Am așteptat cu nerăbdare apariția cărții „MEMORII APROAPE OBLICE”, de Constantin T. Ciubotaru, pe suport letric (o citisem pe internet prin bunăvoința autorului, într-o primă variantă), pentru că, una e s-o „vezi” pe calculator, și alta e să te bucuri de prezența ei fizică în mâinile tale (îți creează senzația că poți recepta ideile și intențiile celui care a scris-o prin toate simțurile, nu numai prin perceperea mentală și afectivă), astfel că publicarea la Editura GRINTA (2018), în colecția „eCreator”, coordonată de roșioreanu băimărean Ioan Romeo Roșiianu, a fost un adevărat eveniment, cel puțin pentru mine, un conservator când este vorba despre întâietatea tiparului.
Cunoșteam multe aspecte rememorate în volum încă dinainte, fiind prezente (e drept că nu cu atât de multe amănunte) în volumul de „Convorbiri in(discrete), realizat împreună încă din anul 2016, de această dată completate, îmbogățite, văzute prin altă prismă, cu mijloacele genului memorialistic, dar la fel de incitante, de fermecătoare, de captivante, prin talentul narativ al unui autor care s-a hotărât să reînvie și să retrăiască, uneori dureros, multe dintre momentele vieții sale, din cea mai fragedă copilărie, până la senectute, asumându-și, din capul locului, retrăirea suferințelor care i-au marcat existența („Ei [oamenii, n.n.] se amuză citind, tu suferi retrăind.”), punând, retoric, întrebarea dacă aceasta are vreun rost.
Autorul octogenar și-a asumat riscul de a retrăi momentele mai puțin plăcute, dramatice chiar, din viața sa (și nu a dus lipsă nici în copilărie, nici mai târziu, mai ales la maturitate într-o luptă surdă și absurdă cu „organele” și cu obtuzitatea unei societăți ostile oricărei inițiative care ieșea din tipic, din orientarea politică a timpului), dar umorul, ironia, autoironia, bonomia caracteristice, optimismul funciar își fac „datoria”, ajutându-l să treacă peste sentimentele divergente ce-i umplu inima, pragmatismul și maniera realistă de a le prezenta, dexteritatea punerii în pagină și, mai ales, talentul narativ, demonstrat de atâtea ori, spunându-și cuvântul.
Numit, în deplină cunoștință de cauză, „scriitor cu limba munteanului și sufletul moldoveanului” (Rodica Lăzărescu), dar și „Caragiale al nostru” (Eugenia Dumitriu), înțeleg „al Teleormanului”, CTC își deschide inima, mintea și … amintirile printr-un limbaj plin de viață și cu inovații strict personale (cu care ne-a obișnuit, de altfel), contribuind la reliefarea celor mai interesante aspecte de viață, printr-o ironie diamantină, prin autoironia plină de o vervă spumoasă a unui autor al cărui nume stă scris pe frontispiciul a peste 25 de volume (despre care, în trei capitole, vorbește însuși, rememorând aspecte, locuri, participanți de la lansări, inserând și referințele critice, apărute la vremea respectivă sau ulterior, datorate unor exegeți conjudețeni, din țară sau din diaspora).
Cu nostalgie, dar și cu suficient de mult umor, autorul își începe „Memoriile” cu câteva capitole în care realizează un fel de arbore genealogic, tatăl și mama având un rol esențial pentru evoluția sa spirituală și morală, deși erau niște țărani analfabeți de pe plaiurile bucovinene.
Tatăl mucalit, bun povestitor, meșter la vorbă ca nimeni altul, de la care autorul a moștenit plăcerea vorbei, mai ales în doi peri, se opunea cu dârzenie oricăror împilări din partea organelor și oricăror „atacuri” din partea unor persoane (este remarcabilă atitudinea față de pretențiile preotului), era bășcălios, dar intransigent cu „boacănele” copiilor, pentru care îi sancționa, deși îi iubea în felul său și îi ocrotea („obligația de a ne hrăni, frica nemărturisită că am putea păți ceva … sunt poveri ce nu se văd, dar apasă”). Portretul său este realizat în mișcare, din întâmplările al căror erou este, prin spusele sale, uneori aforistice.
Mama este evocată cu toată afecțiunea unui fiu iubitor, mai ales că a fost principalul model de moralitate și de păstrătoare a tradițiilor ancestrale, inclusiv în ceea ce privește vestimentația, costumul popular fiind purtat permanent (chiar și la o nuntă simandicoasă a unui nepot, unde distona cu rochiile și costumele de gală ale mesenilor de la Casa Armatei din buricul Capitalei). Mare iubitoare a folclorului, a muzicii în general, ultima sa dorință a fost aceea de a fi înmormântată în sunetele cântecelor unui taraf, ceea ce s-a și petrecut, în ciuda interdicției organelor administrației locale.
Arborele genealogic continuă cu bunicii materni și paterni, unchii, mătușile, frații și surorile, care se bucură de aceeași atenție din partea autorului, portretele lor fiind sugerate din întâmplări, îndeosebi hazlii, din vorbire, din comportament, prezentate cu mijloace narative, metamorfozând un volum de memorii într-o carte de proză, utilizând un stil alert, amuzant, ele, persoanele reale, devenind personaje semnificative pentru vremea și spațiul respective. Așa se face că tatăl, mama, bunicii pe care nu i-a cunoscut în timpul vieții, scriitorul Eusebiu Camilar, criticul și istoricul literar George Muntean, colegii de facultate și de cancelarie, „eroii” unor întâmplări inserate în volum, întrunesc calități de veridice personaje literare, semnificative pentru o anumită epocă, pentru un anumit spațiu, pentru o anumită categorie socială, pentru un anumit mediu uman.
Impresionantă este evocarea copilăriei petrecute sub zodia războiului și a foametei care a urmat acestuia, rememorarea ei făcându-l să retrăiască „lacrimile, foamea, frica, groaza” de a rămâne zile întregi de unul singur pe câmp și în pădure unde avea obligația de a duce vaca la păscut, sau „fricile generate de realitatea trăită, de război, evacuare, tifos”, acesta răpind din sânul familiei pe ultimii doi născuți. Semnificativă pentru aceste timpuri și emoționantă prin dramatismul ei este relatarea privind „trenul foamei” care îl duce pe copilul „ofticos” în sudul țării în căutarea alimentelor care i-ar putea salva pe frații săi flămânzi și slăbiți de ascetismul impus de condițiile vitrege postbelice.
Școala, ca elev, student și ca profesor, trei ani făcând parte din „armata suplinithorilor (t)ratați, buni de acoperit deficitul de cadre didactice, consecință a războiului care răpise atâtea vieți, mai apoi licențiat în Litere, se bucură de o atenție deosebită. Sunt evocați profesorii teleormăneni admirați (Florian Crețeanu, Dumitru Mercaș, Florea Răgălie), adevărate modele de abnegație și conștiinciozitate profesională, dar și acei colegi de catedră care vedeau în activitatea didactică doar o sinecură, căci abia „intuiau pedagogia, metodica, docimologia, le aplicau … de obicei după ureche”. Profesorul nu acuză, nu judecă și nu condamnă, ci doar constată starea de lucruri, reflectează și trage învățăminte, așa cum, de altfel, nici scriitorul nu o face atunci când vorbește despre „cei care au aspirații literare și nu interesează pe omul obișnuit” sau despre cei care publică volume de „poeme eroice și erotico-patriotice”.
Primul vis al liceanului absolvent, cu mari eforturi, datorită piedicilor puse în cale de organele politice ale vremii (tatăl refuzase înscrierea la colectiv), dar și din cauza (majoră) dificultăților financiare ale familiei, este acela de a îmbrățișa cariera didactică și reușește să termine Literele ieșene (prilej de emoționantă și caldă evocare a foștilor colegi din „Brigada 78”), iar, prin repartiție guvernamentală, ajunge în „Rio del Cotârceni”, un „prăpădit târg prăfos”, la un liceu de „aviatori și mecanici în brazda patriei”, unde devine victima unor persecuții din partea conducerii școlii, niște neaveniți puși în funcție de partidul unic pentru merite în aplicarea politicii partinice. În final, izbutește să se transfere în „Rușii de se mai Vede”, odată cu și la îndemnul celei ce-i devenise și îi este încă, soție, profesoară de chimie.
Când l-am întrebat de ce nu scrie nimic despre frumoasa sa familie (soție și patru copii, realizați, intelectualicește și profesional, una dintre fiice fiind chiar profesoară predând aceeași disciplină ca și tatăl său), CTC nu mi-a răspuns. Abia acum constat, pe ultima pagină, răspunsul: „Orice ai spune, chiar prin unele personaje, se poate interpreta. Cred că scriitorul dă cititorului ceea ce îi dictează propria rațiune”. Dixit!
Al doilea vis al său, poate chiar prioritar, a fost cel de a deveni scriitori, manifestând aplicație și talent încă din școala elementară (poate și pentru că în familie exista o genă, unchiul său dinspre mamă fiind Eusebiu Camilar), iar, în facultate, lucrând în redacția unei reviste studențești de profil. Va ajunge la împlinirea acestui vis după depășirea unor dificultăți, pentru unii insurmontabile, precum obtuzitatea, indiferența, egocentrismul și dezinteresul celor îndrituiți să promoveze talentul, care l-au tratat cu deșarte promisiuni, „aspirantul la glorie literară” urcând de zeci de ori, la propriu, scările editurilor, „cu frică și cu nițică speranță”, suportând cu dezamăgire, „coborâșurile grele, rele, cenușii și pustiite de speranță” (s.n.). Nici „băieții cu ochi albaștri” nu sunt străini, căci i-au confiscat sute de manuscrise, dar CTC nu s-a lăsat înfrânt, reușind să depășească toate vicisitudinile, atât materiale (două mici salarii de profesor nu erau suficiente pentru o familie așa mare), cât și spirituale, în calitatea sa de animator și participant fervent la viața culturală și literară din Roșiorii de Vede, „buricul Burnasului”, fiind președintele fondator al Asociației Culturale „Mileniul III”. În această calitate, autorul oferă pagini generoase prezentării membrilor, scriitori sau artiști plastici, profesori de științe, atât celor trecuți în neființă, cât și celor care se află în faste perioade de creație., mulți fiind membri ai uniunilor de creație naționale.
Memorialistul trece în revistă și pe alți confrați din țară, un loc aparte în inima sa ocupându-l Ștefan Doru Dăncuș, care conduce o revistă, tipărită și on-line, o editură (care i-a publicat șase cărți) și o asociație culturală, „Grup Media Singur-Alianța Artelor”, coautor la „O altfel de istorie a literaturii române”, având un aport deosebit la promovarea literaturii române contemporane. Altruismul și gratitudinea memorialistului sunt evidente în portretele colegilor de condei, conjudețeni (Domnița Neaga, Liviu Comșia, Eugenia Dumitriu etc.) sau de aiurea (inclusiv unora din diaspora cunoscuți cu prilejul celor trei aventuri editoriale ale sale, spaniolă, italiană și americană: Romeo Niram, George Roca, Elena Buică), considerați prieteni și numiți, afectuos, „albinei” (cărora le acordă, necondiționat, respectul și admirația sa), numiți, prin extensie de sens, „frați de mână”. Printre aceștia se numără Corneliu Vasile, Constantin Blănaru (cel mai bun prieten al său dispărut), Marin Iancu, Ioan Țicalo, Titi Damian și Florin Ciocea de la „Helis” Slobozia, Rodica Lăzărescu ș.a., cărora le subliniază meritele în promovarea și dezvoltarea literelor românești.
De ce „Memorii aproape oblice”? Poate pentru că momentele evocate nu au mers pe calea dreaptă, fără ocolișuri, fără abateri, fără întoarceri impuse de soartă sau de alții! Pentru că viața sa a fost una întortocheată, cu suișuri și coborâșuri, cu bune și rele, pe care le retrăiește acum cu tristețe, dar și cu luciditate, fără a le regreta, fără a huli, fără a învinovăți pe cineva, simțind acum un fior rece în inima sa: fugit irreparabile tempus! Poate că sunt „oblice” și pentru că volumul nu este o autobiografie veritabilă, structurată după toate canoanele genului, ci este „povestea unei vieți”, retrăită cu o „dulce suferință”, posibilă explicație a metamorfozării memorialisticii în literatură, din moment ce subiectivitatea se află la ea acasă, prin gândurile, simțămintele și trăirile afective prezente la tot pasul. Sinceritatea, deschiderea sufletului fără reținere în fața cititorului, umorul cu care relatează/narează glume, întâmplări comice, iznoave cu și despre confrați dau farmec și frumusețe creației unui autor ale cărui talent și iscusință artistică se manifestă la fel ca în toate scrierile de până acum.
Prin acest volum, Constantin T. Ciubotaru ne oferă prilejul de a cunoaște destinul, uneori dramatic, mult prea aspru pentru un om care, totuși, a avut dârzenia de a depăși toate nenorocirile ursite cândva, alteori luminos și luminat de familie și de prietenii care nu l-au părăsit în vremurile de restriște și care i-au fost alături în momentele faste, fericite.
NICOLAE DINA
ALEXANDRIA – TELEORMAN
