Pentru o bună parte dintre români, 25 octombrie reprezintă Ziua Armatei, respectiv momentul în care, în octombrie 1944, printr-o exemplară putere de sacrificiu şi dăruire pentru cauza naţională, Armata Română a reuşit eliberarea oraşului Carei de sub ocupaţia străină, adică a ultimei palme de pământ românesc cotropit de armatele hitleristo – horthyste.
Adevărul este, însă, altul. Evenimentul s-a petrecut, de fapt, în cursul zilei de 24 octombrie 1944. Deoarece a doua zi, respectiv în 25 octombrie, era ziua de naştere a lui Mihai I de Hohenzollern, care, după ce scăpase de mareşalul Ion ANTONESCU[1], adevăratul şef al statului, predându-l ruşilor contra ruşinoasei medalii „Victoria”, ajunsese, în sfârşit, şef al statului român[2], deşi, la abandonarea în pripă a tronului, în septembrie 1940, de către Carol al II-lea, acesta încredinţase funcţia de şef al statului nu lui Mihai, ci lui Ion ANTONESCU. Motivele diabolicului monarh le reprezintă, între altele, intenţia sa clară de a reveni la putere la o altă dată, ulterioară[3], când condiţiile politic şi diplomatice ar fi permis-o, neîncrederea sa în capacitatea intelectuală a lui Mihai de a conduce ţara,mai ales acum, în contextul extrem de tensionat în care el o abandona şi nu în ultimul rând faptul că, în realitate, Carol al II-lea nu-l considera pe Mihai drept fiu al său legitim, confirmând astfel, indirect, o serie de afirmaţii potrivit cărora Mihai I era rodul raporturilor intme întreţinute de mama sa Prinţesa Elena Sitta a Greciei[4] cu ofiţerul grec ce o slujea în calitate de aghiotant şi care a însoţit-o pe aceasta la Bucureşti.
Amânarea declarării ca zi a eliberării teritoriului românesc cotropit de armatele străine, nu era un lucru singular. La fel se procedase şi în 1877, când, spre a coincide cu ziua de naştere a lui Carol I, la 10 mai, s-a amânat şi modificat data declarării independenţei de stat a României din 9 mai, data reală. Ofiţerii armatei române au fost obligaţi de către unele din autorităţile militare ale vremii să achieseze la falsificarea istoriei spre a fi pe placul celui care spera ca în felul acesta să facă oarecum uitat odiosul moment al trădării generalului Ion ANTONESCU adevăratul salvator al poporului român. Dealtfel, evoluţia ulterioară în fruntea statului a lui Mihai I a continuat să fie la fel de lamentabilă, reuşind să transforme România într-o colonie de tip sovietic şi condamnându-i pe români la aproape 50 de ani de drame inimaginabile în gulagul comunist. Chiar dacă acest lucru displace enorm celor interesaţi în ascunderea adevărului, întreaga aşa-zisă domnie a lui Mihai I a reprezentat unul dintre cele mai dureroase momente din istoria poporului român.
Aşa cum am mai avut ocazia să arăt, Mihai I nu a fost niciodată rege de drept al românilor. Reamintim, în acest sens, că, la moartea regelui Ferdinand I[5], în 1927, prinţul Carol renunţase[6] deja la calitatea sa de moştenitor al tronului, preferând demnităţii regale, nurii amantei sale, Elena LUPESCU, Wolf alături de care, după ce-şi abandonase soţia şi îşi neglijase răspunderea de părinte, trăia în concubinaj la Paris.
Prin urmare, autorităţile vremii au decis ca tronul să revină lui Mihai I care, fiind minor, urma să fie ajutat de o regenţă[7].
În 1930, răspunzând solicitărilor insistente ale reprezentanţilor unor partide politice, Carol al II-lea revine asupra deciziei sale iniţiale şi se întoarce în ţară, fiind proclamat rege prin hotărârea Parlamentului ţării. În acel moment, însă, Carol al II-lea impune Parlamentului să adopte câteva măsuri legislative prin care să fie anulate legile adoptate la 4 ianuarie 1926[8] (inclusiv numirea în fruntea statului a propriului său fiu), iar lui Mihai I, drept compensare, să i se acorde titlul de Mare Voievod de Alba Iulia. Aşadar, parlamentul României nu i-a recunoscut niciodată lui Mihai I, de vreme ce a fost anulată legea din 1926, decât calitatea de Mare Voievod de Alba Iulia, aceasta pentru că, lucru ştiut, dar evitat de susţinătorii lui Mihai I, în 1940 el nu a fost numit de Carol drept succesor al său la tron, iar titlul de şef al statului i-a fost încredinţat generalului Ion ANTONESCU.
De asemenea, potrivit practicilor atunci în vigoare, calitatea de monarh, deci de şef al statului ar fi trebuit să-i fie atribuită lui Mihai I printr-o hotărâre a Parlamentului României, lucru care nu s-a întâmplat nici atunci şi nici altă dată în intervalul 1940-1944, nici chiar după lovitura de stat de la 23 august realiztă prin implicarea şi cu cocursul lui neijlocit. Aşadar, în realitate, Mihai I a fost doar rege de drept divin al României, titlu care nu i-a fost niciodată recunoscut prin lege de Parlamentul acestei ţări.
Prin urmare, considerăm ridicolă şi nejustificată pretenţia acestuia şi a acoliţilor săi de astăzi de a se folosi apelativul de Regele Mihai la adresa sa. Nu trebuie uitat nici faptul că, prin decizia unor instituţii vest-europene[9], lui Carol Mircea LAMBRINO, rezultat din căsătoria[10] dintre Carol al II-lea cu Zizi LAMBRINO, i s-a recunoscut calitatea de fiu al lui Carol al II-lea, implicit pe cea de primul născut al acestei familii, de unde rezultă, automat, că autenticul moştenitor al tronului României este Carol Mircea LAMBRINO[11] şi nicidecum Mihai I.
Personal deplâng atitudinea slugarnică a autorităţilor post-decembriste, care, după un spectacol de proastă calitatede refuzare a întoarcerii lui Mihai în ţară, s-au grăbit să admită revenirea lui şi restituirea, fără temei su vreun minim discernământ, a unei impresionante averi, de cele mai multe ori, prin încălcarea legii şi prin producerea de nenumărate abuzuri semnalate palid de unele publicaţii, care nu s-au lăsat total aservite tendinţelor de reactivare a cultului personalităţii acestui personaj cu foarte multe păcate faţă de istoria acestui popor. Cele mai grave ni se par, desigur, cele care subliniază atitudinea sa favorabilă guvernării legionare, în memoria arhivelor[12] găsindu-se, încă, destul de multe dovezi de participare a sa şi a mamei sale la manifestările iniţiate şi organizate de guvernul de extremă dreaptă in 19401941, la care Mihai I şi uneori chiar şi mama sa, fosta regină Elena, nu se dădeau înapoi nici de la a folosi salutul legionar.
Nu-mi aduc aminte ca, măcar o singură dată, recunoscând bărbăteşte greşelile făcute faţă de poporul român în ansamblul său sau faţă de unele din naţionalităţile conlocuitoare, Mihai I să merite azi înţelegere faţă de erorile şi laşităţile de care a dat dovadă.
Ceea ce mă surprinde şi îmi este greu să înţeleg este de ce conducătorii Armatei Roşii, direct implicate în operaţiunile militare îndreptate împotriva trupelor fascisto – horthyste de ocupaţie, au tolerat falsificarea istoriei în sensul de a amâna cu o zi data reală la care fusese eliberat teritoriul românesc.
Poate că prin această decizie a lor, aliaţii sovietici ai lui Mihai I au vrut să-l răsplătească într-un fel pentru sacrificarea lui Ion ANTONESCU, predat de el cu sânge rece şi fără mustrări de conştiinţă spre a fi ucis de către călăii sovietici. Cred că măcar acum, la 66 de ani de la acest eveniment emoţionant al eroismului militarilor români, avem dreptul să rostim adevărul, precizând că, în realitate[13], ultima palmă de pământ românesc a fost eliberat la 24 octombrie 1944 şi nu la 25 octombrie, aşa cum au falsificat istoria cei care îi căutau cu orice preţ merite nejustificate lui Mihai I de Hohenzollern, Mare Voievod de Alba Iulia, dar niciodată rege legitim al acestei ţări.
Sunt convins că foarte mulţi foşti UTC-işti, deveniţi peste noapte regalişti înfocaţi, agresivi, fanatici şi periculoşi prin fanatismul lr, nu vor fi capabili să accepte acest adevăr şi vor insista pe perpetuarea neadevărului şi minciunii, doar spre a face pe placul lui Mihai I. Cred, însă, că, odată şi odată, românii îşi vor recâştiga dreptul de a-şi cunoaşte cum se cuvine istoria, de a-şi cinsti adevăraţii eroi şi de a elimina minciuna, falsul şi exagerarea inclusiv în legătură cu aspectele pe care le semnalăm aici.
[1] Cu toate că la 10 mai 1941, de ziua națională a României, prin decret semnat de Ion Antonescu, regele Mihai a fost înălțat la gradul de mareșal, bastonul fiindu-i înmânat de conducătorul statului.
[2] Cred căpartenerii sovietici ai lui Mihai I de Hohenzollern au susţinut eliminarea mareşaluluiIon Antonescu, întâi de la conducerea ţării,apoi şi cea fizică, întrucât mareşalul nu ar fi tolerat, în calitate de şef al statului, umilirea şi batjocorirea ţării, dar şi Armatei Române, aşa cum s-a întâmplat, sub nefasta cnducere a aşa zisului rege tranzacţionist şi imatur. Iar dupăinstaurarea, la 6 martie 1945, a aşa zisuluiguvern democratic, s-a trecut la abolirea monarhiei şi alungarea lui Mihai peste hotare. Dar, ca urmare a colaboraţionismului său cu regimul comunist, el şi familia lui au beneficiat de un exil foarte călduţ, stipendiat cu zeci de mii de dolari de regimul comunist. Din acest motiv, spre a nu-şi deranja stăpânii şi –i determina să îchidă robinetul ce aducea bunăstare familiei sale, Mihai I, spre deosebire de mjoritatea foştilor monarhi din ţările devenite comuniste, el a fost singurul care nu a susţinut activitatea ş demersurile politice ale diaspori româneşti, constituită n tot felul d organism ale rezistenţei. Nu e, aşadar, de mirare că până la prăbuşirea sa din decembrie 1989, regimul comunist de la Bucureşti nu s-a confruntat peste hotare cu o opoziţie categorică, nici chiar în momentele luării unor decizii aberante, care au stârnit ilaritate şi revoltă în cancelariile diplomatice şi la nivelul opiniei publice vest europene. Acesta este adevăratul chip al lui Mihai I, care îşi arogă titlul derege al României, deşi sngurul titlu aribuit şi recunoscut de Parlamentul acestei ţări a fost cel de „Mare Voievod de Alba Iulia”, nu cel de rege, n adevăratul înţeles al cuvântului.
După revenirea sa în ţară,autorităţile post decebriste, cuprinse de o subită şi inexplicabilă pierdere de memorie, au achiesat la restituirea unei averi imenseşi la alte sume neruşinate de bani, inclusiv prin salariul nesimţit de care beneficiază, asemenea preedinţilor post decembrişti, deşi, în realitate, Mihai I n-a fost regele acestei ţări.
[3] Aşa cum am precizat cu alt prilej, în timpul exilului său în Mexic, Carol al II-lea vroia să obţină sprijinul Statelor Unite în vederea revenirii ui în România şi înlocuirii lui Mihai I, pe care, pe bună dreptatate, îl considera prizonierul ruşilor, incapabil s asigure afirmarea liberă, independentă ş suverană a ţării.
[4] Reamintim, totodată, şi fatul că prinţul Carol a abandonat-o pe soţia sa şi pe copilul acesteia, preferând să trăiască, în concubinaj, la Paris, alături de Elena Wolf Lupescu. La rândul ei, Elena, după ce a devenit regină, şi-a aandonat, la rându-i, atribuţiile, preferând să petreacă o mare parte din tim, în Italia, în compania amantului ei, prinţul de Aosta, cu care a şi dorit, de altfel, să se căsătorească. Pentru a nu compromite şi mai mult Casa Regală, ei i s- refuzat dreptul la recăsătorie. În plus, la plecarea lui Carol al II-lea dn ţară, ca urmare a dezastruoasei sale politici, ea nu îl va urma pe acesta în exil. După cum se tie, în cele din urmă, el va da curs şantajului la care a recurs Elena Luescu Wolf şi se va căsători, legal, cu Carol. Prin urmare, e nefires gestul emanaţilor pos decembrişti, care au decis aducerea în ţară a oemintelor celr doi. Cele ale consoartei lgale a lui Crol al II-lea, la presiunile, se pare, a pretinsului fiu al acestuia, nu au fost aşezate, după cuviinţă, în cripta regală de la Curtea de Argeş. În acest sens,cred că ierarhia Bisericii Ortdoxe Române a acceptat un compromi care o compromite.
[5] Ferdinand I, Rege al României, Principe al Romaniei, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, născut Ferdinand Viktor Albert Meinrad von Hohenzollern-Sigmaringen, a dcedat la data de 20 iulie 1927, Sinaia–Castelul Peleş.
[6] Încă din decembrie 1925.
[7] Abandonarea iresponsabilă a ţării într-un moment extre de nefavrabil pe plan internaţional şi european a aruncat ţara în devastatoarea criză economică din anii 199-1933, lucru care, după cum se poate vedea, nu l-a deranjat deloc pe venturierul prinţ Carol.
[8] Este cunscut faptul că deputatul naţional-ărănist Gică Ştefănescu a propus, în anul 1930, un amendament care urmărea ca toate legile votate la 4 ianuarie 1926 să fie anulate, iar Apostol Popescu propunea un proiect de lege prin care moştenitorul tronului, respectiv Mihai, să primeasc titlul de „Mare Voievod de Alba Iulia”. Ambele legi au fost votate. În felul acesta era, practic, anulată şi domnia, sub controlul regenţei, a lui Mihai I, între 20 iulie 1927- 7 iulie 1930.
[9] Nu înţelegem de ce justiţia română,altfwel destul de obedientă faţă de deecizii luate de diverse instanţe juridice vest europene, continuăsă respingă recunşterea, de către două instanţe, a drepturilor de moştnitor ale lui Carol Mirca Lambrino. Prin aceasta, în fapt, justiţia română reconfirmă justeţea auzaţiilor des formulte la adresa ei potrivit cărora ea manifestă o nepermisă obedienţă şi răspunde comenzilor forţelor politice.
[10] Din câte se ştie, dezertând de pe front, Carol a mers la Odesa, unde a avut oc, în condiţii de deplină legalitate, căsătoria acestuia cu Zizi Lambrino. Ultrior, la presiunile familiei regale, căsătoria a fost desfăcută, iar mamaşi copilul, respectiv Carol Mircea, obligaţi să plece di ţară şi să trăiască în exil. Presiunile şi şicanele la adresa lor au continuat, îns, şi în anii ce au urmat. Ele nu încetează, după cum se poate vedea, nici în prezent.
[11] Având în vedere vârsta înaintată a prinţului Carol Mircea, afat în exil la Londra, dreptul de succesor la tronul României revine fiului acestuia, respectiv prinţului Paul de România. Spre cinstea sa, după 1990, Paul de România a revenit în ţară implicându-se în sute şi mii de acţuni de promovare a Românii peste hotare, dar şi de caritate, intervenind şi sprijinind tineri merituoşi sau familii aflate în dificultăţi materiale. Spre deosebire, însă, de rudele lui, favorizate de emanaţii postdecembrişti, el nu a beneficiat de fondurile uriaşe risipite pe tot felul de proiecte infructoase. Cheltuirea nesăbuită a zeci de miliarde de lei pentru satisfaerea exclusiv a orgoliilor familiei lui Mihai I de Hohenzollern a adus economia română în starea dezastruoasă în care se află în prezent. Iar risipa, în acest sens, este departe de a se fi încheiat.
[12] La unele filiale judeene astfel de documente sunt greu accesibile cercetătorilor nteresaţi. Aţionând sub presiuna unor monarhişti zgomotoşi şi răzbunători, conducătorii acestora preferă să păstreze mai ascunse de ochii luii astfel de dovezi de implicare clară a lui Mihai şi a fostei regine Elena în susţinerea mişcării legionare şi, implicit, a politicii sale antisemite şi extremiste.
[13] Precizez că,în cadrul unei emisiuni TV de duminică, 24 octombrie 2010, istoricul col. Dr. Dogaru a afirmat şi el acest adevăr, subliniind că doar spre a aduce un nemeritat omagiu lui Mihai I, s-a amânat anunţul eliberării ultimei brazde de pământ românesc pentu data de 25 octombrie.
