Motto.
„Viață, viață ca o ață…
Tragi de ea și crezi că ține
Dar s-a rupt când ți-e mai bine”
George ROCA: Dragă domnule Șelaru, distinse prieten, ne cunoaștem de mulți ani… În tinerețe am bătut deseori prin București aceleași „alei”, am avut chiar prieteni comuni – actori de la teatrul „Constantin Tănase”… Putem s-o luăm cu povestea de la început? Cititnd cărțile dumneavoastră știu că povestiți frumos. Să incepem deci cu copilăria… Puțină autobiografie vă rog! Sunt convins că merită să o etalați aici.
Ștefan C ȘELARU: M-am născut într-o zi de mare sărbătoare, adică pe data de 20 iulie 1944, de Sfântul Ilie, în Comuna Periș aflată lângă București, localitate în care, subsecretariatul de Stat al Marinei unde lucra mama s-a refugiat în grabă mare împreună cu toți salariații pentru a putea fugi astfel de consecințele bombardării Capitalei, adică a Bucureștiului, în urma cărora rămăseseră o sumedenie de victime și construcții distruse de bombele care au căzut cu nemiluita semănând groaza printre bieții oameni. Ca urmare, toți funcționarii au fost cazați pe la localnicii din comună, mama fiind însărcinată… gata, gata să mă aducă pe lume în timp ce, tatăl meu care la acel moment era ofițer de marină. Ca stare de fapt destul de complexă care se părea că ar fi „favorizat” într-o măsură destul de determinantă soluția de a fi cazați de urgență în casa ceva mai încăpătoare a unui localnic, imobil aflat chiar în vecinătatea popotei care, la rândul ei, fusese improvizată de grabă într-o magazie aparținând aceluiași localnic… În grajdul locuinței în care fusese instalată mama, printr-o amuzantă coincidență, se afla și o vacuță care, la rândul ei, purta în pântece un vițel… Și astfel, asemenea mamei mele, amândouă se aflau în apropierea împlinirii sorocului care, la rândul lui, fiind alertat asemenea oamenilor de mugetele puhoiului de avioane care umpluseră cerul îndreptându-se spre București, ori întorcându-se de acolo, n-a mai ținut cont de calendar și amândouă s-au ușurat de sarcini dând fiecare naștere suflețelului pe care îl purta în pântec.
George ROCA: Îmi place că aveți umor! Mergem mai departe…
Ștefan C ȘELARU: Drept urmare, în atmosfera descrisă și astfel asigurată de avioanele care își punctau destul de constant traseul cu exploziile bombelor care precis că nu le mai erau necesare dacă le aruncau cam la întâmplare producând adevărate cutremure care zdruncinau casele din toate încheieturile, tatăl meu aflat la popotă, își cinstea cu sârguință camarazii care ținuseră morțiș să-l felicite pentru apropiata mea sosire în timp ce pe mama – fiindu-i teamă să nu pățească ceva pruncul datorită vreunei bombe aruncată aiurea – au apucat-o durerile nașterii cam odată cu vaca.. și astfel, amândouă au fost ajutate de gazda mamei mele, o bătrânică ageră și foarte pricepută care mai adusese pe lume și alți copii de prin comună pe care îi moșise și care nu pregeta fugind când la mama, când la vacă… pentru a le acorda astfel în mod echitabil mâna de ajutor necesară la nevoie. Astfel că, în timp ce pe acoperișul casei se auzeau căzând constant schije și pietre stârnite de exploziile din jur, într-un târziu, tatăl meu a sosit și el fiind în sfârșit îngrijorat ca să afle cum se mai simte mama moment în care eu mă aflam deja în brațele ei.
În atmosfera de teamă, de nebunie și de totală dezordine care domina România în acele momente, numai datorită uniformei de marinar pe care o putea tatăl meu, dar totuși cu mare dificultate, am reușit să revenim în capitală și să ne strecurăm în vălmășagul de oameni disperați aflați în căutarea unui tren cu care să poată evada din jalnicul București ajuns de nerecunoscut datorită bombardamentelor. Până la urmă, tot cu sprijinul unor militari români, părinții meu au reușit cu chiu cu vai să se cațere într-un tren marfar care să ne ducă până la Buzău de unde urma să mergem mai departe spre comuna Bălănești din fostul raion Cislău, loc unde se născuse tatăl meu și unde locuiau părinții lui, precum și multe alte rude. În Buzău, conform unui aranjament stabilit din timp, am fost așteptați de un bun camarad al tatălui meu care avea un autoturism cu care să ne transporte spre casa părintească. Drumul spre munte a fost și el o aventură din care cu foarte mult noroc am reușit să scăpăm cu viață nefiind atinși de gloanțele unei mitraliere ale unui avion german care aproape sigur o fi confundat mașina noastră de culoare neagră cu vreun posibil autoturism militar, însă aruncându-ne rapid în șanțul drumului am scăpat teferi ca de altfel și mașina care însă a cam fost perforată de câteva proiectile însă fără să-i producă vreo avarie.
George ROCA: Și ați ajuns la Bălănești, la bunici… Sunt convins că acolo erați mai ferit de bombe și de război. Cum a fost întâlnirea cu rudele!?
Ștefan C ȘELARU: Prima care s-a dezmeticit mai iute din avalanșa îmbrățișărilor și a întrebărilor, a manifestărilor bucuriei revederii și cea care a schițat gestul de a mă lua în brațe a fost Vera, o tânără pe care unchiul meu, nenea Mitică, o adusese cu el de la Cernăuți deoarece rămăsese orfană de ambii părinți și era singură pe lume. Observând-o însă că a schițat gestul de a mă lua în brațe, mama mi-a improvizat rapid un culcuș într-o copăiță în care bunica mea frământa aluat de plăcinte pe care le cocea la cuptorul din curte.
George ROCA: Frumoasă poveste. Cum a ajuns pistolul în scutecele dumneavoastră!? Aici e enigma!!! Dar episodul cu „Davai ceas…!” cum a fost? Știu eu ce știu! Am mai citit parcă pe undeva despre aceste „Aventuri ale bebelușului Țiți”!
Ștefan C ȘELARU: Odată ajunși în sfârșit „acasă”, am fost primiți ca niște eroi scăpați de primejdia bombelor și a gloanțelor, iar eu m-am simțit ca la bunici căci altfel nici nu se putea! Toată lumea era asupra mea așa că, mă simțeam și creșteam perfect fără bombe, fără avioane, fără rafale de mitraliere… ci numai cu coloanele de mașini militare care treceau incontinuu pe șosea ducându-se în toate direcțiile.
Spre seară, deoarece rumoarea de pe șosea nu dădea semne că ar înceta, bunicul meu l-a sfătuit pe tata să-și înlocuiască uniforma militară cu un costum ceva mai ponosit al unchiului meu pentru ca nu cumva să-l descopere vreun militar rus, ori chiar și român, în fața cărora era destul de dificil să le motiveze ce caută un ofițer de marină într-un sat din Munții Buzăului, neavând asupra lui nici ordin de serviciu și nici vreun alt document cu care să poată dovedi că nu este dezertor sau aflat acolo cu vreo altă misiune. Dând astfel curs sfatului bunicului, tata și-a schimbat imediat hainele. Cu pistolul în mână, după ce s-a uitat prin jur, pentru a se hotărî unde să-l ascundă, a hotărât rapid că cel mai sigur loc era sub scutecele mele…
Presimțirea bunicului și-a dovedit în foarte scurt timp valoarea prin aceea că, un grup de militari ruși au apărut în curte ca din senin iar ofițerul care îi conducea s-a plimbat tăcut prin fața fiecăruia chestionându-l încruntat cine este, cu ce ocazie este acolo și alte diverse întrebări. Ajungând în fața tatălui meu care vizibil era puțin surprins de situația în care se afla a fost salvat instantaneu de intervenția lui Vera. Substituindu-se tatălui meu i-a răspuns ofițerului în limba rusă și i-a explicat sigură pe ea că tatăl meu este copilul lui tataie, că locuiește astfel acolo și nu a fost recrutat în armată deoarece este suferind de plămâni… La întrebarea de unde știe limba rusă i-a explicat ofițerului că ea este din Basarabia, orfană de ambii părinți, și astfel singură pe lume, iar cei din jur sunt o familie de oameni buni care au înfiat-o. Mulțumit de această explicație, ofițerul le-a strâns mâinile bărbaților apreciind gestul lor iar bunicii, i-a sărutat mâna cu respect spunându-i „mamașa” după care a întrebat-o pe Vera dacă au posibilitatea ca să-i servească cu ceva de mâncare. Tataie care a intuit imediat solicitarea le-a făcut semn spre ușa casei invitându-i înăuntru și așezându-i la masă, pe care, ajutată de mama, mătușa mea, a și pus farfurii, o sticlă plină cu țuică și diverse alte mâncăruri pe care le gătise fiind în așteptarea părinților mei.
La sfatul lui Vera, tataie a gustat primul din sticla cu țuică umplându-și astfel un păhărel pe care l-a golit imediat dintr-o sorbitură apoi, primind asentimentul ofițerului a turnat în păhărelele aflate în fața bărbaților, iar la urmă și cele aflate în fața femeilor. Odată servitul fiind terminat, s-au ridicat cu toții în picioare și după ce au închinat paharele le-au pus golite pe masă în timp ce femeile s-au ridicat de la masă și au rămas prin spatele bărbaților pentru a-i servi prompt cu tot ce doresc.
Spre sfârșitul mesei, unul dintre soldați i-a solicitat unchiului meu ca să-l conducă la un WC. Peste puțin timp când au revenit la masă unchiul meu era vizibil negru de supărare așa că, după ce l-a cercetat un timp ofițerul a întrebat-o pe Vera:
– De ce este așa de supărat gazda pentru că, la plecare nu era așa?
Ca urmare, Vera l-a întrebat pe unchiul meu de ce este supărat așa că, aceasta i-a putut răspunde ofițerului:
– Mi-a spus că, soldatul de lângă el l-a întrebat cât este ceasul, iar după ce gazda i-a răspuns i-a cerut ca să i-l dea și lui doar ca să-l vadă însă apoi nu i l-a mai restituit și l-a băgat la el în buzunar. Auzind aceasta, ofițerul s-a încruntat și i-a ordonat imediat ca să-i restituie ceasul unchiului meu. Așa că, soldatul n-a avut încotro și a scos un ceas din buzunar pe care l-a pus pe masă în fața lui nenea Mitică.
– Ăsta nu-i ceasul meu – a protestat de îndată nenea Mitică din ce în ce mai supărat. Al meu este ceas de buzunar din argint, cu capace pe care este inscripționată data nașterii mele.
Auzind aceastea, așa cum i-au fost traduse de Vera, ofițerul s-a înnegrit la față de supărare și brusc, a scos pistolul din toc, i-a introdus un cartuș pe țeavă și pe neașteptate i l-a proptit soldatului în tâmplă somându-l:
– Dă-i imediat ceasul gazdei înapoi! Odată dacă mai procedezi astfel, să știi că te împușc pe loc. M-ai înțeles?! Executarea!
Soldatul nu a mai comentat și imediat, alb la față de furie, s-a ridicat de pe scaun introducându-și pe rând mâinile în buzunarele adânci până ceva mai jos de genunchii pantalonilor și a așezat pe masă o adevărată grămadă de ceasuri de mână și de buzunar, inele de aur, lănțișoare cu medalioane și alte obiecte de valoare. Printre acestea și ceasul lui nenea Mitică care și l-a recuperat imediat:
– Ăsta-i ceasul meu! – după care, respirând ușurat l-a introdus în buzunarul special al pantalonilor, după care i-a mulțumit tăcut ofițerului înclinând capul spre el.
Odată incidentul rezolvat, ofițerul s-a ridicat de la masă închinându-se creștinește, iar soldații l-au imitat de îndată după care s-au îndreptat spre ușă în cadrul căreia ofițerul s-a mai oprit încă odată iar din prag i-a salutat militărește pe toți din casă mulțumindu-le astfel pentru primire iar pe Vera a mângâiat-o aproape părintește pe frunte spunându-i pe rusește:
– Ai avut parte de niște oameni buni. Când te-oi face mare să te întorci acasă – după care a coborât spre poartă îndreptându-se către șoseaua care era plină în continuare de mașini militare și trupe mărșăluind în liniște dar stârnind nori de praf.
Imediat cum au revenit ai noștri în casă, tatăl meu a scos pistolul de sub scutecele mele introducându-l la spate pe după cureaua pantalonilor iar tata mare, cercetând îndelung șoseaua, uitându-se pe fereastră în direcția în care au dispărut rușii, le-a spus oftând îngrijorat:
– Haideți repede. Îmbrăcați-vă iute și luați o pătură pentru ăsta micul și hai să urcăm iute la deal căci mi-e teamă ca nemernicul ăla o să revină să se răzbune.
– Păi și unde vom merge? – l-a întrebat mătușa mea nedumerită.
– Mergem în sus spre Izvorul Trăznit că p-acolo sunt stufărișuri multe unde ne putem face nevăzuți. N-au ei timp prea mult ca să ne caute dacă vor avea de gând s-o facă, și astfel să ne învețe minte iar, chiar dacă ies prin grădină dincolo de izvor tot nu trec pentru că ei nu cunosc terenul și nu uitați că totuși războiul nu s-a terminat așa că…
Fără alte comentarii, au îmbrăcat cu toții haine ceva mai călduroase după care, au suflat în lămpile cu gaz stingându-le pe toate și s-au înșirat urcând prin grădina de la deal spre Pădurea Bârzii cunoscând bine drumul a cărui potecă trecea chiar pe marginea pârloagei prin care curgea tacticos Izvorul Trăsnit iar când desul tufelor a crescut, tataie s-a strecurat în interiorul lor și a culcat încet iarba cu picioarele:
– Haideți și voi, așezați-vă pe unde vă vine bine pentru că, dacă ne caută javrele alea n-au curaj ca să vină până aici după noi iar dacă totuși urcă, aici în tufa asta n-au cum să ne descopere. Oricum, până nu se termină viermuiala asta de pe drum nu ne putem întoarce acasă. Clar?!
George ROCA: Clar, zic și eu! Dar cum ați ajuns să vă poreclească lumea „Țiți”. Odată mi-ați relatat că porecla vi se trage încă de pe vremea când erați foarte mic! După atâția zeci de ani care au trecut mulți cunoscuți vă spun și acum Țiți Șelaru…
Ștefan C ȘELARU: Vă spun imediat!Cum nimeni nu a avut nimic de completat, tataie a împăturit pătura și apoi a întins-o pe iarba deasă de jos așezându-mă pe mine deasupra moment în care am și început ca să zbier iar mama știa că, de câte ori mă ducea în brațe și se mai oprea ca să se odihnească și ea, eu începeam să plâng din ce în ce mai tare, fiind nemulțumit. Mai târziu, după ce am mai crescut, mi s-a spus că la fel reacționam de câte ori cel care mă căra se mai oprea ca de altfel și în tren, cărucior, autobuz ori mașină așa că, pentru a tăcea și astfel, a păstra liniștea, mătușa mea, Tanti Elvira, care tocmai mă culcase pe picioarele ei întinse și legănându-le încet, pentru a mă determina sa tac, s-a apucat să pocnească ușurel din degete în dreptul urechii șoptindu-mi: „Ți, ți, ți, ți, ți…” și… miracol, ca prin farmec eu am tăcut instantaneu și o cercetam fiind evident mulțumit de sunetele care astfel îmi mângâiau auzul. Și astfel am aruncat un zâmbet spre dânsa, fiind prima mea manifestare clară și cât se poate de vizibilă, a bunei dispoziții pe care o trăiam. De atunci, și în acel context dur, eu m-am îmbogățit cu acest scump și drag diminutiv de care nu m-am mai despărțit și am garanție că-mi va fi înscris ca atare pe cruce pentru corecta completare a identității mele.
George ROCA: Dragă domnule Țiți Șelaru șă fie într-un ceas bun! Cum a fost reîntoarcerea la casa bunicilor după episodul de la Izvorul Trăsnit?
Ștefan C. Țiți ȘELARU: Când s-a mai luminat de ziuă, datorită lipsei norului gros de praf care a acoperit toată ziua șoseaua, ca semn că s-a scurs acea coloană interminabilă de soldați și camioane, am coborât tiptil cu toții traversând cu mare atenție pășunea și apoi grădina din spatele casei iar tatăl meu ne-a făcut la un moment dat un semn pentru a rămâne pe loc, iar el s-a apropiat în cea mai mare liniște de intrarea în casă. Toți l-au zărit cum a pătruns în cea mai mare liniște în bucătărie iar peste câteva minute a ieșit afară cu fața cam răvășită și ne-a făcut semn ca să ne apropiem:
– Mitică, i s-a adresat el cumnatului, părerea mea este ca mai întâi intrăm să intrăm numai noi doi iar ei să mai stea puțin afară până ce-i chemăm noi înăuntru.
Auzind aceasta, mătușa mea, tataie, mama și bunica au pălit instantaneu realizând că ceva nu este în regulă prin casă așa că au făcut eforturi ca să nu se sperie și să izbucnească în plâns după care, tata și unchiul Mitică au pătruns în casă în timp ce, tatăl meu și-a scos pistolul și l-a încărcat ținându-l în mână pregătit pentru a ne apăra pe noi și pe el. Nu peste mult timp, nenea Mitică a apărut în ușă de unde le-a făcut semn să intre și femeile iar de la primul pas făcut în bucătărie tanti Elvira a icnit strivindu-și gura cu pumnii strânși pentru a-și potoli urletul de durere ori de furie datorită primei imagini care i-a apărut înaintea ochilor și anume, masa și scaunele strivite, pereții bucătăriei împreună cu cele câteva icoane și fotografii de familie perforate cu rafale de gloanțe ca de altfel și în camera următoare unde se afla primul dormitor cu patul răscolit și în care își făcuseră nevoile.
– Ei, ce părere aveți acum? Ce-am fi pățit dacă rămâneam aici? a murmurat tataie încruntat de furie. Oare, ăștia sunt oameni? Precis nu sunt niște animale?!
– Nu tăticule, i-a replicat tatăl meu care-și tot strângea pumnii încleștați de furie, animalele au bunul lor simț proverbial și nu fac așa ceva, mai ales după ce le-ai hrănit și le-ai primit în casa ta. Ăștia sunt oameni sălbăticiți, fiare fără căpătâi scăpate din lanț care nu știu și nici nu au altă menire pe lumea asta decât să distrugă, să omoare și să facă rău.
– Hm, s-ar părea că ai dreptate măi Costică, trebuie să existe și d-ăștia printre noi că doar n-om fi noi numai d-ăia de pus în ramă de buni ce sunt, i-a răspuns tataie lăcrimând discret și îndepărtându-se încet spre dormitorul lui.
George ROCA: Interesantă și palpitantă poveste! De ce alte surprize ați mai avut parte în continuare?
Ștefan C. Țiți ȘELARU: Peste vreo două zile pe când nu mai trecea (deocamdată) nici o coloană militară, a oprit la poartă un consătean îmbrăcat militar care era furier la comandamentul unei unități instalată ceva mai sus de noi. După ce a stat un timp de vorbă la poartă cu tatăl meu a plecat mai departe iar când a revenit în casă am aflat de la el că peste o zi sau două va pleca spre Buzău cu respectiva mașină militară cu atât mai mult cu cât, în graba plecării de la Periș n-a mai avut cine să-i semneze ordinul de serviciu în lipsa căruia oricine de la poliția militară îl putea aresta ca posibil dezertor așa că, nu putea pierde această ocazie urmând ca de la Buzău să se îndrepte spre București ori spre Periș pentru a-și reîntâlni comandanții care erau în măsură să-i elibereze documentele necesare și totodată, să-i spună care va fi ordinul de marș al Canonierei „Sublocotenent Ghiculescu” pe care el figura ca făcând parte din echipaj.
În ziua următoare, ajuns în sfârșit la Buzău, cu ajutorul extrem de prețios al unor soldați români a reușit ca să se cațere într-o garnitură care mergea la Constanța așa că s-a ghemuit și el printre o puzderie de cutii și fel de fel de ambalaje puse de-a valma în compartimentele lărgite prin demontarea canapelelor astfel că el se afla total imobilizat într-o poziție extrem de ciudată însă … era în drum spre Constanța, ceea ce reprezenta totul.
La destinație au reușit să ajungă de-abia după vreo două zile deoarece garnitura nici nu se punea bine în mișcare pentru că se oprea aproape imediat de-a lungul unor ogoare rămase de mult pârloage și astfel, invadate de buruieni. In sfârșit, în dimineața zilei următoare a reușit să zărească printr-un colț de fereastră un semnal CFR și câteva construcții negre de păcură proprii apropierii de o gară care spera din tot sufletul să fie Gara din Constanța. Și chiar așa a fost însă coborârea s-a dovedit a fi o problemă și mai complicată decât urcarea de la Buzău în respectivul tren și aceasta deoarece, fără ajutor nu avea cum să se miște datorită ambalajelor și a cutiilor grele care îl imobilizau pur și simplu. Intr-un târziu, doi soldați apăruți pe culoar au pulverizat pur și simplu geamul aflat în dreptul compartimentului în care se afla el și s-au eliberat sărind afară pe fereastră. Drept urmare, precedentul fiind astfel creat, tatăl meu a împins și el cutiile și lăzile în toate părțile pentru a se debarasa cât de cât de ele după care, fiind conștient că nu are cum să reușească să ajungă la geamul spart de pe culoar și-a schimbat direcția de acțiune spre fereastra compartimentului în care se afla și după câteva eforturi considerabile a reușit ca să-și creeze o oarecare deschidere spre geam în care și-a înfipt cu toată puterea tocul bocancului protejat cu potcoavă groasă care astfel a transformat geamul în țăndări iar cu un alt efort suprem a reușit în cele din urmă ca să se rostogolească afară din vagon pierzându-se cu ușurință prin puhoiul de trecători care se îndreptau disperați în toate direcțiile fiind aproape evident că nu prea le era clară care le este destinația.
Strecurându-se printre trecători a reușit ca în cele din urmă să ajungă în Piața Ovidiu iar de acolo, ocolind moscheea turcească, a scurtat drumul spre scările care îl duceau la Poarta 1 a Portului de unde chiar se zărea silueta canonierei sale și grupuri de oameni aflați pe cheu în dreptul acesteia așa că, a întins pasul presupunând că acolo se petrece ceva important iar când a ajuns lângă navă comandantul acesteia tocmai cobora puntea și i-a ordonat șefului de echipaj:
– Adună-i ca să dea impresia că sunt militari deoarece trebuie să apară din clipă-n clipă Amiralul Năsturaș care vrea să ne ureze personal drum bun și totodată, din ce mi-a spus șefa lui de cabinet ține ca tot personal să ne prelucreze un ordin proaspăt sosit de sus de tot!
– Aoleo! – s-a prefăcut speriat șeful de echipaj tocmai în momentul în care l-a descoperit pe tatăl meu apropiindu-se în goană – Ia uitați-l dragi camarazi și pe Costică! La țanc ai apărut domnule… pentru că la noapte vei fi de gardă.
Pe când tocmai intenționa să-i răspundă și un alt camarad îi strângea mâna, în dreptul lor a oprit mașina din care a coborât Amiralul Năsturaș iar comandantul navei a strigat ferm: „Atențiune, comanda la mine!… Alinierea pe trei rânduri, marș!”. Ca un mecanism perfect uns, într-o liniște deplină pe fondul căreia se auzea doar tropăitul cadențat al bocancilor, grupul celor adunați lângă navă s-a împrăștiat brusc și instantaneu s-a transformat într-un front pe trei rânduri perfect aliniate. Mulțumit de prima impresie, comandantul canonierei, abordând ținuta marțială firească gradului, pe care astfel îl onora, s-a îndreptat spre Amiral însă acesta, pământiu la față, fiind și frământat de o îngrijorare sau de vești urâte, i-a făcut un semn scurt dar elocvent… fapt care l-a înțepenit imediat pe comandantul navei în locul în care tocmai se afla.
– Dragi prieteni, dragii mei camarazi – a început ca să le vorbească amiralul cu un glas dogit care parcă nu era al lui. Ne așteaptă vremuri foarte grele și pentru mine… foarte greu de înțeles. Am aici cu mine – și deschide o mapă subțire din piele arătându-le o hârtie îndoită de la mijloc, o știre transmisă și pe toate posturile de radio, cu privire la o problemă care poate fi vitală pentru poporul nostru, deci implicit și pentru noi, indiferent dacă ne vom afla în port, la ancoră, sau undeva în larg.
Toți ascultau sorbindu-i cuvintele amiralului, fiind impresionați mai ales de ochii lui înroșiți… parcă în pragul plânsului.
– Deci, ca să nu mai chinuiți aparatele de radio, conform ordinului Majestății Sale Regele Mihai, din acest moment am încheiat orice fel de raporturi de parteneriat ori alianțe cu Puterile Axei, adică mai concret cu Germania, cu care acum ne aflăm în stare de război.
Singura reacție a echipajului a fost numai o ușoară rumoare asemenea unei brize care înfiora unda apei numai pentru o clipă după care ochii tuturor au rămas ațintiți asupra amiralului care, după ce a oftat prelung a continuat cu aceeași voce calmă și răgușită:
– Prin urmare, înainte de a vă detalia punctele cele mai importante ale ordinului de marș pe care vi l-am adus, potrivit dispozițiilor suveranului, am obligația expresă de a întreba trupa dacă acceptă să continue starea de război alături de ruși și americani iar inevitabil, pe cale de consecință directă, împotriva nemților. Deci, în virtutea acestui ordin pe care acum îl execut, deoarece sunteți pe picior de plecare în larg, față de mulți camarazi de ai voștri, cei care nu mai doriți să continuați războiul împotriva nemților beneficiați de imensul avantaj potrivit căruia vă puteți retrage de îndată aflându-vă pe uscat spre deosebire de ceilalți care aflându-se pe mare ori pe ocean vor continua să lupte pentru Rege și Țară.
Pe cheu s-a lăsat o liniște mormântală, apăsătoare și fiecare, vizibil stingherit, căuta să nu-și întâlnească privirea cu cel de alături. Surpriza a fost atât de mare încât nimeni nu știa cum să procedeze. Aflat în flancul stâng al frontului, tatălui meu i s-a stârnit brusc o adevărată furtună în cap avându-i ca protagoniști pe mine și pe mama. (Așa mi-a povestit dânsul… după niște ani!) Ridicându-și privirea spre antenele canonierei a realizat imensa șansă pe care o are de a se afla pe uscat tocmai în acel moment crucial al vieții iar dacă ordinul se aplică de îndată ar însemna că nava ridică ancora fără el și astfel se va putea întoarce la mine și la mama. In fața acestei concluzii total neașteptate l-a cuprins o fierbințeală ca o adevărată alarmă și plecându-și privirea spre camarazii săi la fel de uluiți, a întâlnit privirea scormonitoare a bunului său prieten Niki Ritingher ai cărui ochi care parcă străluceau i-au transmis instantaneu puterea hotărârii și astfel, în momentul următor amiralul le-a transmis ordinul:
– Deci, băieții mei, prieteni, fără absolut nici o supărare, sancțiune sau vreo altă măsură disciplinară de care să aveți teamă, doar având inima strânsă de durerea posibilei despărțiri cu unii dintre voi, vă transmit ordinul ca cei care nu mai doresc să continue războiul să iasă din front iar cei care vor să lupte împotriva nemților să rămână pe loc, pentru a se despărți de camarazii lor așa cum o fac adevărații marinari.
După o scurtă liniște strivitoare și nu apăsătoare, tatăl meu și Niki Ritingher au fost singurii care au ieșit din front și după ce au trecut prin fața fiecărui camarad căruia i-au strâns mâna s-au oprit și în fața amiralului care, cu ochii înlăcrimați i-a îmbrățișat pe rând și le-a strâns mâinile, iar l-a sfârșit l-a întrebat pe tăticul meu având un nod în gât:
– Deci, m-ai părăsit Costică?
– Cât ne-ați pus la curent cu ordinul m-am tot gândit ce să fac însă până la urmă au învins flăcăul meu și nevastă-mea.
– Bravo mă, să-ți trăiască! Deci, Tănțica a născut un flăcău?! E frumos?
– Ca ta-su, domnule amiral – i-a răspuns prompt tăticul meu în hohotele de râs al întregului echipaj care astfel a șters imediat tristețea și apăsarea grea a momentului.
George ROCA: Vremuri tulburi pe care le povestiți cu mult patos, chiar dacă nu le-ați trait… De fapt, amintiri povestite de alții! Continuați vă rog.
Ștefan C. Țiți ȘELARU: La câteva ore însă, când tata s-a dus la amiralitate pentru a preda pristolul și a intra în posesia ordinului de serviciu, a aflat nenorocirea petrecută cu câteva minute mai devreme și anume, tragedia canonierei lui iubite, care aflată în plin marș după ridicarea ancorei, îndreptându-se spre larg cu rezervoarele pline cu carburant, la nici doi kilometri de la țărm a fost torpilată de un avion nemțesc iar explozia a fost atât de puternică încât întreaga cantitate de carburant s-a aprins instantaneu arzând odată cu nava și mai ales cu toți marinarii scufundați în apă care au încercat să înoate prin vâlvătăi, context în care, din tot echipajul a scăpat cu arsuri însemnate pe față și cap doar un singur marinar.
La început, tatăl meu nu a dorit ca mama să afle despre grozăvia în care a dispărut iubita lui navă însă, într-una din zile pe când mă tot răsfăța numindu-mă „pescărușul meu”, deoarece nu a descoperit-o imediat pe mama care se apropiase între timp de noi, a lăcrimat amintindu-și de soarta camarazilor lui și m-a săltat în brațe spunându-mi: „Fiule, tu mi-ai salvat viața când te-ai născut! Poate va veni momentul când am să o salvez și eu pe a ta!”.
George ROCA: Și v-a salvat-o? Chiar așa a fost?
Ștefan C. Țiți ȘELARU: Da!Mulți ani mai târziu mama mi-a povestit întâmplarea asta pe care eu nu aveam cum să o țin minte deoarece atunci când s-a petrecut eram mult prea mic, iar astfel când mama mi-a povestit-o am realizat imediat că de fapt acea prezicere a tatălui meu se va îndeplini și va veni vremea când îmi va salva și el viața. Și acel moment a venit pe când eram ofițer la Serviciul Judiciar al Capitalei. Într-una din zile, așa cum fiecare dintre noi are o soartă, s-a petrecut ceea ce tmi-a fost scris de ursitoare, adică, în timpul serviciului am fost împușcat în abdomen… cu consecințe grave datorită secționării totale a arterei femurale și vagabondarea proiectilului prin organism, până când a fost descoperit de-abia a doua zi la radiografie. Recuparea proiectilului s-a putut realiza doar după trecerea a 9 luni avându-se în vedere că imediat după împușcare… eu am murit(!!!) și abia la spital cu mare greu m-au readus iar la viață.
George ROCA: Domnule Șelaru, domnule Constantin, domnule Ștefan sau domnule Țiți… sau cum vreți să vă zic? Acesta e un interviu… sau un scenariu de film… la care știu că sunteți profesionist! Chiar ați murit cu adevărat… sau numai așa… puțintel!? Ce-a urmat apoi?
Ștefan C. Țiți ȘELARU: Fiind îndrăgostit de munca mea am ascuns mult timp faptul că am fost primul ofițer de judiciar care aveam veșnic asupra mea o seringă Lantus cu insulină pentru a putea contracara imediat crizele de hipoglicemie care erau imprevizibile. Cel care practic mi-a salvat viața, bineînțeles că a fost tatăl meu care m-a avertizat foarte argumentat că ar fi bine să trec în rezervă, să am grijă de sănătate și de familie. Și l-am ascultat! Mai întâi mi-am depus raportul pentru trecerea în rezervă „la cerere” după care, așa cum mă așteptam au fost declanșate „frecușurile” constând în oferte de posturi din ce în ce mai prețioase în schimbul renunțării la trecerea în rezervă și implicit, la retragerea raportului, perioadă culminată cu dialogul direct pe care l-am purtat cu șeful cadrelor de la acea vreme și căruia i-am înmânat în scris răspunsul meu referitor la ofertele conducerii MAI, specificând negru pe alb că: „Am depus raportul inițial pentru a trece în rezervă și nicidecum pentru acceptarea ofertelor tentante de a renunța la el atâta timp cât, prin cererea mea mi-am dovedit lipsa de atașament față de minister, iar astfel, ofertele adresate unui dușman nu pot fi altfel catalogate decât erori grave…”. Citindu-l, inițial, șeful cadrelor s-a înnegrit la față de supărare însă, în cele din urmă mi-a urat să am parte de reușită în viață și ne-am despărțit în cele mai bune raporturi.
George ROCA: Haideți să vorbim de lucruri mai plăcute… Poveștile copilăriei sunt parcă mai frumoase!
Ștefan C. Țiți ȘELARU: Revenind la frumoasa perioadă a copilăriei, când habar nu aveam când treceau anii, atmosferă în care am abandonat destul de rapid copaia în care am fost crescut și am fost alintat de bunica mea, crescând cam prea iute și astfel integrându-mă tiptil dar ferm pe măsura posibilităților mele reale în viața familiei și reușind de multe ori ca, asemenea celor mari, să am până și responsabilități cum a fost de pildă culegerea matinală a buruienilor de bălănică, adică exact atunci când era plină de rouă și astfel preferată de orătănii fiind tocată mărunt de mamaie cu satârul după care, o frământa amestecând compostul rezultat cu tărâța de la făina ori mălaiul cernute prin sită. Deci, am avut multe responsabilități printre care și ajutorul dat bunicului meu care, în fiecare dimineață, invariabil, se instala pe prispa înaltă a celuilalt corp de clădire ținând în mână două bețișoare subțiri și lustruite de atâta utilizare pe care înfășura bucăți de cârpe mai pufoase cu care ștergea sticlele tuturor lămpilor de gaz din cele două corpuri de case pregătindu-le astfel pentru seara următoare. Drept urmare, mă instalam și eu împreună cu pisoii care i se tot ondulau printre picioare și ciuleam urechile de nerăbdare în așteptarea minunatelor povestiri care, nu de puține ori, erau continuări ale unor întâmplări ce-mi fuseseră relatate pentru început în diminețile precedente.
Eram pur și simplu fascinat de pasiunea pe care bunicul meu o emana atunci când îmi povestea câte ceva astfel că, simțeam cum efectiv mă transpuneam în pielea vreunui personaj, indiferent dacă era vorba de vreun basm ori de vreo întâmplare de-a locului, dar cel mai mult trăiam extrem de intens amintirile lui tataie din Primul Război Mondial unde a fost încorporat la vânători de munte și a mai revenit acasă de-abia la încheierea păcii. În timp ce-mi povestea, de foarte multe ori ni s-au întâlnit privirile, când am simțit surprinderea, dar mai ales satisfacția cu care constata cât de implicat eram atunci când de pildă îmi relata acțiunile de luptă.
Tataie al meu, înainte și după terminarea războiului, de când a fost lăsat la vatră, a fost în zona Bălăneștilor singurul învățător de limba și literatura română precum și de istorie, în special a României așa că, la rândul meu, eram atras de povestirile lui ca de un magnet puternic de care nu mă puteam dezlipi. Ori mai știi, dacă insistam, poate aș fi reușit până la urmă ca să mă dezlipesc însă tare greu aș fi reușit s-o fac. Iar în zilele când avea treburi ce nu sufereau amânare mă trimitea la tanti Nina, sora tatălui meu aflată într-o comună învecinată unde era și dânsa învățătoare – tot de istorie și limba română – la școala din comună aflată chiar peste drum de casă și unde lucra împreună cu soțul ei, nenea Mitică Gănescu care avea și funcția de director al școlii. Despre acesta nu a știut nimeni nimic o lungă perioadă de timp deoarece atunci când fostul Rege Mihai a ordonat oștenilor să lase jos armele și fără luptă să se predea rușilor… acetia drept răsplată l-au luat prizonier și l-au dus undeva… în Siberia.
La tanti Nina mai fusesem și în alte rânduri și o făceam cu aceeași dragoste și nerăbdare cu care urcam prispa la Tataie care, pe plan local era poreclit „învățatul munților” deoarece, de foarte multe ori, diminețile, descopeream în fața porții așezați la rând țărani veniți de peste munte care, fie aveau de scris vreo scrisoare, fie primiseră vreo carte poștală, iar ei nu o puteau citi deoarece erau neștiutori de carte, sau fie că se certau și conveneau ca Tataie să-i judece! De aceea îl ascultau cu sfințenie. Uneori le dădea chiar sfaturi în probleme de boală, deoarece în comunele și satele învecinate nu existau medici. De fiecare dată, indiferent ce probleme avea de dezlegat, eu nu lipseam și cu urechile ciulite îi stăteam lipit de genunchi hrănindu-mă cu vorbele lui atât de înțelepte din care multe le mai spun și eu altora chiar și acum după atâția zeci și zeci de ani!
George ROCA: Da! Să ne spuneți și nouă acele vorbe înțelepte pe care le-ați învățat de la „Tataie – Învățătorul munților”. Care a fost povestea cu „Comoara din podul școlii” despre care mi-ați promis că mi-o veți povesti odată mai în amănunt? Vă provoc, nu-i așa!?
Ștefan C. Țiți ȘELARU: Tanti Nina, știind că mă fascina tainica vizită… (la care mă invita numai pe mine!) pe care o faceam în podul școlii rămasă pustie – care nu mai funcționa în lipsa directorului, nenea Mitică Gănescu – a doua zi după ce soseam la ea, ducea scara sub chepengul podului și urcam în liniște apărându-ne de pânzele de păianjen și ferindu-ne de viespile care ne bâzâiau fiind enervate de prezența noastră. Ajungând în mijlocul podului unde era hornul, tanti Nina clintea cu mare grijă o anume cărămidă pe care o punea deoparte iar din locul rămas liber dădea la iveală o cutie de tablă lucioasă pe care, cu o adevărată pietate ca sentiment de respect profund, o așeza încet pe un colț de zid iar apoi aprindea ciotul de lumânare groasă adus cu ea și îl așeza pe colțul zidului lângă cutie. Fermecat de acest adevărat ritual care crea o atmosferă de mare taină, la lumina palidă a flăcăruii tremurânde datorată curentului slab de aer, ridica cu grijă capacul cutiei și deodată îmi apărea imaginea Tricolorului României cu efigia regală la mijloc, steag sfânt pe care Tanti Nina îl săruta cu evlavie ștergându-și lacrimile care în tăcere i se prelungeau pe obraji, după care ridica încetișor colțul Tricolorului dând la iveală portretul Reginei Maria, apoi al Regelui Ferdinand, al regelui Carol I, iar la urmă al Regelui Mihai, în spatele cărora se afla portretul lui Eminescu și o coală ruptă dintr-o carte conținând poezia „Doina” pe care mi-a și citit-o de nenumărate ori, apoi… portretul poetului Vasile Militaru și al altor câțiva poeți interziși, precum și o carte de istorie fără coperți… cam terfelită:
– Asta-i cartea mea de istorie pe care am păstrat-o mai mult pentru desenele astea cu daci, a îmbrăcămintei lor, precum și a figurilor lui Decebal și Burebista, apoi uitându-se fix în ochii mei mi-a șoptit în continuare – Scumpul meu, locul ăsta este secret și îl știu doar eu și nen-tu Mitică, dac-o mai trăi… că nu mai știu nimic despre el. L-o ajuta Cel de Sus ca să scape teafăr așa că, de aceea îi tot fac slujbe. Dar hai să coborâm că mai avem și treabă. Atenție mare, nu trebuie să spui la nimeni unde-ai fost cu mine și nici ce-ai văzut, mai ales dacă vin vreunii ca să răscolească prin casă. Ții minte tot ce ți-am spus?
Copleșit de taina importantă pe care astfel mi-a destăinuit-o a nu mai țin minte cât-a oară, am încuviințat tăcut înclinând capul, după care am trecut drumul și am reintrat în casă unde tot locul mirosea a miere de albine de la puzderia de stupi care stăpâneau toată grădina. În cele câteva zile cât rămâneam de obicei la tanti Nina, cu excepția momentelor în care dădeam fân proaspăt la vite și păsărilor câțiva pumni cu boabe de porumb, o mai ajutam la pregătirea meselor frugale doar pentru noi doi, iar apoi, invariabil, ne instalam pe veranda din față orientată spre drum, după care rămânea minute bune cu privirea ațintită undeva în zare… dar parcă mai mult spre cotul drumului și totodată, al ultimei gârle, oftând prelung mai mult a vaiet de durere gemând:
– Doamne, de ce nu-mi aduci omul acasă? Așa cum o fi Doamne, beteag, rănit, bolnav, cum o fii dar să-l pot ține iar în brațe!
După ce rostea această rugăciune invariabilă, se așeza oftând prelung pe un fotoliu din răchită și lua la întâmplare una din cărțile aflate pe masa de lângă ea întrebându-mă cu o voce pe care o simțeam cam absentă:
– Ia spune-mi Țițișor, (ăsta eram eu!) ce vrei să-ți citesc?
– Orice, tanti Nina, orice, că mie-mi place tare mult cum citești…
– Bunicul ți-a spus mai mult de pe front, nu-i așa?
– Da, dar tare-s frumoase și alea.
– Ehe, sunt ca de pe front. Cu morți, cu răniți cu d-astea, nu-i așa?
– Cam așa…
– Ei, atunci eu o să-ți citesc o poezie de dragoste. Vrei?
– Orice, tanti Nina… Iar dacă nu ți-e prea greu, povestește-mi ceva.
– Nu, mai bine ascultă poemul ăsta! Se numește „Luceafărul” și este scris de cel a cărui fotografie ai zărit-o în cutia de sus, Mihail Eminescu! Ai reținut?
– Da, tanti Nina, cred că n-am să-l uit niciodată.
– De ce? Așa de mult ți-a plăcut figura lui?
– Nu neapărat figura, mai degrabă ochii… Ochii lui transmiteau ceva! Parcă erau triști și preocupați.
Puternic impresionată de răspunsul dat de mine, cam prea matur pentru vârsta mea, tanti Nina a izbucnit din nou în plâns și m-a îmbrățișat strângându-mă la piept iar apoi sărutându-mă pe creștet.
George ROCA: Viața la țară e minunată, dar totuși v-ați (stră)mutat la București…
Ștefan C. Țiți ȘELARU: Anii copilăriei au trecut repede. Deoarece în Bălănești nu era școală a trebuit să ne mutăm la București unde tatăl meu s-a încadrat ca șeful producției la Uzina Steaua Roșie de unde, invariabil, la 3-4 luni odată, muncitorii se strângeau în adunare generală iar la dispoziția secretarului de partid scandau ca să fie dați afară din uzină toți militarii… care au luptat în război alaturi de nemți! Și astfel, timp de una sau două luni, tatăl meu rămânea acasă iar mama trebuia să coasă bluze ori alte obiecte de îmbrăcăminte ieftină pentru vecine pentru ca să ne mai intre un ban în casă… După o vreme venea la noi directorul Caraman, un om cu totul și cu totul deosebit, care îl chema pe tatăl meu înapoi la uzină pentru că, după cum spunea el, nu avea pe cine angaja în loc… deoarece tatăl meu era familiarizat cu specificul producției.
George ROCA: Având partea de atâtea amintiri minunate sunteți un om bogat… Cum a fost mutarea de la Bălănești la București!?
Ștefan C. Țiți ȘELARU: Depănând scumpele mele amintiri din perioada dulce a copilăriei când, majoritatea necazurilor care la un anumit moment dat îmi potopiseră familia trecuseră cu o condamnabilă ușurință peste mine fără ca să-mi reușească umbrirea plăcerilor și bucuriilor deoarece eram mult prea fraged ca să pricep logica răutăților, a evenimentelor și mai ales, a consecințele loviturilor pe care le primeau membri familiei mele. Astfel, amintindu-mi-le doar pe cele mai însemnate dintre ele rețin numai unele vizite cam ciudate pe care nenea Mitică le primea din partea unor bărbați necunoscuți mie, musafiri împreună cu care se retrăgea în sufragerie și unde, doar uneori, îl mai invitau și pe tataie iar în vreo două rânduri când m-am simțit și eu atras de vizita lor, tataie m-a condus autoritar afară închizând ușa în urma mea și șoptindu-mi ferm:
– Ruruțel, ia șterge-o de aici că tu nu pricepi rostul discuțiilor purtate de ei și de fapt, nici ei nu prea stau bine cu capul dacă nu înțeleg că, trei păduchi cum este asociația lor nu poate și nici nu are cum să răstoarne guvernul acesta.
Țin minte că, după ce se asigura că mă duc la joaca mea, se retrăgea și dumnealui în camera de sus unde scria ori citea la nesfârșit tot felul de cărți și îmi aduc astfel aminte că, cei mari, se tot minunau de tataie, aflând că el știa mai multe limbi străine pe care le învățase după dicționare ca stare de fapt care-l determina pe factorul poștal când îi aducea anumite plicuri scrise în tot felul de limbi străine iar despre unele, am auzit când s-a motivat cerându-i iertare când i-a spus că la poștă i-a fost deschis de un oarecare individ deoarece ar putea avea cea secret înăuntru iar respectivul ar fi dorit să afle ce i se scria acolo. Mă rog, probleme mult prea complicate pentru mine.
După câțiva ani însă, tatăl meu a venit într-o după amiază de la București și din discuțiile purtate cu întreaga familie am aflat că, a doua zi voi pleca cu mama la București deoarece, tatăl meu reușise până la urmă ca să restrângă în numai două camere pe militarul care ne ocupase locuința cam samavolnic și care, la un anumit moment dat, l-a și amenințat pe tatăl meu că, dacă mai insistă ca noi să revenim în casa noastră construită de tatăl mamei mele va pune ordonanța ca să-l împuște amenințându-l astfel că-i va aplica pedeapsa capitală.
George ROCA: Trăind în aceeași perioadă, asemenea povești cu confiscări de proprietăți cunosc și eu… Si cum s-a rezolvat până la urmă?
Ștefan C. Țiți ȘELARU: Nu știu eu pe la ce autorități a umblat tatăl meu însă este cert că, până la urmă familia care se instalase în casa noastră s-a restrâns la cele două dormitoare cu acces la camera servitoarei pe care au transformat-o în bucătăria lor cu accesul la dormitoare trecând prin baie și eliberându-ne astfel nouă sufrageria cu camera de tineret având acces la balcon și bucătărie. Astfel că, am preluat sufrageria ca atare iar camera de tineret mi-a revenit mie pe timpul verii deoarece nu avea sobă iar la vreme de iarnă mă transferam alături de părinții mei în sufragerie.
George ROCA: Cum a fost impactul lui Țiți cu capitala, cu cartierul… cu școala, cu colegii de clasă?
Ștefan C. Țiți ȘELARU: Problema școlii a fost determinantă la mutarea noastră în București deoarece școala destul de dărăpănată de la Bălănești funcționa doar pentru primele patru clase elementare urmând ca apoi, copii să se mute la o altă școală mai pricopsită de la Pârscov, localitatea aflându-se cam la 15-16 kilometri în timp ce, după mutarea în casa noastră aveam școala chiar peste drum de casă.
In foarte scurt timp am început să-i cunosc pe cei de vârsta mea care locuiau în cartier și care, cum era de așteptat, mă cam studiau privindu-mă de sus ca pe orice țăran aterizat hodoronc-tronc printre ei iar primul lucru cu care au încercat ca să mă perforeze a fost inscripția numelor mamei mele și a surorii mai mici chiar deasupra ușii de la balcon înspre stradă, adică: „Tanți și Nineta”, Tanți fiind mama iar sora ei mai mică, Nineta! Ceva mai sus, clădirea avea o turlă ascuțită care îi conferea o autoritate de necontestat așa că, prima întrebare pe care mi-au adresat-o șmecherașii cartierului, care porecliseră casa „Castelul pălărierului”, a fost dacă eu sunt cumva pălărierul, întrebare pe care ei au apreciat-o ca fiind extrem de hazlie… așa că aproape că au leșinat de râs. Dar imediat ce le-am făcut cunoscut numele autorului romanului ca fiind A.J. Cronin râsul le-a cam înghețat pe buze cercetându-se intrigați unii pe alții și astfel sperând fiecare că măcar vreunul dintre ei îi va scoate din încurcătură așa că, pricepându-le încurcătura le-am spus ca pe ceva cât se poate de natural că citisem respectivul roman care chiar îmi plăcuse.
Din acel moment s-au comportat ceva mai circumspect cu mine însă totul s-a rezolvat definitiv când unul cam de vârsta noastră care locuia pe o stradă vecină, cu care am aflat că vom fi inamici, s-a apropiat de noi și a rămas în fața mea cercetându-mă de sus până jos după care mi-a cerut cinci lei ca să-și cumpere țigări. Deși nu aveam bani i-am răspuns că nu-i dau nici un ban, iar dacă ținea morțiș ca să-i dau tocmai eu bani atunci să facă rost de o găleată și o bidinea pentru că doi bulgări de var îi dădeam eu! După care, să-mi zugrăvească gardul casei iar banii îi dau la sfârșit…
Tipul care cred că era cam de-o seamă cu mine m-a ascultat perplex iar cei din jur aproape se pregăteau ca să spele putina presimțind că ne vom lua la bătaie însă respectivul, a zâmbit strâmb și a scos din buzunar un pachet cu câteva țigări marca Doina, ceva mai mototolite, întinzându-mi-l și mie să mă servesc iar spre totala mirare a celor din jur am aprins amândoi câte o țigară întorcându-le spatele și îndepărtându-ne ca cei mai buni prieteni.
Și astfel am fost adoptat rapid de gașca cunoscută prin cartier ca fiind „Parcul Călărași” printre care, fără să știu ori să fiu pregătit mai dinainte, m-am integrat rapid, iar după câteva luni, mai ales după ce s-a aflat printre golănași că tocmai eu sunt acela care a terorizat cursurile serale din întreaga școală deja am căpătat definitiv autoritatea necesară care astfel s-a apreciat unanim că mi se cuvine și de îndată am fost recunoscut ca fiind una dintre căpetenii.
George ROCA: N-am în-țe-les! Cum a putut un copil să terorizeze cursurile serale unde, după câte știu, invățau adulți?
Ștefan C. Țiți ȘELARU: În fapt, deoarece fusesem din nou eliminat din școală pe durata unei săptămâni pentru o simplă bătaie pe care i-am aplicat-o unuia de la altă clasă, iar această eliminare venea la câteva zile când de-abia se împlinise o altă săptămână de eliminare pentru altă prostie, pentru noua eliminare care știam ce supărare îi va provoca mamei mele dar mai ales tatălui meu, m-am hotărât ca să le-o plătesc nemernicilor de profesori și astfel, înarmat cu una dintre praștiile mele și având buzunarele pantalonilor doldora cu pietre, m-am strecurat în curtea vecină unde nu locuia nimeni însă creșteau niște buruieni imense în mijlocul cărora m-am întins pe pământul uscat și am început ca să bombardez ferestrele claselor de la parter și etaj unde după amiaza învățau cei de la seral.
Și astfel, am tot tras și ascultam dar fiind din ce în ce mai alarmat deoarece nu auzeam nici un zgomot ori zăngănit de geam spart așa că, într-un târziu, m-am strecurat afară din buruieni și am ieșit în stradă ca să-mi admir opera însă, în afara unor indivizi care alergau ca disperații în jurul școlii însoțiți de câțiva milițieni, nu vedeam pe nimeni cunoscut și nici geamurile ferestrelor nu mi s-au părut… „prea sparte!” așa că, am pătruns pur și simplu în incinta școlii căutând pe cineva cunoscut dar toți colegii mei avuseseră orele până la prânz după care au plecat pe la casele lor fiind înlocuiți de seraliști.
Deoarece nu mai aveam ce căuta în școală m-am îndreptat și eu spre casă și în sfârșit, mi-a ieșit în cale un cunoscut de la altă clasă care m-a și luat la întrebări:
– Ai văzut ce-au pățit ăia de la seral?
– Ce-au pățit?, m-am mirat eu.
– Păi, se pare că au avut niscai belele cu unul dintre ei, cel mai rău, pe care l-a eliminat directorul pentru nu se știe ce prostie și care, beat fiind, le-a spart aproape toate geamurile de la ferestre.
– Ce vorbești? – m-am mirat eu de data asta ceva mai motivat – Chiar toate?
– Ei, nu chiar pe toate însă foarte multe dintre cele de la parter cât și de la clasele aflate la etaj. Îți dat și tu seama ce panică a fost dacă s-au întrerupt toate orele și au chemat miliția.
– Hai, las-o baltă! Și l-au prins?
– Nu mai știu însă se spune că ar fi mers acasă la el.
– Eh, să fie sănătoși și să se-nvețe minte ca să mai dea oamenii afară – i-am replicat eu bine dispus și am pornit spre casă fluierând o melodie.
A doua zi prin jurul orei opt, secretara școlii car era prietenă bună cu mama, a venit într-un suflet întrebând de mine însă mama căreia nu-i spusesem că am fost iarăși eliminat i-a spus că mă odihnesc deoarece, în săptămâna respectivă clasa noastră ar avea cursuri după amiaza pentru că se zugrăvesc clasele, așa cum îi îndrugasem eu mamei mele. Auzind blestemăția asta, secretara care era o femeie minunată, mai în vârstă și decât mama însă care ținea nespus la noi, și-a dat imediat seama că la mijloc este o golăneală de a mea și după ce i-a cerut scuze mamei mele mi-a șoptit printre buze:
– Îmbracă-te imediat și șterge-o la clasă!
– Păi… – am încercat eu ca să dreg busuiocul – Eu…
– Lasă că știu… – s-a ițit secretara la mine -, știu ce poamă-mi ești și tocmai de acea am venit ca să te aduc înapoi la școală deoarece au fost anulate toate eliminările, iar până la noi dispoziții nici un elev nu va mai fi eliminat, nici de la zi și nici de la seral! Clar?!
De bucurie nici nu mai știu când m-am îmbrăcat și am zbughit-o spre școală iar numai când am pășit pe poarta școlii mi-am dat seama că buzunarul din dreapta al pantalonilor atârnă cam greu realizând instantaneu că este plin cu pietrele azvârlite de mine în ferestrele școlii iar cum era de așteptat, în buzunarul stâng se afla praștia mea făcută cu dichis dintr-o cameră de bicicletă așa că, cercetând iute prin jurul meu am descoperit ghivecele cu flori dintre care am ales o mușcată pe care am ridicat-o cu ușurință și am înghesuit praștia sub ea acoperind-o la loc cu pământul iar pietrele le-am răspândit prin iarba din jur.
Când am pătruns în clasă cu cea mai nevinovată expresie pe figură ora s-a întrerupt iar profesoara de geografie m-a cercetat încruntată și la un moment dat, spre surprinderea mea și a întregii clase au izbucnit în râs în timp ce colegii mă felicitau ca pe un adevărat erou:
– Ce-aveți mă? – m-am zburlit eu spre ei – Ce v-a venit
– Hai, lasă că știm totul – mi-a șoptit unui dintre ei – Noi jucam fotbal în curtea școlii și te-am zărit cum te-ai furișat în buruienile alea din care nu te mai vedeai și după care, a început ca să plouă cu pietre în ferestrele ălora de la seral, așa că, am șters-o și noi și bine am făcut pentru că, dacă ne găseau milițienii acolo ne-ar fi luat precis la întrebări așa…
– Bine mă, dar m-ați văzut pe mine aruncând cu pietre? – am încercat eu ca să spăl cățeaua.
– Nu te-a zărit nimeni însă toată lumea știe că tu ești eroul așa că, las-o baltă.
Și așa am lăsat-o, iar din acel an nu a mai fost nimeni eliminat din școală iar parcă și profesorii se mai cumințiseră și deveniseră ceva mai binevoitori cu noi, așa că, dacă mai dădeau peste noi pe când mai fumam la WC nu ezitau deloc să mai accepte câte o țigară de la noi în schimb… Dar noi n-am primit niciodată vreo țigară de la ei… dar nici n-am cerut-o!
George ROCA: Unii caută comori, alții… Cum ați ajuns adolescentul „căutător de pistoale”?
Ștefan C. Țiți ȘELARU: În anii care au urmat îmi cernusem bine gașca, așa că eram toți aleși pe sprânceană și după ce l-am fugărit și am reușit ca să-l prindem și să-l dezarmăm pe un nenorocit care a băgat cuțitul într-un ospătar de la Restaurantul Ardealul, aflat peste drum de școală, criminal pe care noi l-am predat apoi milițienilor care au trimis școlii o scrisoare de mulțumire și totodată, de felicitare, pentru curajul și modul exemplar în care ne-au educat astfel că, copiii din clasele inferioare ajunseseră să ni se adresau cu: „tovarășu’ instructor” deoarece noi aveam un statut aparte printre ceilalți elevi din clasele mai mari.
Ce urmare, nu puteam ca să nu ne valorificăm renumele și astfel, am început să urmărim anunțurile date de miliție prin presă pentru determinarea celor care mai au arme ca să le predea la ce-a mai apropiată secție de miliție… deoarece nu li se va face nimic!
Noi eram siguri că, cei care mai aveau arme, mai bine le aruncau decât să le predea fiind convinși că milițienii le vor înscrie numele prin registre și după aceea îi vor avea ca suspecți. Prin urmare, cei mai mulți care aveau arme de care intenționau să scape preferau să le arunce iar în ceea ce privește cartierul nostru, locul cel mai pretabil pentru o asemenea măsură nu putea fi altul decât Groapa Vergului, unde de ani de zile se aruncau tot felul de gunoaie și unde pe o porțiune destul de mare se organiza în fiecare primăvară până iarna târziu un Târg al Moșilor, cu nenumărate corturi cu animale dresate, în special maimuțe, șerpi și alte orătănii, cu tot felul de scamatori și toate drăciile posibile și imposibile, cu oameni monștrii având fața jumătate om jumătate bou sau cu numeroase borcane cu organe omenești sau copii avortați ori lipiți spate-n spate, iar în mijlocul cortului se afla un sicriu cu capac din sticlă în care era o tipă moartă despre care spuneau că ar fi Regina Antoaneta dar care respira, iar peste tot erau călușei, lanțuri, zidul morții cu motociclete al căror motor tuna și le făcea cea mai bună reclamă. În cortul care era preferatul nostru se afla însuși Mircea Crișan care imita toate orătăniile și toate sirenele ori motoarele invitând oamenii să intre și să-l vadă. Ce mai, în acea perioadă era cel mai teribil spectacol!
Pe o porțiune destul de mare de la marginea Străzii Maior Coravu și până la corturile circarilor se aruncau însă în mod obișnuit tot felul de gunoaie așa că, după ce m-am sfătuit cu încă doi amici din cartier ne-am hotărât ca, imediat ce se va mai publica vreun anunț pentru predarea armelor să ne sculăm cu noaptea în cap și să dăm fuga în zona gunoaielor ca să ne verificăm bănuiala că cei care mai au arme le vor arunca acolo. Zis și făcut. Peste vreo câteva zile, pe când încă nu se luminase de ziuă am fost trezit din somn de fluieratul cunoscut așa că, m-am îmbrăcat în fugă și am coborât iar amicul meu mi-a întins un ziar făcut sul:
– Uite anunțul.
– Te-ai prostit ori așa ești tu? – l-am luat eu în tărbacă. Cum vrei să citesc, la lumina stelelor, că nici lună nu mai este…
Realizând ce gest prostesc a făcut a împăturit la loc ziarul și la înghesuit în buzunar, după care am pornit spre groapă iar pe măsură ce ne apropiam afară începea să se crape de ziuă.
– Or veni și milițienii ca să caute arme? – a șoptit amicul meu pe când ne ieșea în întâmpinare cel de al doilea prieten și care, auzindu-i întrebarea i-a și răspuns imediat:
– Vax! Ăia vin pe la zece, ori chiar mai târziu.
– De unde știi tu mă ce program au? – l-am luat eu la rost.
– Păi ce credeți că acum e prima dată când umblu după arme? Le-am învățat perfect programul pentru că, de fiecare dată ei nu mai caut armele aruncate ci umblă după cei care le găsesc și pe ăia-i fugăresc.
– Aoleo! – s-a oprit în loc cel cu care venisem – Și dacă ne prind?
– Pe mine nu mă vor prinde că ia uite ce am în picioare – și de-abia atunci am zărit tenișii ușori cu care era încălțat apoi a continuat – Fiți atenți la mine, de regulă aici se aruncă și se caută pistoale ori alte chestii de interes cum de pildă ar fi stilete, baionete ori săbii, dar astea mai rar. Se caută în special pistoale, dar nu orice fel adică, d-alea mai reduse ca mărime, neruginite iar cele mai mișto sunt alea care au și gloanțe în magazie. Voi știți ca să le controlați?
– Sigur, am răspuns eu hotărât deși nu mai ținusem niciodată un pistol în mână în afara pistolului pe care tatăl meu l-a ascuns sub scutecele mele.
– Perfect, atunci, dacă găsim ceva material bun, adică d-alea neruginite, mai mici și eventual cu gloanțe, le pitim noi într-un anume loc pe care-l vom stabili iar asupra noastră vom păstra numai pistoalele cele mari, eventual ruginite ori înțepenite pe care le vom arunca în calea milițienilor care ne vor fugări pentru a ni le confisca. După aceea, fiind siguri că ni le-au luat pe toate, le vor culege de pe jos și vor pleca mulțumiți în timp ce noi, ne vom recupera marfa și în drum spre școală vom face un mic ocol prin Bariera Vergului unde vom oferi marfa la vânzare.
Auzind care era planul mi s-a făcut pielea ca de găină dar nu m-am exteriorizat pentru că numai în acest fel puteam să mai fac și eu rost de un ban de cheltuială așa că, mi-am luat inima în dinți și i-am urmat hotărât.
– Fiți atenți, nu ne depărtăm mai mult de cincizeci de metri de stradă deoarece am constatat că, cei care aruncă armele o fac din stradă și nu intră în groapă de frica hoților care i-ar dezbrăca așa că, doar se apropie de margine și de acolo aruncă arma, iar mai departe de două zeci sau cel mult treizeci de metri nu o azvârle nici unul. E treabă bine verificată de mine. V-ați prins?
Ne-am continuat drumul tăcuți scormonind cu privirile gunoaiele de la picioarele noastre și profitând că între timp se luminase binișor de ziuă. Pe jos, erau tot felul de gunoaie din care se ridica o duhoare oribilă însă ne-am răspândit mergând la cam la doi metri distanță unul de altul iar astfel reușind ca să acoperim o suprafață cât mai mare.
Deodată, amicul cu care venisem a icnit și mi-a făcut semn disperat cu mâna ca să mă duc la el iar apropiindu-mă am zărit un pistol la picioarele lui. Dacă îl luam de pe jos ar fi fost prima mea armă pe care puneam mâna însă nu mi-am exteriorizat emoția și astfel, am ridicat iute pistolul de jos răsucindu-l pe toate părțile până ce s-a apropiat „expertul nostru” care a și început ca să ne bruftuluiască:
– Hai bă, ce dracu faceți aici? Ori vreți să vă faceți poze cu el? E un Mauser chiar drăguț, și cu mișcări sigure ca dovadă că se specializase în așa ceva, a apăsat butonul de eliberare a magaziei din interiorul căreia a scos astfel magazia arătându-ne prin orificiile laterale gloanțele care se aflau în interior. Deci uitați-vă și voi, are cel puțin cinci gloanțe în magazie după care a manevrat iute manșonul țevii pe care l-a culisat în spate – iar astfel ne-a arătat că țeava este goală fără să mai existe încă vreun glonț gata de tragere. Bun – a continuat tot el cercetând prin jurul nostru și astfel apropiindu-se de un tron de closet pe care l-a acoperit aproape cu tot felul de gunoaie și sub care a vârât pistolul – Acum v-ați prins cum stă treaba? Pe de o parte este o mizerie de tron pe care oamenii să cacă iar pe deasupra mai are și o grămadă de gunoi care-l cam acoperă așa că, nimeni nu va fi curios ca să caute acolo. Ei, acum hai mai departe iar la terminarea avem ca reper tronul de căcat unde se află pistolul.
Mie personal mi-a plăcut logica lui și după ce i-am analizat cu toată atenția instructajul pe care ni l-a făcut l-am apreciat cum se cuvine astfel că, nu m-am reținut ca să nu-i strâng mâna:
– Gagiule, ești mare să știi! Îmi pare rău că nu ne-am cunoscut mai devreme deoarece, la vremea asta noi doi am fi dormit la căldurică iar oamenii noștri ar fi scormonit prin gunoaie ca să ne procure marfă pentru comercializare.
– Hai, că mă-nebunești ! Chiar așa departe îți merge mintea?
– Normal! Dar hai să continuăm scormonitul că ne vom sfătui ceva mai târziu ca să aflăm dacă gândim la fel cu modul de valorificare a sculelor astea.
Astfel se făcuse deja ora nouă și jumătate iar noi am mai descoperit încă patru pistoale dintre care unul era mare rău de tot, înțepenit și ruginit așa că, ghidul nostru ni l-a luat și cercetând cu atenție zona i-a descoperit pe milițieni care se cam apropiaseră de locul în care ne aflam:
– Fiți atenți cum facem … ăștia se vor întinde ca un cordon iar eu voi ține în mână la vedere rahatul acesta de pistol. Când se vor apropia de noi o să o rupem la fugă, voi doi mai înainte iar eu rămân mai în spate ca momeală așa că fraierii mă vor înconjura mai ales când vor zări pistolul asupra mea. Deci, voi vă pierdeți mai departe iar eu, fără să mă las prins. Când se vor apropia ei de mine am să le arunc pistolul la vedere și vă voi ajunge din urmă în timp ce ei vor fi mândri și fericiți că au reușit să dezarmeze un infractor periculos.
– Și pe urmă cum procedăm? – l-a întrebat colegul meu.
– Păi, după ce miliția șterge asfaltul, noi revenim aici venind însă dinspre comediile astea ca să mergem la căcătoarea noastră de unde ne luăm marfa și îi schimbăm locul cu mai multă atenție pentru ca nu cumva vreunul dintre găinarii ăștia flămânzi care bântuie pe aici să se fi prins la mișcările noastre și să ne lase cu buza umflată iar apoi, luăm prima sculă și ieșim la piață cu ea.
– Adică, în Bariera Vergului? l-am întrerupt eu ca să-i fac dovada că m-am cam prins cum stă treaba.
– Exact! Bravo fârtate, tocmai acolo vom merge fără vreo lețcaie prin buzunare iar la întoarcere vom avea suficiente lovele cât să înnoptăm chiar și la curvele de la „Crucea de Piatră” având sticla cu șampanie frapată pe noptiera de lângă patul cu aventuri de-o noapte.
După ce ne-a lămurit cu ce aveam de făcut, instalându-ne pe buze câte un zâmbet copilăresc dar încrezător în soarta noastră și fluierând nepăsători pornim spre prima noastră afacere.
(va urma)
——————-
A consemnat,
George Roca
București – Sydney
20 martie 2019
