Deși într-o carte, în oricare scrisă de Ștefan Doru Dăncuș, te aștepți la o simfonie de stări afective și de sentimente înălțătoare, citind Dincoace de geam (Editura Singur, 2018) te întâmpină și te impresionează profund furtuna de gânduri, de idei, de nemulțumiri care trădează un om adânc în reflecții,ale cărui opinii par a fi ale tale, ale celui care le citește și realizează că, de foarte multe ori, i-au frământat, și lui, mintea și inima.
Pare surprinzător că autorul rupe tăcerea autoimpusă și, fără nicio reținere, își deschide sufletul și redă, succint, reacțiile sale în fața unor situații din realitatea cotidiană, plină de aspecte contradictorii între ceea ce gândește ori simte și viața cea de toate zilele, socială, culturală, mai cu seamă din domeniul literelor, și chiar politică.
Deși, în aparență, scriitorul se încadrează în tiparele unui om obișnuit care își vede de problemele personale cotidiene (citește, face cumpărături, își plătește dările ca tot românul înțelept, mai bea un pahar, își primește colindătorii ori pe cei care taxează apa și celelalte facilități domestice), universul său interior, alternând între poftă de viață și pesimism, între bucuria clipei, a unui vers reușit, a unui volum încheiat în cele din urmă, și melancolia zilelor fără nici un orizont, anoste, inactive, între speranța unei noi creații artistice și teama de sterilitate creatoare, rămâne o groapă a Marianelor, autorul fiind bântuit de marile probleme ale lumii și, deopotrivă, de micile evenimente ale vieții, de spaima efemerității omului căruia spațiul și timpul îi sunt limitate și care, la rândul lor, îi limitează mișcările, gândurile, ideile, trăirile sau sentimentele.
Consemnările, nedatate, scrise pe hârtie sau pe calculator începând, probabil, din noaptea de Anul Nou 2007 („Am intrat în U.E.”, scrie la pagina 16.) ori puțin mai înainte („Suntem în România, anul 2006.), ne revelează un fel de jurnal, „prietenul” căruia îi mărturisește toate gândurile și faptele sale de om singur(atic), căruia îi repugnă societatea, mai ales a confraților de breaslă („Să merg[…]să mă fac «social» – neplăcere. Să-mi iau din nou pielea de vierme, să mă înrolez în șirul de viermi stradali. Să fiu o pocitanie în plus.”) și care preferă, de cele mai multe ori, compania muzicii („Singur, numai eu și chitara.”). Ideea de singurătate îl apasă, totuși („Sunt singur, prea singur, cred că asta e problema mea.”), convins că nu are „corespondent ființial” și rămâne „închis, fără posibilități de comunicare”, de-a lungul vremii renunțând „la tot felul de prietenii ambigue care pe vremuri mă fascinau, erau sarea și piperul vieții mele”. Această solitudine îi inspiră gânduri negre („Mă cutremur: oare chiar voi fi singur când voi îmbătrâni?”), idee reluată cu obstinație („[…]iar voi scrie cât de singur am rămas.”), diaristul ajungând la concluzia că, deși „rămânem cu toții sclavii fantomelor personale, strigoilor ce ne trezesc în miez de noapte cu urletele lor”, este bine să renunțe la mândrie, chiar dacă acest lucru este „încă un sacrificiu”, să renunțe la singurătatea autoimpusă, să-și arboreze „moaca socială” și să ia viața în piept, să-și reia locul în lumea atât de diversă, chiar dacă este și fariseică.
Chiar dacă se simte singur în societate, acest sentiment este ușor de suportat prin credința în Dumnezeu, căci acesta se află permanent în sufletul său („Dumnezeu este bun, niciodată n-a uitat de noi.”), prezența Lui în suflet și în gând alungându-i singurătatea („Și totuși, e bine cu Dumnezeu – nu ești singur în univers.”). Credința în bunătatea lui Dumnezeu este o opțiune strict personală, nu este o consecință a propovăduirii ei de către bisericile văzute ca „tripouri” ori de diverse culte religioase, nimic altceva decât „afaceri private”, Biblia fiind ea însăși „o perversiune”, pentru că este tradusă după interesele acestora.
Ca om al cetății, nu poate ignora viața politică, deși cei care o fac, „oficialitățile”, nu se prea bucură de simpatia și, cu atât mai puțin, de adeziunea sa, interesate mai mult de imaginea lor pe care întrețin prin participarea la toate evenimentele, aniversările, sărbătorile, unde își etalează „moacele grave” și nu uită de „datoria” de a participa la ospețele organizate post festum, fără a se sinchisi de faptul că „în țara aste nu mai există decât…hoție”, căci „totul e al statului, al «bugetului», al angajaților de prin tot felul de instituții”. Într-un asemenea „sistem social”, oamenii simpli nu au cu ce să-și plătească utilitățile, în timp ce șeful guvernului exultă la gândul „miliardelor pe care ni le dăruiește Europa” și care, desigur, vor ajunge în pungile încăpătoare ale acoliților, căci aceștia, a căror „moralitate” este ca „un accesoriu depășit al vestimentației cotidiene”, fac „imposibilul pentru a câștiga bani”, dorind să ajungă „cei mai mari și cei mai tari”. În aceste condiții, într-o țară „aflată «pe culmile disperării» bate un vânt de ducă”, românii ajungând „o nație migratoare”, în timp ce „exponenții noștri, vârfurile, elitele – fac plajă în alte țări ori «se dau cu cămila» prin nu știu de Arabii”, deviza lor în viață fiind „cine nu-i corupt ca noi, va dispărea”.
Ca cetățean simplu, scriitorul încearcă să-și găsească locul și rostul în această societate aflată în degringoladă morală, să-și asigure existența, a sa și a întregii familii, de aceea devine un întreprinzător, o „persoană fizică” măcar, deschizându-și afaceri mai mult sau mai puțin rentabile, calitate în care constată că are mari datorii la statul care „îți urmărește fiecare ban, să nu cumva să-i înșeli pe componenții săi”, dincolo de „actele, miile de hârtii pe care le ai de făcut”, lista „îndatoririlor sociale” fiind „cam lungă”, chiar „prea lungă pentru cât timp am la dispoziție”. De altfel, afacerile pe care s-a încumetat să le desfășoare nu au avut, ca obiectiv, îmbogățirea cu orice preț („[…]banii nu m-au făcut fericit[…]nu banii au fost ținta mea. Nu pentru bani suport condiția de om.”), ci o salvare din „mocirla socială”, dorința de a avea un trai decent, banii fiindu-i necesari, totuși, pentru a-i asigura „o familie, bunăstare materială, o firmă cu perspective mari ce îmi va aduce sigur o casă”. Iată o năzuință a unui om simplu care nu se vrea în vârful așa-zisei elite, nici în fruntea bucatelor acaparate în mod fraudulos, după „moda” timpului.
Ca scriitor, este preocupat de tot ce înseamnă viața literară. Scrie mult, își publică volumele, ca și pe ale altora, participă la multe lansări, ale cărților sale ori ale altora, la întâlniri cu cititorii, iar, dacă aceștia sunt „cei mai deschiși profesori de limba română” sau „elevii lor”, pledează nu numai în favoarea lecturii, ci și pentru necesitatea ținerii unui jurnal de către fiecare, așa cum face și el în acest volum, ale cărui consemnări sunt „scurte fragmente din viața mea (a noastră)” și care „s-ar putea numi «jurnal de supraviețuire», în România prădată zi de zi de cei ce ne conduc”.
Privind viața literară, opiniile diaristului sunt destul de originale, întrucât constată că „între scriitori e greu și să intri, și să fii”, referindu-se la dificultățile întâmpinate de mai toți debutanții (și nu numai) în a-și publica volumele sau în a fi publicați în revistele literare, căci „nu prea-s acceptați în tagma altora, cică cea superioară”. De aici, se constată un conflict între generații, prezent, de altfel, în toate timpurile, el însuși trăind unul asemenea în tinerețe, cei vârstnici refuzând să-i stimuleze și să-i promoveze pe cei care aspiră la „gloria” literară, fiindcă „ne dăm buni cu realizările noastre așteptând îngenunchierea acestora în fața cocoloașelor monumentale ce pretindem că suntem”. Devenit înțelept după împlinirea vârstei de 40 de ani, devenit (și) editor, conducător de reviste, nu rămâne indiferent la avalanșa de tineri care bat la porțile consacrării, îi sfătuiește „să nu le fie frică de genialitate, să nu le fie teamă să afirme: «Sunt un geniu»” și își îndeamnă confrații în vârstă să le întindă acestora o mână de ajutor, ținând seama de propria experiență în acest sens: „Am putea, printr-o superlativă întoarcere către propriile noastre amintiri, să acordăm credit celor ce vin”.
Deși a înțeles că „n-are rost lupta cu ierarhiile literare ale României”, scriitorul nu trece cu vederea diferențierea ce se face între centru (București) și provincie, căci „călcat în picioare” de „prea mulți alții pe metru pătrat” din Capitală, îi vede pe aceștia „cantonați în aceeași viață mizeră”, alergând după onoruri și titluri și „care s-au încoțopenit mai cu haznă în București”, în timp ce-i ignoră pe cei din „provincia bătrână și cuminte”. El nu se simte afectat de această atitudine de „superioritate” a centrului și se lasă condus de deviza strict personală, potrivit căreia „dacă nu ești primit în cetate, scutură-ți sandalele și mergi mai departe”, iar „cei mai mari literați” nu-l impresionează prin „capodoperele” lor, căci „nu-mi sunt adversari pe măsură”. Sunt oameni lipsiți de putere, atinși de grandomanie, fără putința de a-și valorifica, superior, inteligența și eventualul talent în slujba aproapelui.
Fragmentele, „manuscrise frumoase” adunate în timp, sunt oferite cititorului ca „o estimare potrivită timpului și corectă în ansamblu”. Convins că oricare scriitor cu „puterea de expresie” proprie fie va rămâne „în memoria speciei după cât de mare este încărcătura artistică” specifică, fie nu va fi păstrat în memoria posterității, „sucombând prin șanțurile secolelor”, autorul își declară ritos refuzul celebrității, nefiind „un împătimit al titlurilor de glorie”, nu acceptă „pomana USR-ului” și nici nu se vrea „parte din vreun conglomerat”, adăugând, puțin infatuat, că este și a rămas „unic”, așa cum, de fapt, o demonstrează (și) volumul de față, pe care însuși îl numește un „jurnal de supraviețuire”.
NICOLAE DINA
ALEXANDRIA – TELEORMAN
