Motto:
„Scrisul e o emoţie aleasă,învăluită în
curăţenia cu care păşim în biserică”
Elena Buică
Scriitoarea româno-canadiană Elena Buică-Buni, formată la şcoala clujeană a responsabilităţii şi a unei profunde şi vaste culturi, autoare a 15 volume „apărute până la cei 85 de ani”, cum singură mărturiseşte în Capitolul I – „Lumina din cuvânt – Gânduri la 85 de ani”, din mai ampla lucrare În pas cu timpul, abordează o tematică variată în proza sa, printre care şi notele de călătorie, impresiile turistului instruit, doritor de cunoaştere, un alt tip de cunoaştere decît cea livrescă.
Este un exemplu de urmat şi un model de moralitate, demnitate şi entuziasm cînd vorbeşte despre felul în care vede viaţa la aceşti ani – totul sub semnul înţelepciunii şi al unei lumini interioare neîntâlnite până atunci: „Acum văd viaţa ca pe o tablă de şah, urmărind cu luciditate şi calm fiecare mişcare. Fiind o fire solară, mă străduiesc ca şi în anii care vor urma, să îmi păstrez zâmbetul, optimismul şi puterea de a privi obiectiv realitatea” (op. cit.)
Un alt clujean, de data aceasta un profesor universitar, medicul Octavian Fodor, la împlinirea vârstei de 60 de ani, însă, în pragul pensionării, vorbea în memorabila şi splendida sa carte intitulată sugestiv „În căutarea unor permanenţe”, apărută la editura „Dacia”, Cluj-Napoca, 1980, despre sine ca despre o persoană care „a trecut de vârsta maximelor iniţiative şi caută să mai valorifice, în baza unor judecăţi mai temperate. (…) Cunoaşte bine semnificaţia simbolică a simfoniei despărţirii (Haydn). Nici dramă, nici melodramă; înţelegere calmă şi lucidă a situaţiei de fapt şi a perspectivelor.” (op. cit, p.9).
Am făcut această comparaţie, păstrând proporţiile, pentru că atât domnul profesor doctor Fodor, cât şi doamna scriitoare Elena Buică-Buni au în comun seriozitatea şi maturitatea gândirii la o vârstă mai înaintată, ceea ce le conferă respect şi apreciere. Dacă pentru medicul O. Fodor, vârsta la care se referea era de 60 de ani, pentru doamna Buică-Buni, vârsta la care face vorbire însăşi este de-a dreptul singulară şi capătă însuşiri de reper: 85 de ani.
Una dintre cele mai frumoase imagini despre senectute ne este oferită mai jos: „Senectutea îşi are incontestabil valorile ei. Ea poate fi o vârstă eliberată de dorinţa aurului şi a averii pe care să le înlocuiască cu mireasma fânului cosit, cu frumuseţea macilor înfloriţi, cu doine ascultate în fapt de seară pe pragul casei bătrâneşti, cu seninul cerului şi oceanul de stele, cu puritatea albului zăpezilor şi treptat cu toate minunile simple care dau vieţii sensul cel mai profund. Senectutea te eliberează de gânduri ascunse, de calcule impure, lăsându-ţi loc pentru armonie, echilibru, măsură în tot ce faci” (op.cit.).
Seninătatea cu care autoarea priveşte azi lumea este echivalentă cu zâmbetul înţelept, al omului pe deplin matur,cu o vastă experienţă umană şi culturală. Iată ce spune dumneaei: „Zâmbesc astăzi vieţii cu recunoştinţă pentru că mi-a oferit, spre încheierea destinului meu pământean, un complex de împrejurări ce mi-au permis a mă apleca asupra scrisului aducător de picuri de lumină din izvorul bucuriei curate şi înălţătoare. Zâmbind vieţii, am încercat să mă înalţ prin scrieri dincolo de clipă, să explorez cu sufletul şi mintea adâncuri de nepătruns şi să-mi potrivesc paşii pentru a pătrunde în viitor”.(op.cit.)
Prozele scurte, eseurile intitulate „Nevoia de model”, „Farmecul lucrurilor simple”, „Parfumul scrisorilor de odinioară” refac o altă latură a portretului doamnei Elena Buică-Buni, anume cea nostalgică, visătoare, meditativă, poetică. Autoarea se bucură cu suflet de copil în faţa frumuseţilor mărunte, întâlnite la tot pasul şi cel mai adesea, neobservate sau ocolite de noi. Ne îndeamnă să ne entuziasmăm şi noi, asemenea dumneaei: „Dacă avem capacitatea de a pătrunde mai adânc în esenţa lucrurilor, putem observa că magia există în această lume, deşi pare ascunsă sub mici forme de viaţă, de sănătate… putem trăi fiorul unui gând răzleţ, sau al relevării unui adevăr demult cântat, putem să alegem şi să decidem şi câte alte minunăţii, sau pur şi simplu să savurăm gustul şi deliciul unei ceşcuţe de cafea. Sunt atâtea dovezi că magia există peste tot în lumea asta, dăruită nouă, pământenilor” (Farmecul lucrurilor simple).
Capitolele III şi IV – „Prin România Mamă” şi „La pas prin Canada” cuprind două dintre cele mai bine realizate note de călătorie, sau jurnale de impresii: „Clipe de lumină trăite cândva în Delta Dunării” şi „O vacanţă în Halifax”. Prima este o povestire admirabilă a unor zile de vacanţă petrecute de autoare, împreună cu fiica sa, pe atunci o copiliţă sub 10 ani, în deltă; povestirea fascinează printr-un stil pe cât de concis şi laconic, tot pe atât de elegant, de realist, presărat cu nuanţe de umor fin. Nu lipsesc momentele de suspans, anumite „secrete” care îl ţin captiv pe cititor, anumite lucruri aşezate parcă de la sine, sub o stea norocoasă şi extrem de avantajoasă pentru cele două turiste, mamă şi fiică, un fel de „sesam, deschide-te!” – cum singură spune autoarea.
Faptul că scriitoarea este luată drept inginer de către şeful de gară din Tulcea, mai ales pentru că s-a folosit de numele unei persoane bine cunoscut de acesta şi, probabil, de tot personalul gării, această mască poartă şi o notă comică, un umor natural, firesc, necontrafăcut şi întreţine o atmosferă veselă, destinsă. Aceeaşi schimbare de rol o percepe şi căpitanul vasului de lux pe care se îmbarcaseră atât ele două turiste, cât şi delegaţia de oaspeţi germani, pentru care totul trebuia să arate exmplar: „Căpitanul era nedezlipit de noi. Vorbeam de una-alta, dar mai ales de frumuseţile ce se perindau înaintea ochilor. Deodată îl aud spunând: «Dumneavoastră aveţi un vocabular şi o imaginaţie cum nu am mai întânit până acum la alţi ingineri. Câte versuri ştiţi! Am mai auzit pe la ceva artişti, dar nu la ingineri; dar parcă nimeni nu s-a bucurat văzând aceste frumuseţi aşa cum vă bucuraţi dumneavoastră»”. (op. cit.). Acest miraj provocat de dedublarea personajului-autor conduce către un spaţiu magic, la fel de plin de mister, mai ales când i se dezvăluie identitatea familiei gazdă, de la Mila 23, o familie de lipoveni, al cărei fiu le putea plimba cu barca pe Dunăre pe cele două turiste, fără teama care o bântuia pe mamă, cum că ar putea cădea în apă. Fiul nu era altul decât Ivan Paţaichin!
Iar acum, spaţiul magic şi labirintic al atmosferei orientale din „O mie şi una de nopţi”, devine un spaţiu literar sobru, concis, cu trimiteri la reverie romantică, dar şi la imagini simboliste, în care plantele luxuriante ale deltei pluteau pe ape, păsările zburau speriate oarecum de prezenţa umană, iar „clipocitul vâslelor” era asemenea unei muzici create de păsările-soliste: „Urmăream plutirea lentă a plaurilor de la care nu îmi puteam lua ochii până când nu dispăreau din raza mea de vedere, admiram forme atât de diferite, chiar curioase uneori ale copacilor aplecaţi spre ape, tresăream la zborul săgetat al păsărilor surprinse de prezenţa noastră, priveam luciul apei, vegetaţia deltei, zborul planat al păsărilor căutându-şi mâncarea.(…) Admiram ascunzătorile unor viziuni, măiestria cu care unele păsări îşi făceau cuibul, uneori chiar în legănarea plantelor mai înalte crescute în apă, sau pe crengile unor copaci aplecaţi spre apă. Largul zării te făcea să crezi că şi tu eşti gata să-ţi iei zborul. Clipocitul vâslelor parcă era o muzică ritmată pe fondul căreia se auzeau soliştii-păsările deltei sau câte un salut al altui pescar. Mirosul specific deltei, stropii de apă ce te răcoreau, ritmul uşor legănat al bărcii, mişcarea vălurită a apei, toate te ţineau într-o lume care, deşi o vedeai cu ochii, ţi se părea totuşi că e un vis. Tablourile naturii se schimbau repede într-o succesiune care nu îţi dădea răgaz să răsufli. Uneori mergeam pe canale mici, întortocheate, ale căror frumuseţi te răscoleau. Vedeam în fiecare zi răsăritul şi apusul soarelui. Răsăritul parcă mă încărca de energie, apusurile mă fascinau şi îmi dădeau un fel de beţie, ca după o cupă de băutură uşor alcoolizată. Niciunul nu semăna cu altul, căci nici peisajul nu era acelaşi. Toate astea îţi dădeau senzaţia că eşti puternic şi că eşti gata să zbori şi tu. Era o ieşire din timp şi spaţiu într-o lume despre care nu mai ştiai dacă e adevărată sau e vis. Aveam presimţire că nu voi mai gusta din aceste frumuseţi (şi aşa a şi fost!) şi mă bătea gândul cum să fac să mai amân puţin plecarea. Dar şi cum ce e frumos are un sfârşit, poate că îl simţim trecând mai repede ca altele. Şi ziua plecării a sosit în chip nemilos”. Acest poem în proză dedicat frumuseţilor fără pereche ale deltei este deopotrivă realist şi impresionist, construit în mod aproape paradoxal cu fraze şi cuvinte simple, smulse din registrul limbii vorbite, dar care au o puternică încărcătură emoţională şi imagistică, astfel încât cititorul să fie pus în situaţia de a trăi el însuşi ceea ce autorul i-a transmis prin mesajul descrierii peisajului. Doi critici şi teoreticieni francezi din sec. al XX-lea, anume Rolland Barthes şi Jean Starobinsky, fac o retorică aparte a actului lecturii, trimiţând către cultura şi imaginaţia cititorului, în mod egal necesară în actul creaţiei, ca şi scriitorul sau emiţătorul de informaţie însuşi. Putem vorbi astfel de o lectură plurală, adică polivalentă sau multiplă, după cum un cuvânt polisemantic îşi dezvoltă sensurile şi înţelesurile asemenea razelor soarelui. Sau, aşa după cum Orfeu o căuta pe Euridice în Infern, tot astfel cititorul descoperă sensurile ascunse ale operei literare, numai că, acesta nu le pierde, ci le scoate la lumină, la suprafaţă. Şi ne mai putem aminti, tot pe această linie de idei, de nu mai puţin celebrul Maurice Blanchot, care, în Spaţiul literar, ne introduce în lumea purificată a operei şi imaginii literare, căreia noi, cititorii, îi admirăm sensurile, dar le şi îmbogăţim, scoţându-le din perimetrul închis, asemenea unui cavou, pentru a le arunca în lume, pentru a le da viaţă. A rămas în memoria noastră acel: „Lazare, veni foras!” – adică „Lazăre, vino afară!” – pe care Mântuitorul Iisus Hristos i-l adresează lui Lazăr, înviindu-l; tot astfel, procedăm noi, cititorii, publicul, mai mult sau mai puţin instruit sau cunoscător în materie de literatură, atunci când citim sau contemplăm o operă de artă, medităm asupra bogăţiei sale semantice. Lazăr cel biblic este echivalentul sensurilor şi înţelesurilor multiple ale operei de artă.
Revenind la textul doamnei Elena Buică-Buni, referitor la descrierea peisajului deltei, putem afirma fără tăgadă, că, din cuvintele şi expresiile sau sintagmele simple folosite de domnia sa, precum: „plutirea lentă a plaurilor”, „zborul planat al păsărilor”, „legănarea plantelor”, „largul zării”, „clipocitul vâslelor”, „stropii de apă”, „mişcarea vălurită a apei”, „ritmul uşor legănat al bărcii”, autoarea creează mai întâi în mintea şi sufletul cititorului o imagine plastică vie, autentică, în care accentul cade pe ideea de unduire, pentru ca apoi, să o sublinieze într-o imagine esenţializată, bazată pe farmecul unei lumi desprinse de contingent, lumea imaginarului şi a visului: „… toate te trimiteau într-o lume, care, deşi o vedeai cu ochii, ţi se părea totuşi că e un vis”.
Înţelegem acum, poate mai bine, pasiunea doamnei Elena Buică-Buni pentru acea metaforă „viaţa ca un vis”, purtată şi plimbată în literatura universală, de la baroc şi romantism, până târziu, la Eminescu şi Sadoveanu, scriitorii preferaţi de domnia sa, şi nu numai. Cuvântul vis, cu întreaga sa polisemie, creator de o mare libertate de imaginaţie, este prezent de câteva ori, însoţit şi de cuvântul zbor ; împreună conduc la ideea de desprindere din lumea terestră, cotidiană, de intrare într-un alt spaţiu , acela literar, accesibil doar iniţiatilor: „Toate astea îţi dădeau senzaţia că eşti puternic şi că eşti gata să zbori şi tu. Era ca o ieşire din timp şi spaţiu într-o lume despre care nu mai ştiai dacă e adevărată sau e vis”. (op. cit.) Iar această „ieşire din timp şi spaţiu” ne trimite cu gândul la fascinantele teorii pe această temă ale savantului român în materie de religii şi mituri, Mircea Eliade, scriitor şi eseist la fel de valoros în: „Secretul doctorului Honigherger”, „Nopţi la Serampore”, „La ţigănci”, „Şarpele”, sau „Încercarea labirintului”, „Traité d’histoire des religions”, „Le Mythe de l’éternel retour”.
Meandrele povestirii doamnei Buică-Buni ne conduc spre două relatări, una mai plină de suspans decât cealaltă, pentru că are în sine şi germenul deznodământului, al înlăturării măştii de „inginer”, purtată de-a lungul firului epic şi dată de unul din personaje. Prima relatare se referă la dorinţa căpitanului de pe vas de a iniţia un concurs de imaginaţie, în care „doamna inginer”, adică autoarea, să-şi etaleze spontaneitatea, după ce îi uluise pe cei de pe vapor cu erudiţia sa literară. Pentru frumuseţea textului, îl voi reproduce integral: „Doamna inginer, se adresează mie, puteţi să ne spuneţi pe loc o idee care să ilustreze imaginaţia dumneavostră şi pe care să o spuneţi spontan, fără să vă gândiţi prea mult, adică imediat ce am încetat eu ? ” „Da, îi răspund. Îmi imaginez că în această noapte fiica mea şi cu mine vom dormi pe acest vas şi vom simţi mirosul apei, legănarea valurilor, vom privi cerul, luminile oraşului, umbrele oamenilor mergând la rosturile lor. Îmi imaginez că patul va fi sub nivelul apei şi că pe hublou vom vedea apa vălurind. Legănarea uşoară a vaporului îmi va aminti de Eminescu (şi recit câteva versuri din Luceafărul). Mă va trimite gîndul la marile călătorii în jurul lumii. Mi s-ar părea că văd întinsul nesfârşit al apelor oceanelor, că am plecat pe calea apelor ca să văd lumea cea largă, aş simţi bucuria revederii pământului”. (…) „Apoi am creat un viu dialog cu alţi călători ce înconjurau Pământul în acelaşi vas cu mine. Şi tot depănam firul imaginaţiei… Forţa tinereţii dădea melodie cuvintelor şi înflăcărare ochilor. Mâinile parcă povesteau şi ele. Ei mă ascultau cu încântare. Când am terminat, căpitanul a sărit cu vorba: „Ce v-am spus, aţi văzut ? Inginerul a adăugat apoi: Crezi că nu ai putea să îi oferi o astfel de noapte pe acest splendid vas ? E riscant, dar pentru doamna inginer, risc.” (op. cit.) Fraza: „Forţa tinereţii dădea melodie cuvintelor şi înflăcărare ochilor” trimite la o adevărată imagine simbolistă, în care pictura şi poezia, cuvintele şi ochii se unesc într-o sinteză muzicală, amintindu-ne parcă de Verlaine: «De la musique avant toute chose».”
Şi, continuând naraţiunea, autoarea ne spune că riscul căpitanului pentru a îndeplini dorinţa doamnei „inginer” s-a materializat cu „o noapte rarisimă”, după cum mărturiseşte dumneaei: „Căpitanul ne-a dus pe furiş într-o cabină din care vedeam şi auzeam clipocind apa prin hublou mai sus de capetele noastre. În rest, totul a fost aşa cum descrisesem, poate că şi mai frumos, fiindcă acum fantezia era liberă.” Urmează momentul deznodământului, cerut de unul din personajele povestirii, dl. inginer – cu adevărat inginer – care, la masa luată la un restaurant de lângă gară, unde toată lumea s-a simţit în largul său, acesta o solicită pe autoare să povestească ceva „ieşit din comun.” Iată textul, plin de umor, de frumuseţe, dar şi nostalgie după fericirea lăsată în urmă şi intrată deja în amintire: „Inginerul îi spune şefului de gară: «„Vreţi să vă facă o demonstraţie pe loc? Doamna inginer, se adresează el mie, puteţi să ne spuneţi ceva care să fie mai ieşit din comun?» Da, zic eu, acum pe loc. Iată ce vă poate amuza şi chiar surprinde: nu sunt inginer, nu vin din Bucureşti şi nu ştiu nimic despre dl Buşilă. Dar nu am apucat să închid bine gura, că i-am şi văzut sărind în sus şi zicând: «Cum, cum, ce spuneţi? Luaţi-ne mai uşor!» Da, am continuat eu, văzându-i uluiţi, am avut o vacanţă de vis, cu mai nimic cheltuială, în care norocul a fost de partea noastră, dar mai ales pentru că am pomenit cuvântul fermecat BUŞILĂ, căruia îi rămânem îndatorate şi îi închinăm cele mai frumoase gânduri şi mulţumiri, precum şi celorlalţi care ne-au ajutat. De la Cluj sau din alte colţuri ale ţării sau ale lumii, vă vom trimite ilustrate din când în când, ca semn de mulţumire şi de preţuire pentru această excursie ieşită din comun şi pentru încrederea pe care mi-aţi acordat-o. Aceste întâmplări, oameni şi locuri le vom păstra sub pleoape şi în suflet pentru tot restul vieţii. Cândva, poate voi încerca să scriu măcar câteva rânduri despre aceste întâmplări mai neobişnuite, deşi ştiu că niciodată acestea nu vor putea fi la înălţimea frumuseţilor acestor zile.” (op. cit.)
Într-un pur stil eminescian, autoarea leagă noţiunea de „noroc”, sub semnul căreia pune tot şirul de evenimente pe care le-a trăit în deltă, de aceea de „fericire”, pe care o transcrie cu majuscule şi de sintagma „clipe de lumină”, regăsită chiar în titlu: „Le-am povestit apoi cu de-amănuntul tot firul întâmplării. Atunci s-a pornit veselia şi mai mare. «Acum, le spun eu, norocul acestor zile s-a încheiat aici şi vă mulţumim. Puteţi să vă mândriţi că aţi adus cu adevărat FERICIREA în sufletele noastre pe timp de o săptămână, căci un sejur ca acesta este irepetabil şi inegalabil.»” (op.cit.)
Nu trebuie să neglijăm structura compoziţională a întrgii povestiri; ea începe cu amintirile din ţara-mamă, România, alcătuită de Dumnezeu „ca (pe) un mănunchi de frumuseţi”; aceste amintiri au „ceva ce scormone pe fundul sufletului şi reînvie icoane ale locurilor şi oamenilor”. Partea finală aduce aceleaşi omagiu oamenilor care i-au arătat încredere şi i-au oferit ajutor, de data aceasta, referindu-se strict la cei din Delta Dunării, rămânând, aşa cum mărturiseşte, „o pagină plină de lumină în viaţa mea”. În această construcţie concentrică, în care sfârşitul se aşează peste început, ambele păstrându-şi calitatea, povestirea devine asemenea unui album, ale cărei zile sufleteşti se îmbibă de nostalgia timpului scurs, nepierdut însă, pentru că este regăsit în artă: „În albumul sufletesc unde păstrez cele mai frumoase imagini, zilele din Delta Dunării, locurile şi oamenii ei au un spaţiu special şi un parfum aparte”. (op.cit.)
Celelalte note de călătorie, referitoare la Canada, intitulate sugestiv şi metaforic „La pas prin Canada – O vacanţă în Halifax”, evidenţiază în acelaşi stil sobru, obiectiv, laconic cu care ne-am obişnuit deja, frumuseţile unui continent, unui pământ nou, oferite atât de civilizaţie, cât şi de natură. Distanţa care separă cele două istorisiri, atât în timp, cât şi în spaţiu, este foarte mare. Prima se referă la anii ’60,în România, Delta Dunării, – a doua – la anul 2017, Canada, Halifax… Nr. de km. este aproape incomensurabil. Însoţită de fiica sa, dar şi de două prietene de familie, Elena Buică-Buni a pornit într-o excursie, tot de o săptămână, în Nova Scoţie, la Halifax, capitala, pentru a cunoaşte direct o serie de locuri văzute în fotografii.
Comentariile sunt mai reţinute, mai puţin întovărăşite de entuziasmul anilor ’60, întrucât, aşa cum mărturiseşte autoarea, „pe timpul începutului înserării zilelor ce mi s-au dat, în vara anului 2017, (…) în această etapă de viaţă înţelesurile şi trăirile sunt mai profunde.” (op. cit.) După o Privire generală, scrierea se continuă cu:„Farul din Peggy’s Cove”, Întâlnire cu vasul de croazieră «Queen Mary2»; Muzeul Maritim al Atlanticului: amintirea Titanicului; Explozia devastatoare din Halifax; Cimitirul victimelor Titanicului; Muzeul Emigraţiei din Canada; Citadela Hill; Mareea cea mai mare din lume; Grădina Publică din Halifax; Portul Confederaţiei. Toate aceste subcapitole prezintă descrieri ale locurilor deosebit de interesante sub aspectul informaţiei, dar şi al trecerii acestora prin filtrul de trăiri personale ale autoarei. Aceasta spune că nu va putea uita curând „numeroasele atracţii culturale şi naturale ale Halifaxului”; de la farul din Peggy’s Cove, care le-a întâmpinat pe cele 4 turiste cu o „privire prietenoasă”, trece apoi la vasul de croazieră „Queen Mary 2”, considerat cel mai mare pachebot din lume, în 2004, când a fost construit şi îi dă referinţele de lungime, (345 m), înălţime (72m), greutate(151 200 tone); beneficiarul celei mai noi tehnologii în navigaţie. Apoi despre amintirea Titanicului, muzeul şi cimitirul victimelor Titanicului, autoarea scrie rânduri emoţionante: „Emoţia cu care au făcut primii paşi ne-a însoţit tot timpul vizitei, ba chiar şi după ce am ieşit, căci povestea incredibilă prin tragismul ei continuă să uimească şi să emoţioneze şi astăzi.” (op. cit.) Sau: „Grija şi compasiunea pe care canadienii o arată pentru întreţinerea mormintelor îţi impun respect pentru această ţară şi oamenii ei. Ne-a înduioşat profund când am văzut flori proaspete şi jucării la mormâtul unui copil care avusese doar 13 luni. Timp de 100 de ani, nu s-a ştiut numele copilului. Oamenii de ştiinţă canadieni, în anul 2002, au reuşit, pe baza analizei ADN, să identifice rămăşiţele pământeşti ale băieţelului Eino Panula şi să găsească membri din familia lui, acum aflaţi în Finlanda. Impresionaţi de asemenea gest, oamenii vin la mormântul băieţelului cu flori şi jucării…” (op.cit.)
Despre Muzeul Emigraţiei, autoarea are iarăşi cuvinte de laudă. Încearcă un profund sentiment de respect faţă de canadieni, de grija pe care aceştia o acordă tuturor oamenilor care, fie le calcă pământul ca simpli turişti, fie aleg să-şi ducă viaţa acolo, să o ia de la început, aşa cum a fost şi cazul doamnei Elena Buică-Buni: „Vizitând acest muzeu, te simţi profund răscolit în faţa atâtor mărturii, unele aflate la limita suportabilităţii sau chiar dincolo de aceasta. Aici totul este autentic, credibil şi cu atingere de suflet. Am admirat grija pe care o au canadienii pentru păstrarea istoriei în limitele adevărului, având mereu ca obiectiv principal – OMUL.” (op.cit.)
În Mareea cea mai mare din lume, autoarea îşi aminteşte cu drag de lecţiile de geaografie ale doamnei profesoare Stănică, căreia îi imortalizează chipul, „după aproape 70 de ani”, când vede în direct ce înseamnă mareea, având încă la bază noţiunile învăţate de la doamna profesor Stănică: „Îmi venea în minte cum ne spunea că mareea se formează pe suprafaţa oceanelor, odată cu rotirea Pământului în jurul axei sale şi e influenţat de Lună. Uneori , în apropierea coastelor şi în golfurile lungi, înguste şi puţin adânci, pot atinge aproape 20 de metri, precum în Golful Fundy din Canada” (op.cit.) Turistul – narator notează în continuare impresiile sale unice când s-a plimbat „pe fundul oceanului”: „Am ţâşnit din maşină cu mare nerăbdare şi în curând am coborât într-un canal adânc de aprox. 20 metri şi am ajuns pe prundiş. Mergeam alături de vasele din port care se odihneau şi ele pe prundişul fundului apelor oceanului dispărut, acum aflându-se în reflux. (…) Am stat şi ne-am plimbat pe fundul oceanului până ne-am săturat, apoi am urcat la nivelul caselor din jur (…)” (op.cit.)
Doamna Elena Buică-Buni este constantă în simţiri şi gândire, este aceeaşi care ne-a făcut să vibrăm la frumuseţile deltei şi impresiile lăsate de aceasta; acum, contemplând momentul umplerii cu apă a canalului, momentul fluxului, revine după ani şi ani, la vechile imaginii romantice, în care visul face casă bună cu realitatea cea mai stringentă: „După mai multe ore, canalul era iarăşi plin, de parcă nimic nu se întâmplase. Îţi venea să te freci la ochi, aveai impreia că te-ai desprins de realitate, că ceea ce ai văzut cu câteva ore în urmă e doar un vis ce s-a spulberat”. (op. cit.) Grădina Publică din Halifax îi prilejuieşte autoarei înălţătoare momente de admiraţie, considerând-o un adevărat „colţ de Rai”,iar pentru canadienii „care, prin munca lor, ştiu să facă viaţa mai frumoasă”, aceasta are în continuare aceleaşi sentimente de respect şi preţuire. Apoi urmează Podul Confederaţiei, o minune arhitectonică, construit între anii 1993-1997, având o lungime de aprox. 13 km, o lăţime de 11 m, o înălţimede 60 m, pe unde trec navele pe sub el, fiecare picior al podului fiind prevăzut cu un scut de cupru, în formă conică, pentru ca sloiurile de gheaţă să fie impinse în sus când se izbesc de con şi apoi să se spargă sub propria greutate. El face legătura între provincia Brunswic cu insula Prinţul Edward, supranumită şi „Insula Grădină”. Călătoria pe acest pod, realizată în 12 minute, cu maşina desigur, este descrisă de autoare tot prin intermediul simţirilor, al unor impresii unice: „Senzaţia pe care ţi-o creează călătoria pe acest pod este una mai deosebită. Înconjurat numai de ape, înainte şi înapoi, la stânga şi la dreapta, ai impresia că pluteşti pe ape, iar nemărginirea albastrului ce te înconjoară îţi strecoară în inimă un fior”. (op.cit.)
Nu putem să nu ne reamintim noaptea de pe vapor, din deltă, când clipocitul apei făcea să-i tresalte inima de atâta frumuseţe şi armonie. Privind însă imaginea podului peste strâtoarea Northumberland, sentimentul care ne încearcă nu este chiar un simplu”fior”, cum spune doamna Buică, ci mai degrabă de panică, datorată oceanului înconjurător unit cu cerul. Plimbarea se încheie într-adevăr, la pas, prin capitala Charottetown, oraş cu arhitectură victoriană, ca şi Grădina Publică din Halifax, pentru care autoarea are numai cuvinte de admiraţie. şi cum aceasta vorbea în Farmecul lucurilor simple despre cum „să savurăm gustul şi deliciul unei ceşcuţe de cafea”, cele 4 turiste s-au delectat după o masă la o terasă, cu „o cafea bună la o cofetărie franţuzească”, îmbinând partea englezească cu cea franţuzească, ambele fiind specifice culturii şi civilizaţiei canadiene.
Comparând la început celor două personalităţi,domnul profesor doctor Octavian Fodor şi scriitoarea Elena Buică-Buni, acum canadiancă, am ales câteva rânduri şi gânduri de la fiecare, privind testamentul spiritual, ceea ce rămâne pentru viitorime, după momentul „marii treceri”. Există o viziune comună parcă, la ambele personalităţi; şi chiar cuvinte. Domnul profesorul O. Fodor spune în Note pe o filă de carnet: „Se lasă cortina… Vine noaptea… Căldura şi viaţa părăsesc cele ce înainte erau însufleţite. E frig. Cum e dincolo de cortină după stingerea reflectoarelor? Cum se împreună somnul şi neantul? Ce a fost această trecere? (…) Ce este dincolo? Îţi dai seama când te reîntorci. (…) Înţelepciune. «Gama oamenilor este destul de largă. Sunt unii care nu ştiu ieşi la liman.» Cluj – Napoca, 7 iunie 1976 Octavian Fodor” (din vol. O. Fodor, „În căutarea unor permanențe”)
Doamna Buică, la 85 de ani, de pe alte meridiane, face din „toiagul bătrânețelor fizice” un toiag al scrisului, un toiag ce a înflorit precum cel biblic, al lui Aaron: „Pentru acesta, toiagul este scrisul. Scrisul este singura mea forţă care mi-a rămas la fel, înainte de a face pasul în neant, căci nimeni nu poate ocoli trecerea în alte dimensiuni ale existenţei, acolo unde timpul şi spaţiul nu există. Scrierile mă scot din starea de sine şi mă transpun într-o altă lume, mă feresc de îndoieli, îmi dau forţa fermătătoare a vieţii, mă ajută să las liberă calea de a vibra în voie”. (Gânduri la 85 de ani „Lumina din cuvânt” – vol. „În pas cu timpul”)
——————–
Emilia STROE-ȚENA
Alexandria, septembrie 2018
