romei, principiile sale morale. A murit în acea campanie la Viena, în urma unei boli infecțioase, și a lăsat ca moștenitor pe fiul său Commodus (161-192) care s-a dovedit a fi nemilos, capricios, imprevizibil și delăsător în treburile statului. Se credea o întrupare a legendarului Hercule. Domnia lui a însemnat începutul decăderii imperiului roman.
Criza de sistem în care a intrat societatea romană începând cu secolul al II- lea e.n. s-a agravat continuu, adăugându-se o criză de identitate, de idei și obiective, dar și de decadență morală. În această situație, în Roma antică și-a făcut apariția școala sceptică. Scepticii romani promovau indiferența totală față de problemele sociale și politice, față de natură, afirmând imposibilitatea cunoașterii și stăpânirii ei, inclusiv a emiterii de orice fel de judecăți de apreciere și valoare. Ostilitatea față de cunoașterea științifică, neîncrederea în forța rațiunii au favorizat extinderea scepticismului, a doctrinelor mistic-religioase care vor predomina în ultimele secole ale imperiului roman.
În cadrul gândirii social-politice romane de remarcat este paleta mult mai largă și mai variată a problematicilor abordate. Dacă în cazul celorlalte societăți sclavagiste, inclusiv în Grecia antică problematica demersului a fost doar tangențial atinsă de gândirea politică, la Roma putem spune că problematica maselor, concepțiile și interesele lor au fost exprimate în adevărate programe politice, sau unele din acestea transformându-se în adevărate mișcări. Mai mult, în Roma antică chiar și sclavii și-au avut proprii lor gânditori politici, așa cum a fost cazul lui Epictet sau a puternicei mișcări sociale condusă de Spartacus – conducătorul celei de a treia răscoale a sclavilor (73-71 î.Hr.).
Prin diversitatea problematicii abordate, a puterii de influențare și chiar a originalității sale, gândirea și mai ales practica politică romană au constituit pentru antichitate un puternic centru de cultură și civilizație politică.
Rezultat al dezvoltării sociale, gândirea politică a antichității constituie și astăzi o importantă sursă de inspirație și meditație pentru cercetătorii politicului. Multe din elementele sale teoretice dar și din principiile practicii politice, își păstrează și astăzi valabilitatea, dovedind seriozitatea și profunzimea cu care gânditorii lumii antice s-au aplecat asupra studiului politicului, importanța deosebită pe care au acordat-o acestui domeniu al vieții sociale.
Împăratul roman Marcus Aurelius a fost considerat unul dintre cei mai înțelepți lideri, întruchipând idealul lui Platon de „rege filozof“. „Meditațiile“ lui Marcus Aurelius au inspirat o mulțime de lideri datorită înțelepciunii atemporale, fiind o colecție de scrieri personale din ultimul deceniu al vieții sale. Această perioadă haotică l-a inspirat să dezvolte interpretarea proprie a filosofiei stoice, care se concentrează pe acceptarea lucrurilor care nu pot fi controlate și pe stăpânirea propriilor emoții.
În zilele noastre, Business Insider – web site american specializat în știri de afaceri și tehnologie – a întocmit o listă cu 10 reguli pe care Marc Aureliu le-a folosit drept recomandări pentru un lider excepțional. Pe scurt, acestea ar fi: „Înțelegeți că oamenii există pentru a se ajuta unii pe alții; fiți conștienți de umilința celorlalți; realizați că multe greșeli sunt rezultatul ignoranței; nu vă făliți; evitați să judecați iute acțiunile celorlalți; păstrați-vă cumpătul; recunoașteți că ceilalți vă pot răni doar dacă le permiteți; fiți conștienți că pesimismul poate pune stăpânire pe voi; fiți buni; nu vă așteptați ca oamenii răi să vă scutească de tratamentul distructiv”.
Unii lideri încearcă să se comporte într-o manieră constructivă, ei trebuie să înțeleagă însă, că există și oameni care caută și găsesc metode de distrugere a altora. Liderul trebuie să aibă pregătit sau să găsească antidotul împotriva agresiunilor celor egoiști, cu spirit tiranic, care-și apără propriile interese murdare, folosindu-se de vicleșuguri tiranice, posedați fiind de duhuri rele. Sunt cei ce nu conștientizează pierderea sufletului lor…
„Pierderea sufletului se petrece printr-unul și același proces cu triumful interior, înlăuntrul trăirilor noastre, al tiranului lăuntric. Tiranul, marele Paranoic, se înalță în noi și aceasta e maladia sufletească a omului modern, al celui ce și-a pierdut sufletul, adică și-a diminuat trăirile spirituale până la anihilarea sufletului, a puterii sufletești”, scrie profesorul universitar, doctor în sociologie Ilie Bădescu, în cartea sa „Sociologie Noologică – ordinea spirituală a societății”.
Vavila Popovici – Carolina de Nord
