Soarele Californiei

0
13

PACIFICUL

Finalul este țărmul, ce brusc ni se scufundă

Și-ncepe nesfârșitul, bombastic, nemișcat.
Aici sfârșește timpul și-n zgomotoasa undă
Pacificul se pierde în cosmosu-nstelat.

Imensitate densă, explozia solară
Dispare, dizolvată în bezna de-nceput.
Și uraganul rece al brizei ne-nfășoară
În spațiu-i fără viață, nesățios și brut.

Pacificul e-o fiară imens-nepăsătoare;
I-e altul universul decât cel omenesc…
Mă-ntorc înspre orașul minat de-a sa răcoare,
Îmbrățișând palmierii care din mine cresc…

(San Francisco, 2017)

TRAVERSADA

Mereu în traversadă, de-ai săi uitat de tot,
Columb e-ntre curenții ce-l duc, fideli, la ţintă.
Un uragan de soare şi-ocean de-oţel l-alintă;
Curioşii trec pe-alături, cu câte-un pachebot.

Corabia-i o coajă şi-o joacă, totodată,
Pe delăsarea apei, din pânze fâlfâind.
Doi ochi săraţi privesc, cu-acelaşi aspru jind
Spre continentul care,-n speranţă li se-arată.

Rămâne-n noi curajul de-a ne-ambarca, precum
Navigatorul, vajnic bărbat de altădată,
Sfidând imensitatea, iubind-o totodată,
Plutind cu frenezie pe-acest vremelnic drum…

CAII ARDEAU ÎN CANION

Un uragan fierbinte ridică ruguri sumbre
Pe-un paradis terestru, ce-a devenit infern.
Ard munți, incandescența-i imensă, fără umbre,
Și-n cosmos se înalță un val de fum etern.

Apocaliptic, focul e-o lavă sângerie,
De parcă-ntregul soare s-a prăvălit furios
Peste palmierii supli, de-o blândă feerie,
Și cerul veșted curge din înălțimi în jos…

Acum sunt liberi caii, s-alerge-n univers.
Trec în galop prin flăcări ce ard ucigător.
Lassoul cel fierbinte i-a strâns, letal, din mers;
Nu-i nici o altă șansă să scapi, decât în zbor…

Dar nu e nici un Pegas. Vuiește „Thomas Fire”,
Lăsând cenușă-n urmă-i, pământul pârjolit,
Iar vântul pe ruine-și revarsă al său vaier,
Spunându-ne că ăsta a fost un nou sfârșit.

(În amintirea marelui incendiu din California – decembrie 2017)

BLUES

Au mai apus ferestre și timp s-a mai sfârșit
În blues-ul vechi al nopții care ne va-nsoți.
Târziu pentru cuvinte e-n ceasul de granit.
Lumini se-ntorc, submerse, prin vaste insomnii.

S-a-nchis petala zilei, elipse-au înghețat.
Un disc răstind un suflet de saxofon ascult
Pe cer mă cheamă gânduri care s-au stins demult
Căzut pe autostradă-i un palmier uscat.

În blues-ul de rugină străbate-o ceață rece.
Au mai apus ferestre și altele răsar.
Se-aude-n aer timpul care cu zgomot trece
Și multă ești, dorință în a cunoaște iar.

ARMURA DEMNITĂȚII

Armura demnității, cu luciu glacial,
Ades în pribegie, ades fără să spere –
E prințul purității, cel fără de Graal.
Și spiritu-i se nalță mai liber, prin tăcere.

Trufaș, de sine însuși răpus adeseori,
În lupta sa grotescă și tragică de-odată,
Rănit în gingășie, prădat de vechi candori,
Aceași neclintire luminii și-o arată.

Ascuns între oțele, îi este dor și sete
De noul țărm, în spațiul de un verzui colos,
Unde e liber totul, ș-orice hipster poet e,
Cu glasul și ghitara, asprite de frumos…

…Destinul său e-acesta și fără de opriri e.
Și prințul, pe când discul-cu-dor se-nvârte fix,
Se-ambarcă pentru-ntoarceri și pentru nemurire,
Îmbrățișând cu veghea Oceanul AtlanStyx.

PE GOLDEN GATE BRIDGE

Imens, de aur, poarta în ceaţă se destramă.
Metalul dur vibrează între ocean şi cer.
E-o goană ne-ntreruptă, tumult, extaz şi teamă
Şi-n bezna luminoasă maşini şi oameni pier.

O siluetă trece pe pod, păşind subţire,
Prin vuietul de pneuri, o zână cu păr blond,
Pierzându-se-n estompă-n a codrului zidire,
Ca-ntr-o secvenţă veche,-n rugină, cu James Bond.

O caută şi-o strigă părinţii şi copiii,
Pacificul ridică talazuri, fioros…
A dispărut făptura angelică, iar viii
Se-mpiedică,-n pădure de fiecare os.

Şi-atunci apare insul, cu ochi de fosfor verde
Şi chip de lut, pe care o iarbă densă creşte.
E însuşi Duhul Ceţii, rânjind cu fălci de cleşte,
Urcând pilonul roşu, în nori, spre a se pierde…

El poartă trupul fetei, inert şi sângerând.
Se-opreşte orice zgomot, e linişte ca-n gând.
Mulţimea se-mbulzeşte spre-acel nepământean
Care, c-un urlet negru, se-aruncă-n ocean…

Apoi din nou, cu vuiet, maşinile-au pornit
Prin ceaţa fantomatic linşând asfaltul ud.
Şi nu se-ntreabă nimeni ce-a fost, poate un mit
Dintr-un scenariu-al groazei, montat la Hollywood…

SUBTROPICALUL SOARE

A fost o confruntare-n univers;
Pe-un deal, de flăcări sfâşiat, un ins –
Ş-un astru ca un blit, acid şi şters,
Zvâcnind în tâmple ca un puls învins,

Cu străluciri de lavă zdrobitoare
Şi un hoinar, extatic exclamând:
„E-atâta soare,-ncât e totul soare,
Cum nu voi mai vedea, poate, nicicând;

Eu voi pleca-n curând, absent, afon,
El, mâine, răsări-va,-ntârziat
De ceaţă, pe Bay Bridge, c-un semiton,
Un astru ponderat şi temperat.

Vreau să trăim, şi nu pe jumătate,
Dogoarea lui de flacără sonoră,
Cosmopolita lui eternitate,
Exuberantă,-n cerul ce-l adoră.

Bolidul curge în pământ, din zbor
Planeta încălzind-o interior…
Şi un sequoia, saturat de soare,
Ne ocrotește,-n sfânta lui răcoare.

ERWIN LUCIAN BURERIU

Articolul precedentAm îmbătrânit
Articolul următorScott A. Reese, The U.S. Embassy Cultural Attaché:
Erwin Lucian Bureriu
Erwin Lucian Bureriu. Studii universitare: Facultatea de filologie, Universitatea de Vest. Debutează editorial la Editura pentru Literatură Bcurești, în 1968, cu poezie. În același an devine membru al Uniunii Scriitorilor din România. I-au apărut cărți de poezie, proză, eseistică. Redactor la radio și televiziune, Timișoara și București, secretar general de redacție la revista Orizont, Timișoara, patron de librărie și publicist în țară, Germania, Canada, SUA. Premii: al Societății Observatorul din Toronto, Canada și al Societății Helion. Editează online revista Occidentul și devine blogger la San Francisco în 2009. Are cărți în curs de apariție. Este activ în presa de specialitate și pe blogul Altera Pars.