Revoluția nu a făcut nici un fel de „curățenie”, odraslele securiștilor fiind promovate, oferindu-li-se catedre universitare pe lângă funcții redacționale, gustând din plin plecări prin străinătate pe banii statului și multe alte „facilități” la care, în continuare „cei de rând” nu au acces. 30 de ani de satisfacții postrevoluționare, după o viață de satisfacții pre-revoluționare. Să tot trăiești astfel în România. D-a capo al fine.
Așadar, a trecut, aproape neobservat, mai bine de un sfert de secol de la evenimentul care ar fi trebuit să ne elibereze de comunism și de infamul aparat al securității. Și pe zi ce trece devine tot mai vizibil faptul că, în fond, consecințele degradării societății românești au pornit de la aceleași mănuși, întoarse pe dos. Că democrația nu și-a găsit nici la noi mediul propice. Democraţia este bună acolo unde nivelul cultural este ridicat; în ţările înapoiate ea este unul din cele mai proaste sisteme de guvernare. Sunt sigur că dacă aș personaliza destinele zdrobite sub șenilele oportunismului care tocmai se năștea din vechile structuri în 1989, s-ar spune că „deh, sunt cazuri izolate”. Dacă aș nominaliza zona în care au avut loc fărădelegile ați spune că „ este probabil, dar nu se poate generaliza”. Dar absolut întreg eșafodajul existenței noastre actuale este bazat pe infama conspirație a eminențelor cenușii care, de teama unei schimbări radicale care le-ar fi afectat scaunele și banii veniți, ca sursă sigură, de la stat, au folosit din plin golul de putere. Cei care au avut de suferit și mai au șansa să trăiască, trebuie să deschidă ochii generațiilor mai tinere. Și au început să apară deconspirări. Scriitorii își redactează memoriile. Un citat din Teodor Bulza :
„…Iar băieţii de la Timişoara, pe fondul acestor mişcări telurice, în acel haos năucitor, au conceput un desant din balconul Operei în jilţurile de la fosta judeţeană de partid, punând efectiv mâna pe putere şi ghearele pe sufletele inamicilor, ale celor socotiţi incomozi, într-o răfuială năucitoare, de proporţiile celei ale stăpânirii sovietice şi a acoliţilor ei imediat după căderea Berlinului din ’45…”,
Un citat din Nicolae Breban: „O echipă de necreatori în primul rând, de comentatori doar, dar de comentatori de prost aluat. Care sunt umflaţi excesiv, se cred un fel de guru al culturii româneşti… Noi exportăm mizerabilismul care apoi se întoarce la noi şi ne uimeşte cum de ne văd occidentalii atât de nenorociţi. Dar mizerabilismul ăsta noi îl cultivăm, pentru că băieţii ăştia sunt foarte abili, pentru că ei produc ceea ce cred ei că se cere în afară. Într-adevăr, afară unii cer imaginea României mizerabile, joase. Parcă ne-au convins şi pe noi că suntem o ţară de nimica. Suntem ultimele otrepe ale Europei… Eu am să mor curând. Nu ştiu ce se va întâmpla cu dumneavoastră, care sunteţi mai tineri, sau cu copii voştri, când vor revedea filmul a ceea ce s-a întâmplat în ultimii 25 de ani. (…) Noi ar trebui să nu mai lingem în fund pe şef, să nu mai furăm banul străin, să facem lucrul bine făcut, cum ne îndeamnă domnul preşedinte Iohannis, să respectăm comunitatea în care ne-am născut, să respectăm cutumele, obieciurile, să respectăm cuvântul scris. În loc să ne repezim ca nişte haimanale, ca nişte şobolani la grămada aceea de miliarde şi, sub patronajul instituţiilor Statului, care se pare că şi astăzi încă funcţionează în inerţia veche, n-au respect pentru ce e de valoare”.Ieșind de sub paturi, abia pe 22 XII, când nu se mai trăgea, părăsind adăposturile oferite de cazărmile Securității, oameni care aveau o carieră pe care și-au format-o în umbra protectoare a aparatului socialist aveau nevoie să-și dea telefoane, să se pună în legătură, să pună țara la cale.
S-au adunat sub mantia protectoare a revoluției, cu gândul de a înlătura conducerea publicațiilor cultural-politice, în mod obligatoriu colaboratoare a vechii puteri și a se aciui sub salariile comode de la stat, arborându-și măști „democratice” și modele occidentale. Urma să pună mâna și pe unele catedre ale Universității, devenind și profesori-doctori-oameni-de-știință, din fosta lor condiție mediocră și în absența vocației artistice. Presa vremii a lăsat unele amprente pe internet.
O metodă comunistă de înlăturare a celor nedoriți. Condica de prezență e ținută la secret și o semnează doar noua gardă. Cei nedoriți, care continuau să vină la lucru fără să li se dea ceva de făcut și fără să știe unde e condica, au fost puși în fața faptului împlinit: un număr suficient de mare de absențe, motivând desfacerea contractului de muncă. Noii șomeri au plecat, și-au deschis firme particulare, urmașii activisto-securiștilor hrănindu-se în continuare, copios din banii publici, în redacție, la Universitate, în străinătate cu tot felul de burse. Și când te gândești că în Proclamația de la Timișoara „punctul 8 nu cerea pedepsirea lor ci doar îndepărtarea lor de la putere pentru câţiva ani. În cei peste 40 de ani de comunism au dovedit că nu au fost în stare decât să distrugă şi să aducă la disperare poporul român. Din păcate, activiştii şi securiştii au înţeles mult mai bine decât restul românilor importanţa punctului 8, (s-au repliat, și-au confecționat CV-uri falsificate, de revoluționari, n.n.) şi totodată au luptat din răsputeri ca acesta să nu fie transpus într-o lege. Parlamentarii de Timiş cărora le-a fost predat proiectul legii lustrației nu au reuşit (sau nu au dorit, n.n.) să-l promoveze. Consecinţele sunt vizibile. Legătura mafiotă s-a păstrat, au fost schimbate doar personajele. Punctul 11 care susţinea descentralizarea economică şi administrativă este încă o dovadă a valabilităţii proclamaţiei şi cu toate că această temă e invocată de fiecare guvern, nu se aplică”. Toate titlurile universitare, toate posturile de conducere, toate ciolanele au fost împărțite frățește de tagma securisto-activistă. Foștii conspiratori în umbra revoluției și-au înlăturat colegii, „punând efectiv mâna pe putere şi ghearele pe sufletele inamicilor, ale celor socotiţi incomozi, într-o răfuială năucitoare!” România s-a spart atunci în două. Acea parte exclusă din pozițiile din care ar fi putut deveni cu adevărat utili noilor vremi. O totală, bulversantă absență a criteriilor valorii umane a existat și în socialism. Beizadelele satrapilor de atunci au devenit satrapii de acum. Desigur, în forme mai „elevate, occidentale, multilingve”. Dar tot aia e. Încercând să se integreze în ambianța generată de răul ce proliferează, aducând profit de la stat unei minorități parvenite, ceilalți devin servitori, victime, ca în celebrul „Sindrom Stockholm”, care „descrie comportamentul unei victime răpite sau captive care, în timp, începe să își simpatizeze răpitorul. Persoanele captive încep prin a se identifica cu răpitorii, ca un mecanism defensiv, din teama de violență. Micile semne de bunătate venite din partea răpitorului sunt amplificate (de către captive, n.n.), întrucât într-o situație de captivitate, lipsa perspectivelor este prin definiție imposibilă. Încercările de evadare sunt și ele percepute drept o amenințare, întrucât, într-o tentativă de evadare, există marele risc ca cel răpit să fie afectat și rănit. Victima devine hiper-vigilentă în privința nevoilor răpitorului și neștiutoare în privința propriilor nevoi. Separarea de răpitor devine tot mai grea pentru victimă, întrucât ar pierde singura relație pozitivă formată – cea cu răpitorul.
Este important de subliniat că aceste simptome apar în condiții de stres emoțional foarte mare. Acest comportament este considerat ca o strategie obișnuită de supraviețuire pentru persoanele care sunt victime ale abuzului… În România de azi majoritatea populației este victima abuzului comunisto-securist.
