(Amintiri sângeroase)
Vladimir Tismăneanu dezinformează când scrie că secretarul pcr din anii optzeci, la Timișoara „Eugen Florescu s-a ocupat personal de supravegherea (domesticirea) intelectualilor critici din acel oras, in special a celor din jurul revistei Orizont (Mircea Mihaies, Cornel Ungureanu, Adriana Babeti, Serban Foarta, Marcel Tolcea, Livius Ciocarlie, Daniel Vighi, Viorel Marineasa, Iosif Costinas, Lucian Alexiu).” Și că Mircea Mihăieș „La revista Orizont nu a a putut deveni nici macar redactor, a fost tinut pe post de corector, desi era unul dintre cei mai inteligenti, sclipitori si originali critici ai tinerei generatii. Regimul incuraja ticalosia si mediocritatea, era normal ca un ganditor independent ca Mircea Mihaies sa fie marginalizat.” Numai că domnul Mihăieș nu a fost marginalizat, doar că în organigramă, la venirea sa nu mai era un post de redactor, iar la revistă mai existau și alții „inteligenți, sclipitori și originali”, dacă nu critici, atunci poeți și prozatori. Trebuia să fie aruncat afară unul dintre ei pentru a-i face loc tânărului, pe atunci, tocmai picat de la Sântana pe meleagurile timișorene.
Cu câțiva ani înainte de completarea redacției cu cei pomeniți mai sus, eram radio-reporter și mi-am permis să-i iau un interviu ambasadorului SUA, Sir Richard Davis Jr, pentru care am primit o sancțiune severă. Interviuri de acest fel trebuiau aprobate deșeful statului. Cărțile mele de proză satirică sunt pline de aluzii critice la regimul comunist, emisiunile mele au fost sancționate pentru abundența de piese pop-rock americane.
Domnul profesor a fost totalmente greșit informat de mai noii săi prieteni postrevoluționari. Doamna și domnii amintiți mai sus erau cât se poate de anonimi și cuminți, în interiorul și în jurul revistei. După revoluție, gruparea de nescriitori de care amintește (excepție Foarță, Ciocârlie, Alexiu, care sunt scriitori) i-au intrat în grații, din motive pe care le știu ei mai bine. Să fi avut în mijlocul nostru asemenea „dizidenți”? Ar vrea ei, dar din păcate nu a fost așa.
Activistul Florescu era, într-adevăr, revoltat că revista nu e destul de îmbâcsită de ideologie ceaușistă. Vinovatul era, desigur, redactorul-șef al publicației, Ion Arieșanu. Vrând să demonstreze că se poate mai bine, Florescu i-a adus la redacție pe redactorul-șef al ziarului german Nikolaus Berwanger, pe atunci încă un bun comunist și pe scriitorul Ilie Purcaru de la București ca să ne arate cum se face un număr de revistă ca lumea, ideologizată temeinic. Bineînțeles că a ieșit un mare fâs, a fost cea mai prost număr din câte știu. Intelectualii „critici” erau inexistenți. Lui Arieșanu i-au fost impuși de sus, în redacție, Adriana Babeți, fiică a colonelului de securitate Simlovici, Mircea Mihăieș, sprijinit de fosta președinte a comitetului de cultură și educație socialistă, Alexandrina Corneanu. Cornel Ungureanu, critic literar și actualul șef al scriitorilor din Timișoara a fost timp de două decenii secretar pcr. Revista Orizont se sprijinea pe Arieșanu, pe adjunctul Dumbrăveanu, pe redactorul cu resortul social-politic, Banciu, dar și pe ceilalți, „neinvocați” de Tismăneanu, Teodorescu, Turcuș, Bureriu (subsemnatul fiind promovat secretar principal de redacție), care trebuia să-și ascută condeele pentru a scrie texte festiviste. Nu erau solicitați în acest sens cei care nu aveau har literar, adică Mihăieș (secretar), Babeți, Costinaș (corector, care insista pe lângă redactorul-șef să-mi ia locul, cu toate că n-avea studiile necesare), sau criticul Ungureanu. Eroi ai zilelor noastre, textieri scoși din anonimat dar rămași tot la fel de neinteresanți și partizani. Florescu l-a și pus în concediu pe redactorul-șef până a „scos” numărul de revistă, după el, exemplar de ideologizat.
Am aflat o veste bună, aceea că satrapul Eugen Florescu s-a stabilit în San Francisco, California, la copii. Poate-l voi întâlni vreodată pe Embarcadero. Poate ne vom vedea acolo și cu Vladimir Tismăneanu, doar suntem acum americani…
Prozatorul timișorean, exclus și el din redacția ziarului local după revoluție, Teodor Bulza scrie în memoriile sale: „…Iar băieţii de la Timişoara, pe fondul acestor mişcări telurice, în acel haos năucitor, au conceput un desant din balconul Operei în jilţurile de la fosta judeţeană de partid și din instituțiile culturale, punând efectiv mâna pe putere şi ghearele pe sufletele inamicilor, ale celor socotiţi incomozi, într-o răfuială năucitoare, de proporţiile celei ale stăpânirii sovietice şi a acoliţilor ei imediat după căderea Berlinului din ’45…”
Corneliu Vadim Tudor, despre harababura revoluționară a Timișoarei: „Claudiu Iordache a tot făcut pe nebunul pe-acolo, ba pe la poarta consulatului iugoslav (care intenţiona să-l treacă peste graniţă în caz de nereuşită, împreună cu George Şerban şi Vasile Popovici. Răfuielile pe care le-a declanşat atunci în cultura judeţului Timiş sînt greu de imaginat. Toţi cei care îl mai ţinuseră pe la uşi (…) au fost daţi la o parte cu brutalitate, concediaţi, umiliţi! El şi ceilalţi huligani notorii ai oraşului au dat afară conducerile publicaţiilor, teatrelor, celorlalte instituţii de cultură, instalîndu-şi ciracii lor. Imediat, Editura Facla i-a publicat un nou volum de versuri, la operaţiunea de „coafare“ a contribuit noul director al editurii, acel Vasile Popovici (diplomatul de mai târziu) instalat de gaşca de la Timişoara cu acordul găştii de la Bucureşti. Cl. Iordache a urlat să-i fie instalată nevastă-sa, Antoaneta C. Iordache, ca redactor-şef al revistei „Orizont“.
Cel mai important scriitor român în viață, Nicolae Breban, despre „criticii” literari: „O echipă de necreatori în primul rând, de comentatori doar, dar de comentatori de prost aluat. Care sunt umflaţi excesiv, se cred un fel de guru al culturii româneşti…”
Miodrag Milin, un istoric al evenimentelor din 1989: „Cu Orizontul, altă nostimadă: sediul era bun, revista necesară, dar… cu “purificări”. De ele s-a ocupat Vasile Popovici, care-şi făcuse mână de gazetar prin UASCR şi era finul poetului Anghel Dumbrăveanu, redactor-şef adjunct al revistei. Ca dovadă a ruperii de trecut, el şi-a debarcat naşul de cununie din fruntea publicaţiei scriitorilor bănăţeni.”
Despre „a doua bătălie care s-a dat a fost pentru sediul fostului organ de presă al PCR”, i-a povestit personal Vasile Popovici istoricului Milin… „Era foarte uşor să strângi o mulţime atunci, puteai să faci în orice moment o coloană de 200-300 de oameni care să te urmeze, era acolo lume care aştepta te miri pe unde, inclusiv în zona magazinului Bega mare. Am putut să strângem o mulţime de câteva sute de oameni, ne-am îndreptat Monoran şi cu mine spre (ziarul, n.n.) Renaşterea, am debarcat acolo, i-am adunat (cu ce drept, nu-mi pot da seama nici acuma!) pe redactorii care erau în sala de consiliu, şi i-am pus să-şi scrie demisia. Ocupaţia s-a făcut în numele revoluţiei… şi retorica revoluţiei franceze mergea nemaipomenit. Cert este că oamenii aceia erau paralizaţi. Şi că noi nu eram şi aveam un sens al dreptăţii în numele căreia acţionam.” Rețineți, vă rog, mărturisirea lui Popovici, că nu știe nici acum cu ce drept a făcut toate astea și că nu avea un sens al dreptății în numele căreia să acționeze astfel.
Un anumit fenomen era de prevăzut chiar înainte de 1989. La orice revistă literară erau două „tabere”, adică scriitorii, înțelegeți, vă rog, corect acest cuvânt, e vorba de autorii de poezie și proză. Ceilați „auxiliari” sunt, să zicem, în barca unei critici literare. De fapt e vorba de oameni lipsiți de harul beletristicii, al creației, cărora în schimb li se cereau alte calități, acelea de a scrie texte, în principal comentarii pe marginea creației locale, „a noastră”, în primul rând. Textierii, comentatorii, recenzenții sau cum mai doriți să le spuneți s-au revoltat în privința condiției proprii, nu doreau să se mai simtă obligați să comenteze cărțile noastre, să facă foiletonistică la margine de revistă. Au început un fel de eseistică independentă, destul de eclectică, în domenii foarte diferite. Cu timpul au scos și cărți, la concurență cu scriitorii. Sigur, unele din aceste cărți au valoarea lor necontestată. Dar nu sunt beletristică.
Tagma creatorilor era în anii optzeci și cea mai fragilă, trebuind să răspundă comenzilor aparatului de partid, să gireze cu numele lor cunoscute, tot felul de materiale festiviste. Tocmai aici au atacat, cu prilejul revoluției, clanul cenușiilor comentatori, mai puțin expuși comenzilor „sociale”. Iar dacă și ei au scris texte de pagina întâi, obligatorii în socialism, puteau să apară cu pseudonime sau cu inițiale. Nici un critic literar nu a apărut în volume „omagiale”, pentru simplul motiv că nu era nici o cerință în acest sens. „Compromișii” erau doar creatorii. Ei au plătit un preț greu, cel al înlăturării din redacții, pradă oprobriului masei de „revoluționari”. Au învins cei din tabăra „cenușiilor”, a textierilor fără vocații artistice. Un timp scriitorii nici nu au mai ocupat funcții de conducere, fiind înlocuiți de acești oportuniști, bine grupați, solidari în mediocritate, dar suficient de abili pentru a-și aroga teritorii în filosofie, în alcătuiri de dicționare, culmea, vizând tocmai scriitorii. În absența criteriilor valorii, deveneau ei înșiși judecătorii și cei ce selectau creatorii prezenți în aceste dicționare din rândul prietenilor sau din rândul celor ce își abandonau demnitatea, devenind lingăii marilor „textieri”.
Au fost distruse destinele unor oameni nevinovați de către noii opresori, oportuniști mascați în revoluționari, dar care s-au folosit de instaurarea unei noi dictaturi, în plin gol de putere, ei substituindu-se Justiției. În 1990 Procuratura nu s-a „amestecat” în procesele pe care strada le săvârșea în devastata Timișoară, moment în care marginalizații sau falșii marginalizați de regimul defunct au găsit momentul prielnic să destituie, în numele „poporului” persoane pe care pur și simplu nu le agreau, pe care-i invidiau și să le ocupe posturile. Și-au creat cariere frumoase acești oportuniști, distrugând totodată destinele altor oameni valoroși, de care țara s-ar fi putut folosi, dar i-a pierdut, fie prin decese, fie prin marginalizare, mai cruntă decât cea comunistă. O parte din noi ne-am găsit un alt destin, în străinătate. Ar fi trebuit să ne ocupăm legal de acești, americanii le-ar spune „criminali”.
…Și iată cum începe, în 1990 și treaba la noua revistă literară. Condica de prezență e ținută la secret și o semnează doar noua gardă. Cei nedoriți, care continuau să vină la lucru fără să li se dea ceva de făcut și fără să știe unde e condica, au fost puși în fața faptului împlinit: un număr suficient de mare de absențe, motivând desfacerea contractului de muncă. Noii șomeri au plecat, și-au deschis firme particulare, urmașii activisto-securiștilor hrănindu-se în continuare, copios din banii publici, în redacție, la Universitate, în străinătate cu tot felul de burse.
„Toată puterea sovietelor!” Toate titlurile universitare, toate posturile de conducere, toate ciolanele au fost împărțite frățește de tagma securisto-activistă, mai precis, de fiii și fiicele satrapilor comuniști, care le-au lăsat descendenților moralitatea lor de famiglie.
România s-a spart atunci în două. Acea parte exclusă din pozițiile din care ar fi putut deveni cu adevărat utili noilor vremi și parveniții, dintr-o rasă mediocră. O totală, bulversantă absență a criteriilor valorii umane a existat și în socialism. Beizadelele satrapilor de atunci au devenit satrapii de acum. Desigur, în forme mai „elevate, occidentale, multilingve”. Dar tot aia e. Încercând să se integreze în ambianța generată de răul ce proliferează, aducând profit de la stat unei minorități parvenite, ceilalți devin servitori, victime, ca în celebrul „Sindrom Stockholm”, care descrie comportamentul unei victime răpite sau captive care, în timp, începe să își simpatizeze răpitorul.
Domnul Tismăneanu nu are de unde să știe că la ora la care am fost scos cu forța din redacție eram (din 1968) membru al Uniunii Scriitorilor, cu cărți de poezie și proză, publicam reportaje, eseistică, muzicologie, făceam prezentarea grafică a revistei, pe funcția de secretar principal. Am fost nevoit să-mi românizez numele, în sensul că prenumele ERWIN, atestând originea germană-maghiară dinspre mamă, nu am putut să-l folosesc. Eram singurul timișorean din redacție, spre deosebire de Mihăieș (n.Sântana), Popovici (n.Cuvejdia) și alții venind din Ucuriș, Țepești, Arieșeni. Așadar, băieții de la țară aveau unele complexe față de cei educați în mediul multicultural austro-ungar, cosmopolit. Lucrurile astea puteau fi iertate, desigur. În acest moment altfel se prezintă lucrurile, domnii evocați au avut timp să evolueze, să devină personalități remarcante. Foștilor redactori, „compromiși”, li s-a luat dreptul de a publica în fosta lor revistă, care a rămas totuși a Uniunii Scriitorilor. Dar această retragere silită din societatea românească de azi mi-a adus o compensație prin stabilirea fiului meu în California. Am devenit și bunic între timp. Iar cel mic este, har domnului, un „Born in the USA”!
ERWIN LUCIAN BURERIU
San Francisco
