Din volumul de poezie Acolo, Editura Absolut, București 2017
Aval
În nopțile nunții, fiinţe-n diluvii
Primesc revărsări în forme neclare,
Nu apa va curge, ci lumina în fluvii
Spre mările calde și dulci, fără sare.
În flamura boltei cad muchii de zar,
Sunt ochii de neguri ai coconilor-fluturi;
Când jerbele din frunțile apelor sar,
Orbii adulmecă în aer săruturi.
Năvoade de vânturi apucă, în vrie,
Pe cel ce ascunde oglinda, trișor,
În ochii frumoși ai mirilor scrie
Că noaptea statuile visează la zbor.
Din zboruri fantaste rămâne culoare
Ce lunecă-n pânze de abur în zen,
Atât de frumos c-o să scrie-n ziare
La faptul divers:’’Plecări spre Eden!’’
Desfacere
Te urci în care de mirare
Cu roţi din soare de amurg,
Să intri-n bolţi ca în altare,
Solemn şi drept, ca un chirurg.
Cu suflet mărginit de zimţi
Şi mâinile, nişte vedenii,
Citeşti pe aripi moi de sfinţi
Secrete ce uimesc mirenii.
Însă de-acolo te trimite
Să urci degrabă-ntr-un ding-dang
Ce dă, spre-oglinzi ce-s infinite,
Cu tine ca un bumerang.
Și în urcările fantaste
În acest turn pe trepte-raze,
Tu vei vedea întinderi vaste
De fantomatice topaze.
Poţi să rămâi, dar fără lut
Şi chiar în turn îl laşi, în ieri;
Tu te întorci în nenăscut,
Iar el se prăbuşeşte-n pulberi.
Femeia de lumină
Tu, aplecată ca într-un echer,
Arăţi a discobol din depărtare
Şi arcuită, torţă către cer,
Vrei a ţâşni cu forţa unei fiare;
Ca o cometă să străpungi înalt,
Să se desfacă în oglindă murul,
Iar ochiul tău, cu luciu de cobalt,
O să destrame nopţii împrejurul.
Ca să te ningi în depărtare, hăt,
Culori de vis în destrămare vie,
Tu ai ţâşnit din gheţuri şi omăt,
Să picuri praf de stele-n veşnicie.
Ca difuzând lumină în abis,
Cum ning polenuri pe sub pleoapa florii,
Vei ţine-n univers un ochi deschis
Spre veşnicia-nchisă în memorii.
Şi cum aceste pulberi se tot ning,
Din arderea pe rugul tău, femeie,
Vin după tine, fulger, să mă sting
Şi să rămân pe rugul tău… scânteie.
Atât
În ochiul tău se-ascunde o icoană
Pe care s-au pictat cu vânt genuni,
În palmă-ţi creşte, ca o floare, rană,
Sub geana ta privesc uimiţi străbuni
Cum se destramă-n galaxie zorii
În fulgerul culorii de ruini
Şi-alunecă pe el toreadorii,
Marii schiori pe fire de lumini.
Şi curg iluzii spre altarul verii
Să-nalţe-n utopii splendorii turn,
Ca-n el să cânte liturghii, tăcerii,
Miraje-n ceţuri orbul taciturn,
Dar dacă-n fulger fluturii nu laşi
Şi te-ai făcut în tine nevăzut,
O să dispară urma, de sub paşi,
Chiar în părinţii ce tresar în lut,
Iar cerul frunţii nu se mai susţine
Și se topeşte ochiu-n absolut…
Ca-ntr-o eclipsă, îngropat în tine,
Şopteşti umil spre veşnicii: atât!
Memorie
De aur e aerul, cum e-n paradis;
Ies oameni în pridvoare să vadă
Ferestre ce zboară spre cer ca în vis,
Lumina ce trece-n caleaşcă pe stradă.
Se-mpart destinaţii spre vis, undeva;
Din spatele mamelor, copiii cuminţi
Cer factorului aripi, să poată zbura
În ţara în care părinţii sunt prinţi,
Iar fete privesc pe sub gene alene
Văzând feţi-frumoşi în nori alburii
Ce zboară fantast căutând în ilene
Dulceţuri ascunse cu grijă sub ii.
Bărbaţii scobesc în lulea c-un chibrit,
Ascut cu privirea în grinzi albe coasa,
Că mâine-poimâine pornesc la cosit
Ierburi ce cresc mai înalt decât casa.
La porţi stau bătrâne cu ochii uimiţi
Spre vagi trecători, cătând cine-o fi,
Iar popa alungă bănuiala pe uliţi
Cu apă sfinţită în rugi de copii.
Eu trec pe acolo cumva fără veste,
Nu vede mai nimeni cum nostalgic privesc,
Iar satul dispare la loc în poveste,
Doar eu o secundă din gene clipesc…
Iluzie
În înspumări de ape înţepenise şoldul
Și fruntea se înfipse în ceruri drept catarg,
Te înţepa în irişi lumina cu imboldul
Să te îmbraci în valuri şi să te-arunci în larg.
În claritatea apei, frumoasă ca o divă,
Imaginea întoarsă a faptului de-a fi,
Îţi răsturnase crucea pe maluri, în derivă,
Să se reverse-n tine, din zeu, vistierii,
Dar vântul cel molatic, cu răzvrătiri de stâncă,
Primise printre raze un neştiut îndemn
Să îţi retragă calea spre taina cea adâncă,
Să îţi transforme chipul -indescifrabil semn.
Și-n a privirii plajă, ce se topeşte-n zare,
Un flutur orb rămase din chipul transformat,
Iar pe de-a lung de ţărmuri, doar paşii grei de sare
În urma umbrei tale fiinţa au lăsat.
Umbra
Luna trecea prin ferestre ca un tăiş de coasă,
Oamenii în somn se înghiţeau în suflare,
Aerul se pierduse într-o ceaţă deasă,
Clipele se-necaseră cu faţa în mare.
Norii provocau o amnezie în curgere,
Prin oameni umbla furişat cineva,
Păsările se prefăcuseră din miresme în fulgere;
Mamă, strigau oamenii-n somn -ea tăcea.
Paznicul acestei nopţi a fugit fricoşat,
S-a ascuns după zare ca după o uşă,
Ceasurile-n piepturi o secundă au stat
De parcă fusese-nţepată c-un ac o păpuşă.
Cerul era spart şi căsca într-un fel fioros,
Iar grinzile sale se-auzeau cum se frâng,
Pământul era pe fundul unei gropi, foarte jos,
Pe marginea gropii -mâini întinse nătâng.
Dar deodată a ţâşnit, ca o stea orbitoare,
Flacăra din ochii arhanghelilor, frumoasă;
Ne-am adunat de prin iarbă ca nişte fuioare
Și am intrat în trupuri cum intri în casă.
Clipe
În loc de ochi, purtăm sfiiţi cadrane
Cu încrustaţii care par solare:
În stânga fiice şi la dreapta mame,
Femei ce stau în loc de minutare.
Cu fiecare treaptă ce-am păşit,
În taină, înfloreşte visul spornic,
Iar dacă timpu-n ele am zidit,
Ne balansăm căderile-n ceasornic
Și peste ţipătul din vârf de turn
Se-ntind secunde strălucind pe gene,
Ca din nisipul mării ochi diurn
Ce urcă-n aer forme de sirene.
Spre zările tivite-n ivoriu
Privirile se pierd în chihlimbar,
Un pelerin se roagă spre târziu,
Iar de departe pare-un minutar…
Solemnitate
Vom fi admişi în funcţie de ranguri
La judecata ce ne este cram,
Solemn păşind pe-acele ding şi danguri
De univers dual şi-un pic bigam.
Cu viu însângerat de ochii duri
Ce ni se-nfig în irişi cu-ndârjire,
Noi vom umbla cu palmele la guri
Și runele înscrise în privire.
Cu togi de aur peste urma rănii,
Nepregătiţi mereu, pe ea am vinde-n
Căderile prin spaţii de pe sănii,
Ca să prefacem rana în arminden.
Și în confuzii de apare-un cerc,
Privirile de pleoape se desfac,
Se-nchide totul ca spirala-n melc
Și taina cărții-n minte la diac.
Și ni se pierde urma într-un când,
Ce tot mai tare-n nesfârşire sună,
Printre oglinzile veciei care vând
Secretele pe suflete -arvună.
Întoarcerea
Ca-ntr-o reflexie de forme fără croi,
Cevaul ne absoarbe spre abise
Cum aburii se-ntorc agale-n ploi
Urcând în nouri oarbe monalise
Și pâlpâie în urmă linii-absente,
Oglindă ce-n oglindă-ţi face salt,
Iar mâini de apă rimelează-accente
Pe ochiul zării spânzurat de ’nalt.
Ne credem în hipnoză, ori nebuni,
Cupola frunţii nu mai are rost,
Căci suntem holograme sau minuni
Și nu mai ţinem minte ce am fost.
Duşi în eter din acest greu carnal,
Tăcerea-n ce om fi acum imprimă
Oglinda minţii deformată-n val,
Ce se reflectă-n ondulări infimă,
Iar pe pământ din raze curg culori,
Vopsele ce se scurg peste trotuare
Și se desfac, să zboare înspre nori,
Desenele din pânze. Dar nu doare.
Tulburare
Fecioarele din fulgii de zăpadă
Fugeau în sine când vedeau oglindă,
Că ea, sorbind, le e acum dovadă
Că-ntr-un târziu cumva o să le vândă
Și regăsite-n ciuturi de fântână,
Purtând în şolduri forme de ulcioare,
Oglinda apei, vrăjitoare bună
Le puse valuri, aripi ca să zboare
Spre norii ce curgeau în vis, alene,
Să-mpărăţească vise de copii,
Cu raze albe prefăcute-n gene
Ce desenează-n somnuri fantezii.
Și când pe laviţi pruncii mai tresar,
Zâmbind în somn ca îngerii în rai,
Îngeri-copii le vor trimite-n dar
Zâne de floare albe fără grai.
Fântânile izvoarele-au retras
Și s-au culcat în albii moi de vânt,
Iar pe poteci se întindea atlas,
Precum în cer aşa şi pe pământ.
