Nostalgie
Înălţimea firului de iarbă este mai adâncită în aer decât glezna în pământ. Cei care nu au atins-o cu genele nu şi-au simţit inima bătând, nu au simţit mirosul verdelui însângerat de talpa copiilor de uriaşi desculţi, care au învățat să meargă în vârful picioarelor, fără a tulbura ținutul mitologic al perenității.
Memoria unui popas la fântână, şi a unui somn în câmp, este tot aşa de trează ca şi memoria unui copil de un an şi trei luni. Mulţi mi-au spus că nu aş fi văzut tancurile ruseşti, pe şoseaua ce atingea gardul ogrăzii părinteşti, cu memoria acelei vârste, şi că, ce cred eu despre chestia aia cu războiu’, ar fi o imaginaţie recursivă, zidită de filmele cu ruşi şi nemţi, ce mi-au bântuit copilăria la cinematograful satului, din peretele cu faţa la lună, a lui Vasile Mândru, soţul Aristiţei-crâşmăriţa.
Eu, însă, îmi aduc foarte bine aminte cum băgăm capul pe gaura de la poartă, printr-o scândură ruptă, şi cum eram mângâiat pe cap de câte un nene cu cămaşa pe dinafară si cu o tărtăcuţă la brâu, mirosind a tutun şi sudoare, dinspre Moscova, care îmi spunea, în loc de “flăcău moşului”, “rebiata”, “rebiatuşka”. Mângâiatul pe cap, prin gaura porţii, devenise o plăcere, încât uitam să mai ies de acolo, urinând pe cămaşa de hârtie, ce o costase ceva pe mama…
Să fi fost cam în toamna lui ’42, la cules de vii, când, tata , întors de pe front într-o permisie, din disperare pentru ”întregirea neamului”, a îmbrăţişat-o pe mama mai mult decât îi permitea vârsta şi sărăcia. Nici prin cap nu le-a trecut îmbrățișaților că voi veni pe lume după treisprezece ani de la ultimul lor născut.În timp ce pe dinafară crăpau pietrele de ger şi , la Stalingrad , cele doua armate, ruseşti şi germano-române-italiene, deveniseră statui uriaşe, sleite de puteri, eu mă străduiam să-mi aşez vertebrele în coloană, neuronii în ţeastă, neluând-o în seamă nici chiar pe mama pe care o auzeam deseori:”Doamne, femeie bătrână, să fac copii”.Și pe soru-mea: “La ce ne mai trebuie unul?”
Mama avea treizeci şi opt de ani şi femeile de la ţară se cred bătrâne la aşa o vârstă, când spun ele că e păcatul şi mai mare, că Dumnezeu închide ochii la păcatul facerii omului când eşti tânăr, iar la bătrâneţe să te rogi să fii iertat de negândirea sau pofta cărnii.
Ascultam cu răbdare aceste tânguiri de a fi primit pe lume şi m-am temut ca nu cumva Dumitra, moaşa satului, să nu o sfătuiască pe mama sa mă trimită pe lumea cealaltă , înainte ca tata să mă bată pe fund la naştere, înainte ca ţiganca Floarea să-mi ghicească ursita, sugând vinul din moşoaică dintr-o înghiţitură, punând-o apoi cu gura în jos, la capul meu, bolborosind ceva ca o ceartă, în şoaptă, cu bulibaşa ei, şi, repetând exerciţiul„îngurgitări”sângelui de
poamă, nu mai ştia dacă alunga din casă îngerii sau diavolii şi nu mai vedea poarta să iasă din ogradă.
Da, îmi aduc aminte de toate, de fuga mamei cu mine în pântec, prin leuşteanul şi hreanul îngheţat, din grădină, în tranşeia săpată să ne scape de „boamba” ce ar fi căzut pe casă, fie de la ruşi, fie de la americani.
Aceste plimbări , sub luceafăr şi lună plină , le făceam când sirenele de la Galaţi vuiau disperate până la Tuluceşti, când tangourile reflectoarelor şi încrucişările lor măcelăreau cerul înainte ca ghiulele antiaerienelor să plesnească în puncte cenuşii, aducătoare de moarte.
Mi-aduc aminte cum, ziua, la prăşit fiind, nenea Radu, pe mâna căruia i-am fost daţi de tata, ne îngrămădea în căruţă şi ne băga în prima râpă ce-i era în preajmă, fugind de bombele ce ne-ar fi căzut din întâmplare în braţe sau pe şina roţii, mângâind-ne nefast obezile rotaţiei noastre în timp spre ziua de mâine.
Memoria, memoria e o fiinţă de dincolo de spaţiul terestru, o zestre spiralată şi hipotalamică a unui creier primitiv, anterior, superior raţiunii de a veni pe lume.
Îi auzeam, de acolo, din facerea mea, ştiindu-le parcă din carnea mamei comportamentele identice, aspiraţiile, clipa de nelinişte, de bucurie şi tristeţe, mai mult decât simţeau ei, desprinşi de meditaţii interioare odată cu naşterea lor.
“Ce zici, băiat sau fată?”, o întreabă Gherghina, o vecină, pe mama. “Nu ştiu, spuse mama ruşinată”
Adevărul era că nici eu nu prea ştiam, şi nici nu mă interesa acest lucru, după cum nu mă interesa nici înfăţişarea mea. Umblam, pe dinăuntru, în molecula facerii, din celulă în celulă, ca un fel de oaspete ce asistam într-o brutărie, pe cuptor, la creşterea şi coacerea pâinii din covată, de la maiaua mică şi mare, de la câtă sare pui, până la câtă flacără să ardă celula pâinii, fără ca, “Doamne fereşte!”, să ajungă scrum, numai bună de privit ori de mângâiat.
Aşa, parcă, fiecare pâine – celulă era un ceasornic, pulsând în spaţii fără formă, eu nefiind decât un asistent neutru la facerea mea de cineva, cu mâini nevăzute, trimis acolo, sau eram pedepsit să asist la aceste munci. Ceasurile aveau ritmuri diferite, unul mai puternic decât altul, unul mai grăbit decât altul, şi iar nu ştiam cine le pornise pe o suflare ca de plămân ascultat între coaste, pe o suflare-geamăt de durere prelung, continuu, profund. Să fi fost inima, care, înainte de a bate cum bate afară, exact, imita o inimă superioară ei, o altă inimă, aflată undeva departe, ori chiar comunica cu aceasta, fiindcă mi s-a părut să vorbească cu vorbe omeneşti; “Lasă-mă să bat, lasă-mă să bat! Doar, doar, Doamne, Doamne!”.
Eu nu credeam atunci în nimic. Numai după naştere am crezut în ”experienţa” de atunci, în vocea pe care am auzit-o şi care nu era a mea.Cuvintele mele de acum fiind parcă ale ei, amintirile mele, de acum, despre mine, fiind amintiri despre ea, eu neînţelegând, nici atunci, nici acum, ce am fost, neasumându-mi o identitate proprie, fiind fără formă, iar ceea ce vedeţi voi este numai ceea ce nu văd eu, şi aceasta se întâmplă şi cu mine văzându-vă pe voi, şi aceasta se întâmplă cu voi de mine fiind priviţi.
Atunci, asistam la facerea a ceva ce aveam să port ca pe o povară acum, când nu ştiu mai mult ce este ceea ce port şi de ce port acest necunoscut ansamblu carnal, din afara mea, eu fiind mereu cel dinăuntru lui şi dinăuntrul fiinţei mamei mele, adică înăuntru altui duh, superior amândoura .
Oglinzi false, de argint coşcovit, încercau să mă convingă că sunt confundabil cu ce ştiu că nu sunt eu, rugându-l pe cel din afara mea să le confirme că sunt înăuntru, printr-un gest mecanic, mutând, în carcasa cu măşti, elemente decorative groteşti; sprâncene, ochi, buze, obraji, sâni, coapse, mâini, mâini foarte lungi, pierdute prin silicii, într-un punct astral, din care numai prin atingerea lui mi se comunica:”Fie-ţi milă!Ajută-l!Mângâie-l!”.
Această muncă herculiană, a unor trimişi fără chip şi nume, era munca brutarului alb, aşezat în groapa din faţa cuptorului, cu ochii privind printr-o fereastră îngustă arderea pâinii, ori cu ochii privind covata de lemn, care oprea creşterea pâinii, apucând-o de ceafă şi trântind-o pe cântar şi scânduri, bulgăre de suflare de grâu, măcinat la o moară din altă constelaţi, şi segment dintr-o falangă înmiresmată, prin care spirala umbla ca un vierme: răsucire continuă de ceasornic fără pendul, de roată fără obadă şi butuc.
Aşa asistam, dintr-un punct suspendat în galaxie, la facerea mea, acolo în burta mamei. Să fi fost câteva sute de ani timpul în care aşezarea aceasta de elemente, venind din mai multe părţi ale universului, avea să se numească inimă, plămân, ficat, creier, ori numai câteva secunde, nu se ştie, doar cei de afară aveau timpul propiu-zis împotriva lor, doar cei de afară măsurau această facere cu rigle de aur smulse din cărţi sfinte, cu biblii aşezate pe inimi, să mă nasc.
Sărmana mamă trecea şi ea prin lume, cu facerea mea de dinafara ei, umilită şi biciuită de privirile duşmănoase a celor care iubiseră cândva, care muriseră cândva, ca noi toţi în univers.
Numai Arsinia, sora lui tata, cu grădina fund în fund cu a noastră, cu casă făcută dintr-o coastă de salcâm mort, o dădăcea pe mama să nască, şi odată cu ea pe mine, înainte cu multe secole ca moaşa să mă târască înlăuntrul acestui spaţiu numai cu trei linii cruce şi două puncte sprijin fiecăruia.
– Tu , Veto, ai grijă ce faci!, se încruntă tata la mama.
– Ei!lasă! Oi vedea eu.La naştere, ziua de mâine e mai lungă decât cea de azi, am timp să mă gândesc mai mult. Să stai lângă moaşă, că-i tare fricoasă şi trage speriată de copil. Simt eu că ăsta s-a încurcat în cordon, s-a răsucit mereu spre stânga, a dormit mai mult pe burtă, cu faţa în jos, iar de dat cu picioarele nu a dat. Radu m-a lovit rău. Nu ştiu ce face în timpul zilei, că-i tare tăcut.
– O fi visând, fa!, îşi dădu o părere mătuşa, că şi tu lângă Andone ai visat toată viaţa.
– Am visat să fug de la el, dar nu aveam unde să mă duc, Arsinio! Nu mai aveam pe nimeni.
– Păi! da! Știi când ai vrut să fugi din urma căruţei cu grâu, atunci când a-i făcut-o pe Victoria?
– Ei, lasă! Nu-mi mai aminti.
Începusem să aud frânturi de cuvânt ştiut dinainte, pe măsura monotonă a cântecului de privighetoare, dimineaţa, când toţi oamenii de pe pământ vorbesc în somn, mai mult decât în timpul zilei, comunicând cu nu ştiu cine, fiecare cu altcineva, atunci în puţinele clipe ale zorilor. Mai întâi, cuvântul, fiind cântec de pasăre, apoi lumină şi, numai la sfârşit de tot, sonoră, dureroasă chemare de sprijin, de dor şi durere, de oblăduire.
La noi, la Tuluceşti, păsările erau altele decât în Râpa lui Ciucă, decât în Pădurea Gârboavele.Facerea şi naşterea mea era alta decât a celorlalţi din alte părţi, după cum facerea şi naşterea fraţilor mei se făcuse din acelaşi punct, dar pe o altă buclă de spirală, mai sus ori mai jos, nimeni nu va şti vreodată.
Când pâinile din mine s-au rumenit şi au început să bată ca nişte inimi anume făcute să trăiască împreună, călăuzite de bătaia ritmată a inimii supreme, un cântec de fluier întrerupt, o orchestră care-şi acorda tonalităţile şi gamele pe fiecare instrument, dar mai ales viorile, viorile înebuniseră, văitându-se în tânguiri şi strigăte oprite cu palma pe gură.
Să fi fost cam prin mileniul trei, înainte de naşterea mea, această zidire din temelie a unui adăpost terestru, pentru adevărata mea fiinţă, venită de undeva de foarte departe, aici, într-o clipă de îmbolnăvire a altor spirite ce trebuiau să plece, eu înlocuindu-le brutal şi sigur.
Punctul din care venisem se dilatase, luând forma unui spaţiu alb, din ce în ce mai alb, gata de explozie; explozia primară ce avea să se repete – naşterea mea.
Afară, dincolo de spaţii tridimensionale, sub o stea frunză, sunetele orchestrei de aproape erau culese cu grijă de cineva care exersa uvertura simfoniei „zero absolut” , extrasă din umbre: când imn, când marş funebru, când o bethoveniană fredonare de sunete surzi.
Toate erau aşezate la locul lor, când o forţă de atracţie intergalactică m-a smuls afară, din liniştea mea cu inimi, brutal, inerţia punându-mi inima-regină în mişcare.
Un trăsnet de grindă ruptă a vestit acest seism de durere şi includere abstractă a cărnii în aer, o foarfecă uriaşă mi-a dat propia-mi suflare şi a sincronizat ceasornicele pâini, după ceasul meridian al acelei ore, din dimineaţa lui 1 Mai 1943, ora zece, într-o prismă albă, la dispensarul satului, în care nu-i distingeam cu privire pământească, dar îi vedeam cu cea stelară, pe mama, pe tata, pe moaşă şi pe mătuşa Arsinia.
