Am participat ca spectator şi în calitate de cititor de poeme la acţiunea orchestrată de către conducerea Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, conducere formată din neobosiţii scriitori Horia Gârbea şi Lucia Verona. Activitatea a avut loc în superba Sală a Oglinzilor, aflată la etajul întâi al clădirii Uniunii Scriitorilor, aşa numita Casă Monteoru. Activitatea propriu-zisă a fost urmată de un protocol supervizat de doamnele secretare: Adriana, Gabriela şi încă o dată Adriana, în colaborare cu personalul admnistrativ al U.S.R. M-am simţit bucuroasă şi chiar mândră de faptul că mă aflu într-un loc unde se întâmplă o facere spirituală. Am citit comentariile apărute între timp, unele favorabile, altele mai aspre. Poate că acţiunea nu a ieşit cum şi-ar fi dorit-o unii. Ca un lucru să iasă perfect trebuie ca el să fie regizat şi repetat luni de zile, aşa cum erau activităţile comuniste la care am fost siliţi să participăm cu mic şi cu… mare.
Respectiva zi de lectură poartă şi ea pecetea realităţii noastre dure. Tocmai de aceea întâlnirea de suflet a unor scriitori cu spiritul pe spirit călcând s-a dorit a fi o desprindere, pentru moment, de toate neajunsurile. Pot să înţeleg comentariile favorabile, dar mai ales pe cele nefavorabile, fiindcă şi eu sunt o perfecţionistă. Dar una este când te autoperfecţionezi şi alta, când trebuie să pui de acord personalităţi puternice greu încercate de viaţă şi de tarele unei societăţi absurde, personalităţi pe care nu le poţi aşeza într-o ecuaţie simplă, cu o singură necunoscută…
Ani de zile am fost nemulţumită de mine, viaţa altora părându-mi mult mai interesantă. Dar am primit un semn şi, maturizându-mă, am învăţat să trăiesc şi să mă accept aşa cum sunt. Am petrecut opt ani între oameni a căror existenţă nu avea cer, ei având parte doar de întunericul din adâncuri. Apoi am evadat într-o lume a informaticii. Mi se părea că am ajuns în rai. Colegilor mei care munceau acolo de la început li se părea un loc obişnuit. După ce acele centre teritoriale de calcul s-au destrămat şi ei au ajuns în alte locuri de muncă şi-au dat seama ce au pierdut. Cu mulţi ani în urmă am pătruns într-un univers care, cititoare avidă fiind, nu am îndrăznit nici măcar să mi-l închipui, că va deveni vreodată şi al meu. Da, ştiu că, pentru cei care scriu din copilărie sau din prima tinereţe cartea este casa lor obişnuită şi prezenţa printre marii scriitori – fie că ei nu mai sunt, fie că ei mai adastă printre noi – li se pare un lucru firesc. După cum firesc li se pare acum şi autentificarea propriului talent de către alţii. Or, nu poţi cere să fi respectat, dacă tu nu respecţi la rându-ţi munca şi personalitatea altora.
Este adevărat că domnul preşedinte Nicolae Manolescu nu a participat la lectura din ziua aceea de joi, dar sunt sigură că a auzit tot ceea ce s-a întâmplat, aflat fiind dincolo de uşa care desparte cele două încăperi. Şi, dacă nu a deschis-o, nu înseamnă că nu conta pentru domnia sa ceea ce se întâmpla în Sala Oglinzilor. Poate că a avut de încheiat anul administrativ sau poate pur si simplu nu a vrut să îl vedem obosit. Poate că unora nu le convine existenţa unei generaţii de aur, cea de dinaintea propriei generaţii. Mie îmi dă o senzaţie de bine şi de protecţie prezenţa acestor personalităţi printre noi. Nu pot decât să regret că nu am putut să lupt pe plan local pentru o funcţie în cultură. Având pîinea şi cuţitul, aş fi putut să îi invit mai des pe cei născuţi în Maramureş şi, de ce nu? pe cei născuţi pe alte meleaguri. Dar, ca simplu muritor pot să fac invitaţia doar în numele meu şi în casa mea.
Dragi scriitori de orice rang, bucuraţi-vă de ceea ce aveţi! În primul rând de talentul pe care l-aţi primit de la ursitoare şi de puterea vostră de muncă, fiindcă fără de ea talentul este un dar inutil. Ştiu că trăim într-o societate în care lucrurile sunt cu susul în jos. Nu stă în puterea mea nici să le aşez la loc şi nici măcar să vă consolez. Dar avem ceva în plus, respectiv puterea de a ne închipui lumea mai bună sau să evadăm, măcar din când în când, din ea. Deoarece romanul Orgolii de Augustin Buzura a fost publicat în 1977, nu mai este nevoie să îl rescriem zilnic, dând curs propriilor frustrări. Ne avem unii pe alţii – deşi suntem minunat de diferiţi şi de… încăpăţânaţi – şi aş zice… că nu este puţin lucru. Şi, fiindcă nu aduce anul ce aduce cartea, vă doresc la anul… şi la mai multe!
P.S. Din fericire pentu cei activi şi din nefericire pentru cei care pedepsesc societatea prin neparticipare, istoria se scrie cu cei care spun întotdeauna: Prezent! prezentului şi nu trecutului sau unui viitor incert, chiar dacă sunt alţii mai buni, mai talentaţi, mai culţi sau chiar mai des… culţi!
