- Intr-un documentar al cinematografiei romanesti din 1939, intitulat Aspecte din Cernauti, orasul Cernauti era descris asa:
“Pe o colina de-asupra Prutului, se ridica, Cernautiul, capitala Bucovinei.
In centrul orasului, in fata primariei, se inalta monumental Unirii Bucovinei. Catedrala Ortodoxa domina intreg orasul.
Mai departe, in mijlocul unei vaste pieti, se afla Teatrul National, locas de cultura romaeasca.
Strazile Cernautiului sunt strabatute de troleibuze moderne.
Palatul Metropolitan adaposteste istorica sala unde in 1918, s-a proclamat unanim unirea Bucovinei cu Regatul Roman.”
- Deci, cum s-a reunit Bucovina cu Patria Mama?
Criza Austro-Ungara din 1918, a produs efecte si in Bucovina. Aici, atat romanii cat si ucrainienii pretindeau ca Bucovina sa faca parte din tarile lor de obarsie.
5 din cei 6 parlamentari romani de la Viena erau pentru reunirea Bucovinei la Romania, dar fiind in minoritate fata de parlamentarii ucrainieni, au preferat ca sa fie emisarii lui Iancu Flondor de la Cernauti, care organiza reunirea Bucovinei . Sextil Puscaru, cu Glasul Bucovinei si-a unit fortele cu Flondor.
Al 6-lea parlamentar roman de la Vinena Aurel Onciu, promova o impartire a Bucovinei intre Romania si Ucraina.
Ion Nistor, cu Bucovinenii din Iasi si de la Chisinau au cerut anexarea Bucovinei de catre Romania pe cale militara.
Comitetul Ucrainean Regional promova o impartire a Bucovinei intre cele doua tari.
Adunarea Constituanta a Romanilor au hotarat unirea integrala a Bucovinei cu Patria Mama intr-un stat national independent.
In 143 de ani de la anexarea Bucovinei de catre austro-ungari, romanii devenisera minoritari.
Pentru nationalistii romani, reparatia istorica era mai importanta decat faptul ca romanii devenisera minoritari.
Ucrainienii au trimis forte militare care au ocupat Cernautiul si Nordul Bucovinei.
Romania a trimis o divizie militara care sa-i apere pe romanii de sub ocupatie ucraineana.
Pe 11 noiembrie 1918, Generalul roman Iacob Zadik si Iancu Flondor al Consiuliului National Roman au dat mana in Cernauti si administratia romaneasca a fost instalata.
Nationalistii ucrainieni s-au retras ca sa se lupte cu polonezii si rusii sovietizati, pe doua fronturi eventual pierdute.
Romanii erau acum stapani pe situatie si puteau pregati in voie ceremonia reunirii.
Ion Nistor a redactat declaratia unirii si cu alti unionisti bucovineni reveniti la Cernauti au creat majoritatea necesara pentru votul de success.
Pe 29 Noiembrie 1918, in prezentata generalului Zadik si al reprezentatilor romani din Basarabia si Transilvania, Congresul National Roman, cu membrii germani si polonezi, au exprimat prin aclamatie: “Unirea neconditionata si pentru vecie a Bucovinei cu Romania, in vechile ei hotare pana la Ceremus, Colacin si Nistru”.
Reprezentantii ucrainieni si evrei s-au abtinut de la vot si intelegerea cu aliatii in 1916 de returnare a Bucovinei, Transilvaniei si Basarabiei Romaniei dupa razboi, a apasat puternic in favoarea reunirii.
- Dupa aceea au venit rusii.
De când ruşii te prădară/ N-avem soare, nici odihnă/Fără tine, n-avem ţară/ Bucovină, Bucovină.“
(Ion Posteucă, român Nord-Bucovinean deportat în Siberia la 13 ani)
Nordul Bucovinei a fost anexat de către URSS la 28 iunie 1940. Zona despre care nici nu s-a pomenit in ultimatumul din 1939, este teritoriul fostului Ţinut Herţa.
De fapt, la Ucraina au fost trecute nu numai teritoriile din actuala regiune Cernăuţi, dar şi din Sudul Basarabiei (care azi aparţin de regiunea Odesa).
Cat despre regiunea Cernăuţi – apariţia ei este o consecinţă directă a Protocolului adiţional la Diktatul Ribbentrop-Molotov. Cu toate că in punctul 3 al Protocolului adiţional se specifica doar că „in privinţa Europei Sud-Estice, partea sovietică subliniază interesul pe care il manifestă pentru Basarabia“ şi nu erau subliniate intenţiile Moscovei de a ocupa o parte a Bucovinei, guvernul sovietic rusesc, in nota ultimativă din 26 iunie 1940 adresată Romaniei, a cerut scoaterea de urgenţă a armatei romane şi a administraţiei civile din teritoriul Basarabiei şi al unei părţi a Bucovinei.
Insă trupele sovietice au intrat nu numai in Basarabia şi Nordul Bucovinei, dar au ocupat şi Ţinutul Herţa (care nu era specificat nici in Protocolul adiţional la Diktatul Ribbentrop-Molotov, nici in nota ultimativa.
Nici in Protocolul adiţional secret privind delimitarea sferelor de interes in Europa Răsăriteană intre Germania şi URSS, semnat in ziua de 23 august 1939 la Moscova de către V.Ribbentrop şi V.Molotov, nici in declaraţia şefului diplomaţiei sovietice făcute de la tribuna Sovietului Suprem al Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste la 29 martie 1940, cand este atat de acut pusă problema retrocedării de către Romania a Basarabiei.
Bucovina, fie ca provincie istorică integrală, fie ca o parte a ei, nu este amintită şi, deci, nu devine obiectul apetiturilor imperialiste de la Kremlin. Abia in telegrama din 23 iunie 1940, expediată de la Moscova de către contele Schulenburg, ambasadorul Germaniei in Uniunea Sovietică, Ministerul de Externe de la Berlin era sesizat că „cererea sovietică se extinde, de asemenea, şi asupra Bucovinei, care are populaţie ucraineană“.
(Vezi: Bătălia pentru Bucovina. Volum ingrijit de Stelian Neagoe. – Timişoara: Editura „Helicon“, 1992. – P. 135)
La 25 iunie 1940 Schulenburg primea de la Berlin o inştiinţare telefonică, prin care era rugat să-1 viziteze pe Molotov şi să-i declare, printre altele, şi următoarele: „Revendicarea de către Uniunea Sovietică a Bucovinei constituie o noutate. Bucovina a fost in trecut provincie a coroanei austriece şi este dens populată de germani. Germania este, de asemenea in mod deosebit interesată de soarta acestor volksdeutsche“. Vezi: Ibidem. – P. 138. Deşi, după cum vedem, Bucovina era pentru Berlin o noutate in pretenţiile sovieticilor, pentru conducerea germană de atunci ea prezenta interes doar in măsura in care acolo locuiau reprezentanţi ai naţiunii germane (nota red.). 2
Fiindcă prin ocuparea părţii de nord a Bucovinei se săvarşea un act de nedreptate impotriva romanilor, act care jignea adanc drepturile etnice şi istorice legitime ale romanilor asupra teritoriului revendicat de către Soviete, (I. Nistor, T. Sauciuc-Săveanu, M. Hacman, I. Şoneriu,) unii dintre cei mai devotaţi fii ai provinciei smulse din trupul Ţării, arătau in memoriul lor adresat regelui Carol al II-lea:
„Oraşele şi satele noastre n-au fost niciodată legate de Uniunea Sovietică, nici prin comunitatea soartei istorice şi nici prin comunitatea de limbă şi compoziţie naţională. Ocuparea militară arată că tragerea liniei de demarcaţie n-a fost determinată nici de criteriul etnic care să justifice intrucatva o asemenea măsură grăbită“.
Un memoriu asemănător a adresat regelui şi un grup de fruntaşi herţeni, printre care şi pictorul Artur Verona, in care se spunea: „in urma dureroasei răşluiri a trupului scumpei noastre ţări, s-a cotropit şi o bucată din vechiul pămant al Moldovei ce nu a fost niciodată sub stăpanire străină. Pe aceste frumoase meleaguri ale vechiului ţinut al Herţei au trăit şi inflorit sute de generaţii de romani, dintre care au făurit cu umila lor contribuţie trecutul scump al patriei. Herţa, este patria lui Gheorghe Asachi,
(Vezi: Memoriul adresat regelui Carol al ll-lea de către un grup de 88 HYPERION Anchetele revistei tivă din 26 iunie 1940)3.
Ţinutul Herţa, „un teritoriu curat romanesc, care n-a fost niciodată sub vreo ocupaţie străină şi care a făcut parte din Romania Veche“4 a avut de impărţit soarta tragică a nordului Bucovinei5. Teritoriul acestui ţinut s-ar intinde pe o suprafaţă de circa 30.400 ha, avand o populaţie de aproximativ 35.000 de romani. Sovieticii au pus stăpanire pe el la 29 iunie 1940, pretextand că s-au „rătăcit“… şi aşa au fost ocupate 27 de localităţi herţene, care au aparţinut antefruntaşi bucovineni in legătură cu ocupaţia sovietică a nordului Bucovinei//
(Arcaşul, Publicaţie independentă romanească. – Cernăuţi. – Anul V. – Nr. 15-16 (153-154), 28 august 1999.)
Proteste energice impotriva ocupării Basarabiei, nordului Bucovinei şi a ţinutului Herţa de către trupele sovietice au adresat Parlamentul Romaniei, Academia Romană, iar in Camera Deputaţilor şi in Senat s-a votat o moţiune, in care se reliefa că „ultimatumul, ce a fost urmat de o luare in stăpanire imediată a provinciilor romaneşti, nu poate găsi nici un temei istoric şi legal şi instrăinarea unei atat de largi părţi a Romaniei Unite calcă peste dreptul a trei milioane de ţărani romani şi a unei pături de intelectuali devotate cauzei naţionale“.
Vezi: Ion Nistor. Istoria Bucovinei. Bucureşti: Editura „Humanitas“, 1991. – P. 419. 3 Vezi: Ioan Murariu. Anexarea Ţinutului Herţa de către URSS// Ioan Murariu. Istoria Ţinutului Herţa (pană la 1940). – Bacău: Editura „GRIGORE TABACARU“, 1997. – P. 75-79. 4 Ion Gherman. Istoria tragică a Bucovinei, Basarabiei şi Ţinutului Herţa. – Bucureşti: Editura ALL, 1993. – P. 13 5 Conform datelor recensămantului din 29 decembrie 1930, in cele cinci judeţe bucovinene (Cernăuţi, Storojineţ, Rădăuţi, Suceava şi Campulung) locuiau 75.533 germani (8,8%), pe cand numărul romanilor era de 379.691 (41,01%), al ucrainenilor – de 236.130 (27,7%), al polonilor – de 44.254 (5,4%), al evreilor – de 92.492 (10,81%), al ungurilor – 11.881 (1,4%), al ruşilor – de 7.948 (0,9%), al ţiganilor – de 2.164 (0,3%) etc. Reieşind din această statistică, populaţia germană, mai numeroasă in judeţele Cernăuţi (19.586), Campulung (19.109) şi Rădăuţi (10.291), alcătuia doar 8,8 la sută din intreaga populaţie a Bucovinei. Insă nici elementul ucrainean nu era ponderabil (doar 27,7 la sută), ca Bucovina să devină obiect de revizionism. In nota ultimativă din 26 iunie 1940 a Guvernului Sovietic către Guvernul Roman se reliefa: „Guvernul Sovietic consideră că chestiunea intoarcerii Basarabiei este legată in mod organic de chestiunea transmiterii de către URSS a acelei părţi a Bucovinei, a cărei populaţie este legată in marea sa majoritate cu Ucraina Sovietică prin comunitatea soartei istorice, cat şi prin comunitatea de limbă şi compoziţie naţională“. Primind acea notă ultimativă, Guvernul de la Bucureşti a dispus retragerea armatei şi a autorităţilor civile nu numai din Basarabia, ci şi din nordul Bucovinei, după o hartă anexată de către Comisariatul Poporului pentru afacerile Externe de la Moscova. In ziua de 28 iunie 1940, trupele sovietice au ocupat in intregime judeţele Cernăuţi şi Storojineţ, precum şi o mare parte dintr-un alt judeţ bucovinean – Rădăuţi. Insă, din structura demografică a acestor judeţe reieşea că, Kremlinul, revendicandu-le, a făcut uz de fals in nota sa ultimativă remisă Guvernului de la Bucureşti. Populaţia acestor judeţe nu era curat ucraineană. In judeţul Cernăuţi, de pildă, numărul ucrainenilor era de 136.380, iar cel al romanilor – de numai 78.589. Dacă adăugăm la acest număr pe cel al germanilor, evreilor, polonilor, ungurilor, cehilor, slovacilor, lipovenilor, bulgarilor, sarbo-croaţilor, turcilor şi al ţiganilor trăitori atunci in judeţ, vom obţine cifra de 170.544.5 Deci, populaţia ucraineană a judeţului chiar şi cu zece ani inainte de anexarea lui de către URSS nu era majoritară in comparaţie cu celelalte naţionalităţi. Un tablou similar ni-l oferă şi structura de atunci a populaţiei din judeţul Storojineţ. Numărul ucrainenilor fiind de 77.382, al romanilor – de 57.595, aici mai locuiau 15.322 de evrei, 8.990 de germani şi 8.489 de poloni.6 Referitor la judeţul Rădăuţi, situaţia era cu totul alta: ucrainenii nu depăşeau cifra de 14.000, pe cand romanii erau in număr de 89.002. Vezi: Dumitru Covalciuc. Romanii nord-bucovineni in exilul totalitarismului sovietic // „Ţara Fagilor“. – Cernăuţi – Targu-Mureş, 2003. – P. 63-64. rior judeţului Dorohoi din Vechiul Regat, s-au pomenit in componenţa URSS6.
- Maiorul care a salvat Putna din mâinile sovieticilor: „De aici nu ne mai retragem! Peste Putna nu se trece!
Citeste mai mult: ro/pbe7sb
Maiorul Valeriu Carp este eroul care a oprit înaintarea soldaţilor sovietici pe teritoriul României, ce tocmai pierduse nordul Bucovinei şi Basarabia. Acesta a luat de unul singur decizia de a le ordona soldaţilor din batalionul pe care îl conducea să se oprească din retragere şi să stăvilească înaintarea armatei sovietice care nu respecta prevederile Pactului Ribbentrop – Molotov şi ajunsese în apropiere de Putna.
La data de 23 august 1939, Germania lui Hitler şi Uniunea Sovietică a lui Stalin au semnat un tratat de neagresiune, pact ce a rămas cunoscut în istorie ca şi Pactul Ribbentrop – Molotov. Astfel, cele două ţări şi-au împărţit practic Europa, Germania adjudecându-şi partea occidentală şi centrală a continentului, în timp ce URSS-ul s-a ales cu partea central – răsăriteană a Europei. În urma acestui pact, România a pierdut nordul Bucovinei şi Basarabia în favoarea Uniunii Sovietice. Românii au primit două ultimate pentru a-şi retrage armata de pe aceste teritorii, astfel că regele Carol al II-lea a cedat presiunii şi a dispus ca soldaţii români să părăsească teritoriile pierdute. Sovieticii au hărţuit armata română care se retrăgea din nordul Bucovinei, încercând să-i provoace pe soldaţii ce au fost nevoiţi să renunţe fără luptă la pământurile ţării lor. „Armata Roşie” nu a respectat noua frontieră impusă şi a pătruns pe teritoriul României, îndreptându-se spre Putna şi Suceava, localităţile de suflet ale domnitorului Ştefan cel Mare. Nu se va şti niciodată unde aveau să se oprească soldaţii sovietici dacă nu exista un erou, care să-i oprească, respectiv maiorul Valeriu Carp. Comandantul Batalionului 3 din Regimentul 16 Infanterie al Diviziei 7.
Valeriu Carp, a îndrăznit să ia decizii din proprie iniţiativă şi din cauză că regele şi guvernul nu au avut curajul să încerce oprirea „avalanşei” sovietice. Maiorul Carp le-a ordonat soldaţilor aflaţi în batalionul său să se oprească din retragere, pentru a stăvili înaintarea armatei sovietice.
De aici nu ne mai retragem! Peste Putna nu se trece! Mergeţi la unităţi, organizaţi-vă poziţii de apărare şi, dacă ruşii mai înaintează un pas, din ordinul meu şi pe a mea răspundere, deschide-ţi focul”, le-a ordonat maiorul Valeriu Carp ofiţerilor din batalionul său. Pentru ca lucrurile să nu degenereze într-un scandal internaţional, sovieticii au fost nevoiţi să cedeze şi să renunţe la pătrunderea în România. Deoarece a „îndrăznit” să înfrunte Armata Roşie, maiorul Valeriu Carp a fost declarat de sovietici criminal de război. Eroul român, născut la Iaşi, a murit în vara lui 1944, la vârsta de 47 de ani, pe câmpul de luptă, la Paşcani, încercând să-şi apere patria. Maiorul Valeriu Carp este un erou al neamului românesc. Curajul şi determinarea acestuia a făcut ca mormântul lui Ştefan cel Mare, un mare iubitor de patrie şi neam, să rămân pe pământ românesc.
Dacă nu era Valeriu Carp probabil că acum aveam nevoie de viză şi paşaport pentru a ajunge la cea mai importantă ctitorie a marelui voievod român, precum şi la mormântul acestuia de la Mănăstirea Putna”, a arătat istoricul sucevean Ilie Gliga. În luna ianuarie a anului 1999, colonelul în rezervă Ioan Ambrosă şi-a publicat memoriile, unul dintre capitolele cărţii avându-l în rol principal pe Valeriu Carp. Colonelul (r) Ambrosă a avut ca şi „Motto” câteva cuvine care i se potrivesc atât eroului necunoscut Valeriu Carp cât şi celorlalţi militari români căzuţi pe câmpul e luptă: „celor ce şi-au servit cu credinţă patria, dar au fost lipsiţi de recunoştinţa ei”
-5 Urmarea:
Sub inventatul pretext al intenţiei de a trece frontiera şi de a se stabili in Romania, zeci de mii de oameni au fost impuşcaţi fără cercetări şi judecată, in curţile lor, pe drumuri, pe campuri, in locuri publice. Alţii au fost executaţi pentru că ar fi făcut spionaj… in favoarea Romaniei. Membrii fostelor partide politice din perioada interbelică, foştii primari, ofiţeri, jandarmi, preceptori, preoţi, care n-au dovedit să se refugieze in Romania, au fost arestaţi şi escortaţi in direcţii necunoscute, de unde nimeni nu s-a intors.
Romanii de orice varsta din toate structurile socio-economice au fost decimati la ei acasa, in puscarii, in timpul incercarilor de repatriere in Romania, in timpul si dupa ce au fost deportati, intr-un adevarat genocid anti-romanesc pe un calapod satanic bine definit, atat de national-socialisti (hortistii unguri din Nordul Transilvaniei), cat si de comunistii (bolsevicii) rusi socialisti..
-6 Masacrul de la Fantana Alba
Masacrul de la Fântâna Albă a avut loc la 1 aprilie 1941, în Bucovina de Nord unde între 2000 şi 4000 de români au fost uciși de către trupele sovietice când încercau să treacă granița din URSS în România.
Deși, potrivit unor date, nu au fost omorâți mai mult de 48 de civili, martorii locali au povestit despre un număr de victime mult mai mare, susținând că supraviețuitorii au fost torturați, executați sau îngropați de vii în morminte. Alți supraviețuitori au fost luați pentru a fi torturați și uciși de către NKVD, poliția secretă sovietică.
Incidente premergătoare
La 19 noiembrie 1940, 40 de familii (105 persoane) din localitatea Suceveni au încercat să treacă granița noaptea la Fântâna Albă. Surprinși de patrulele sovietice, a avut loc o confruntare în care 3 au fost uciși, 2 răniți și capturați de sovietici. Restul grupului (inclusiv 5 răniți) a reușit să ajungă la Rădăuți. Drept represalii, autoritățile sovieto-ucrainene au ordonat arestarea și deportarea tuturor rudelor celor 105 de persoane în Siberia.
A urmat o altă încercare de refugiere în România a peste 100 de persoane din localitățile Mahala, Ostrița, Horecea și alte câteva sate, aceștia având mai mult noroc și reușind să treacă în România. Aceasta a dat încredere și altor oameni, de aceea în noaptea de 6 februarie 1941 un grup de 500 de persoane din satele Mahala, Cotul Ostriței, Buda, Șirăuți, Horecea-Urbana și Ostrița a încercat să treacă în România. Oamenii au fost surprinși însă și atacați cu rafale de mitralieră din mai multe direcții. Au fost uciși foarte mulți, inclusiv organizatorii N. Merticar, N. Nica și N. Isac. 57 de persoane au reușit totuși să se refugieze în România, dar alții 44 au fost arestați și acuzați că ar fi fost membri ai unei organizații contrarevoluționare. La 14 aprilie, 1941, 12 dintre ei au fost condamnați la moarte, iar restul de 32 la 10 ani de muncă forțată și pierderea drepturilor civile pentru 5 ani. Ca și în cazurile anterioare, toate rudele lor au fost considerate trădători de țară, arestate și deportate în Siberia.
Desfășurarea masacrului[modificare | modificare sursă]
La începutul anului 1941, NKVD a lansat zvonuri potrivit cărora sovieticii ar fi permis trecerea graniței în România. Drept urmare, la 1 aprilie, 1941 un grup mare de oameni din mai multe sate de pe valea Siretului (Pătrăuții-de-Sus, Pătrăuții-de-Jos, Cupca, Corcești, Suceveni), purtând în față un steag alb și însemne religioase (icoane, prapuri și cruci din cetină), a format o coloană pașnică de peste 3.000 de persoane, și s-a îndreptat spre noua graniță sovieto-română. În poiana Varnița, la circa 3 km de granița română, grănicerii sovietici i-au somat să se oprească. După ce coloana a ignorat somația, sovieticii au tras în plin cu mitraliere, încontinuu, secerându-i. Supraviețuitorii au fost urmăriți de cavaleriști și spintecați cu sabia.
După masacru răniții au fost legați de cozile cailor și târâți până la 5 gropi comune săpate dinainte, unde au fost ingropați, unii fiind în viață încă: bătrâni, femei, copii, sugari – vii, morți sau muribunzi. Două zile și două nopți s-a mișcat pământul în acele gropi, până toți și-au dat duhul.
Câțiva, „mai norocoși”, au fost arestați de NKVD din Hliboca (Adâncata) și, după torturi înfiorătoare, au fost duși în cimitirul evreiesc din acel orășel și aruncați de vii într-o groapă comună, peste care s-a turnat și s-a stins var.
O listă parțială a victimelor identificate ulterior:
- Din comuna Carapciu: Vasile, Gheorghe și Cosma Opaiț, Gheorghe, Vasile și Cosma Tovarnițchi, Nicolae Corduban.
- Din satul Cupca: Ioan Belmega, Ioan Gaza, Mihai Țugui, Arcadie Plevan.
- Din satul Dimca (Trestiana): Petre Jianu a lui Ion, Vasile și Petre Cimbru, Nicolae Drevariuc.
- Din comuna Suceveni: Dragoș Bostan, Constantin Sucevean, Titiana Lipăștean, Gheorghe Sidoreac.
- Din comuna Iordănești: Nicolae Halac a lui Simion, Ion Halac a lui Dumitru, Dumitru Halac a lui Grigore, Dumitru Opaiț a lui Mihai, Constantin Molnar.
- Din comuna Pătrăuții de Jos: Zaharia Boiciu, Ana Feodoran a lui Simion, Gheorghe Feodoran a lui Gheorghe, Teodor Feodoran a lui Gheorghe, Maftei Gavriliuc, Ion Pătrăuceanu a lui Ilie, Ștefan Pavel a lui Petru, Rafila Pojoga.
- Din Pătrăuții de Sus: Constantin Ciucureanu, Arcadie Ursuleanu, Gheorghe Moțoc.
Numărul exact al victimelor nu s-a aflat și probabil nu se va mai afla vreodată. Conform datelor arhivate de autoritățile sovietice, 20 de persoane au fost ucise în încercarea de a trece granița, printre care bătrâni, femei și copii. Conform listelor realizate mai târziu, numărul victimelor din doar șase sate bucovinene era de 44 de persoane (17 din Pătrăuții-de-Jos, 12 din Trestiana, 5 din Cupca și 5 din Suceveni, 3 din Pătrăuții-de-Sus, 2 din Oprișeni). Alte estimări ale martorilor locali dau un număr între 200 și peste 2000 de victime, ucise direct de mitraliere, altele rănite și ucise apoi cu lovituri de săbie și hârleț sau îngropate de vii.
O relatare a evenimentelor este făcută de către unul din puținii martori oculari care au supraviețuit, Gheorghe Mihailiuc (1925 – 2005, fost profesor de liceu, scriitor și poet), în cartea sa, „Dincolo de cuvintele rostite”, publicată în 2004, la editura Vivacitas din Hliboca. Mihailiuc descrie ce s-a întâmplat la Fântâna Albă pe 1 aprilie 1941 ca pe un „masacru”, un „genocid”, și un „măcel”.
Urmări[modificare | modificare sursă]
După masacru a fost declanșată o operațiune vastă de represalii. Astfel, în noaptea zilei de 12 spre 13 iunie 1941, peste 13.000 de români au fost ridicați din casele lor și deportați în Siberia și Kazahstan. Au supraviețuit puțini. Ca rezultat al emigrărilor, deportărilor și asasinatelor, populația românească a regiunii Cernăuți a scăzut cu 75,000 de persoane între recensământul românesc din 1930 și primul recensământ Sovietic în 1959. S-a afirmat că aceste persecuții au făcut parte dintr-un program deliberat de exterminare a populației românești, plănuit și executat de regimul sovietic.
Subiectul masacrului de la Fântâna Albă a fost considerat tabu până în anii ’90, fiind interzisă de autoritățile sovietice și ulterior de cele ucrainene orice referire la el sau comemorare a lui. Doar din anul 2000 autoritățile ucrainene au permis oficierea unui parastas pentru odihna românilor care și-au dorit doar să trăiască în România.
În data de 12 aprilie 2011, Camera Deputaților a adoptat propunerea legislativă nr. 796/2010 prin care data de 1 aprilie se instituie drept Zi națională de cinstire a memoriei românilor – victime ale masacrelor de la Fântâna Albă și alte zone, ale deportărilor, ale foametei și ale altor forme de represiune organizate de regimul totalitar sovietic în Ținutul Herța, nordul Bucovinei și întreaga Basarabie.
În anul 2015 deputatul Eugen Tomac a susținut constituirea unei Comisii parlamentare pentru restabilirea adevărului istoric în privința masacrului de la Fântâna Albă din 1 aprilie 1941. Un an mai târziu, aceasta nu a fost încă înființată. „A trecut un an, iar PSD și PNL nu și-au desemnat încă membrii în această Comisie, blocând astfel în mod intenționat constituirea acesteia.Cat timp va exista guvernul condus de la Moscova sau Teleorman , Romania va avea mult de suferit…
Regret să constat lipsa de respect și disprețul liberalilor și social-democraților. Este o atitudine josnică, pe care nu am cum să n-o condamn. România nu cunoaște nici măcar numărul exact al morților de la Fântâna Albă. Până astăzi, nu a fost făcută nicio analiză pertinentă a masacrului”, a declarat Eugen Tomac în aprilie 2016.
Sursa: Gabriel Gherasim, “Românii bucovineni sub cizma străină”, Ziua, August 16, 2005
https://ro.wikipedia.org/wiki/Masacrul_de_la_F%C3%A2nt%C3%A2na_Alb%C4%83
Pentru mai multe informatii asupra atrocitatilor si genocidului communist asupra poporului daco-roman:
http://gabrielgherasim.com/index.html
