La foarte scurt timp după publicarea volumului „Pe-un pat de dor”, Katherine D. Mag iese în întâmpinarea cititorilor pasionați de poezie cu o a doua carte de versuri, „În pragul goliciunii”, datorită aceluiași interes față de lirica feminină a Editurii „eCreator” din Baia mare. Că lumea și existența sub toate ipostazele ei o interesează pe poetă mai mult decât orice altceva o demonstrează faptul că, aidoma celui dintâi, și acest al doilea volum are ca temă cel mai nobil sentiment uman – dragostea, acea dragoste pură trăită de toți oamenii, ceea ce se concretizează printr-o largă deschidere a sufletului, a celui atins de această flacără de nestins, din care țâșnesc cele mai calde și profunde simțăminte stârnite de el, bărbatul iubit, care i-a furat și îi ține captivă inima pentru totdeauna, precum și de ea, femeia, care cunoaște și trăiește fericirea afecțiunii pentru cel ce i-a fost predestinat.
Volumul este structurat în două cicluri, deosebite doar prin tehnica prozodică adoptată, surprinzând un fel de dialog între doi îndrăgostiți, „atât de puri și atât de ampli”, care trăiesc ori au trăit un „vis frumos” într-un timp incomensurabil, „de mii de ani lumină”, cerul și chiar întregul univers fiind „oglinda-n dragostea ce-o poartă” („Tu, vis frumos…”).
Primul ciclu („În pragul goliciunii”) cuprinde amintirile, plăcute și dureroase deopotrivă, păstrate „în interiorul din noi”, sub imperiul timpului care „curge/prin răsuflarea clepsidrei”, fiindcă „e lacom cu mine/închid ochii,/cuvinte a-mi ține/și cu el visele, zilele,/anii mei toți”. Nimic nu mai este cum a fost cândva, „o soartă pustie” făcând imposibilă iubirea și „o goliciune perfidă/revine din vis” și îi seacă inima celui „sărăcit de iubire/pierdut prin cuvinte”, viața părând a nu mai avea sens, așa cum apare în poezia ce-i dă titlul atât acestei prime părți, cât și întregului volum.
Afirmația poetului Heinrich Heine, potrivit căreia „dragostea este o poveste străveche, dar care este totdeauna nouă”, este concretizată de Katherine D. Mag în sute de versuri din care căldura sentimentului țâșnește ca apa pură a unui izvor de munte.
Așadar, cei doi, care, cândva, împărtășeau același înalt sentiment ce părea veșnic, își deschid sufletul printr-o confesiune, dureroasă de altfel, a ceea ce au trăit odinioară. Laitmotivul întregului ciclu este dorul, adică „focul în care ard speranțele, dorințele, durerile, iar cenușa ce rămâne reprezintă amintirile” (Octavian Paler), multe dintre creații surprinzând trăirile sufletești ale celor doi îndrăgostiți pentru care iubirea, deși profundă, este deja de domeniul trecutului. Deși părea că „totul te condamna la iubire”, atunci când „pieptul îmbătat de dor/bătând pe ritm sacadat/și-ți privea în tihnă fața udată de dorințe/cu buzele pictând de promisiuni” („Condamnată la iubire”), deși este „cea mai frumoasă de pe pământ”, iubita trăiește dureros „dorul tăcerii/ce frământă-n aluatul dospit,/udând speranțe și temeri/cu părul încondeiat/de vântu-n rafale/mirosind a iubire”, simțindu-și trupul încărcat de iubire și „secat de așteptare” („Dorul din noi”).
Întrebându-se dacă cea pe care a iubit-o „orb de fericire” i-a fost „sortită” ori a fost doar o simplă „dorință”, deși cu siguranță a fost „iubire”, tânărul este sigur că aceasta s-a aflat totdeauna în visul său fiind „împăcarea cu mine/cu tăcerile mele,cu chipul tău…”, în timp ce întreaga sa ființă suferă cu speranța că, totuși, „într-o zi te va chema/mirajul cerului/și toată ființa mea” („Visul meu de toamnă”). Și iubita își strigă în pustiu „dorul iubirii”, iar cel căruia i-a dăruit inima trebuie să știe că „te-am iubit,/dinainte de a ști/…/te-am crescut/la pieptul vremelniciei mele/înmiresmând cu tine/o iubire matură”, el devenind eroul poveștii ei de iubire („Povestea așteptării mele”).
Iubirea, „un parfum sublim/din petale catifelate de nimfă”, îi încălzește sufletul celei care se simțea „cea mai iubită/stăpână de dorințe”, deoarece, cândva, „eram a ta, erai cu mine/și ne legau visele,/cu dragostea lor./Eram doar noi!”, iar dezamăgirea pierderii ei este atât de profundă, încât toate „cuvintele”, altădată „strălucitoare”, o „dureau” și „sfâșiau/tot Eul din mine” („Să nu-mi lași iubirea să plângă”). De aceea, ceea ce îi macină, nemilos, sufletul este „un dor/ce nu-ndrăznește să strige/în trupul ce leagănă dureri”, acel „dor trufaș” aparținând „neputinței umane” sau „luptei dintre Eu cu mine”, acel dor ce se numește „sfârșitul unui vis” („Un dor nebun”). Iubirea a fost adevărată și necondiționată, fiindcă „m-am născut/iubindu-te/și de ce nu,/chiar înainte de a mă naște”, tânărul simțind că cea pentru care „nu cunosc șoaptă,/fără murmurul tău” a fost „muza cea vremelnică,/până când/trupul mi s-a îmbătat de fericire”. Cu toate că „visul … s-a destrămat”, sentimentul său a rămas același și după ce iubita i-a frânt inima părăsindu-l: „Te iubesc pentru azi,/Te iubesc pentru ieri,/Te iubesc pentru că exiști!/Fără tine/nu aș fi cunoscut iubirea!” („În toate anotimpurile”).
Poeta reia, și în acest volum, motivul bobului, „dăruirea coaptă/a bobului roșu tămâios”, aflat la originea păcatului biblic, cei doi îndrăgostiți refăcând cuplul edenic Adam și Eva în „grădina din Rai” și retrăind „păcatul/ ce-l împărțiserăm la doi” („Păcatul unui bob prea tămâios”).
Și în cel de al doilea ciclu („Pe-o margine de vis”), poeta își continuă confesiunea despre trăirea plenară a sentimentului de dragoste, considerând că volumul său devine „povestea” din care „citește timpul astăzi,/să înțeleagă că vremea ei n-a stat”, grupându-și versurile într-un „Imn iubirilor pierdute”. Că viața, implicit dragostea, se află în centrul „poveștii” și îi devine izvor nesecat de inspirație o dovedește credința că ea, viața, i-a fost predestinată „să te recit albe nopți de-am să pot/ascultă și stai liniștită,/că numai iubind sunt un TOT” („O viață ce scrie”). Aflată în căutarea unei muze, poeta alege vocalele care „te-au legănat din mers”, precum și „rima cu patul ei moale” și se prinde într-un dans „cu literele ce-ți grăiesc scriind”, pe care i le recomandă iubitului său ca, odată cu versurile create, să-și întrebe inima dacă o iubește („De-ți cauți o muză”).
Dar, vorba latinului, ut ameris, ama!, poeta știe că iubirea înseamnă totul, atunci când „știi să iubești clipa ce sună azi la ușă,/știi să-mpletești/din fire colorate-n ițe de iubire/un curcubeu trimis mult prea departe”. Și pentru ca iubirea să cunoască veșnicia în ciuda timpului ce se scurge inexorabil, „cu o săgeată, atingi astăzi dorința/să nu mai plece-n zori când s-o trezi/și nici din a mea ființă”, așteptând „clipa ideală” pentru ca „să mai lași răvaș o bucurie/și să iubești așa cum iubesc eu!” („Știi să iubești”).
Iubirea înseamnă fericire deplină, înseamnă dorința de a simți și de a trăi din plin momentul când „ochi senini frumoși ca marea,/mă îmbată-n subjugare,/cum să te opresc eu oare,/din frumosul paradis”, de aceea tânăra îi dă iubitului ei toate „fericirile promise,/o iubire mult prea pură/și-o grăunță de alint” („Fericirile promise”). Dar viața, cu bunele și relele ei, te învață, uneori, că există și momente de suferință, mai ales în dragoste, căci „numai în suferință crește și rodește iubirea cea mare, cea adevărată și biruitoare” (Liviu Rebreanu). Și tânăra uitată de iubitul ei suferă, căci „mi-e greu să mai privesc prin ochii tăi”, amintirea iubirii de altădată aducându-i tristețe și lacrimi, făcând imposibilă comunicarea, nici măcar prin șoapte („Cum poate gândul tău”), având „pleoapele febrile de durere”, dar mai ales „viața pustiită”, iar „lacrimile scurse în supărare” („Te ceartă noaptea”).
Și natura împărtășește durerea despărțirii, căci „au plâns amar și florile cu mine,/pădurilor le-au lăsat întreg dorul” („În clipa de pe urmă”). Dar iubita nu-și pierde speranța, căci suferința întărește iubirea când „schimbă Schimbarea în trupul ce doare/…/respiră, zâmbește și mângâie-o floare”, fiind sigură că după o vreme rea vine și una senină, din moment ce „schimbă Schimbarea, schimbată-n schimbare!/…/respiră-mă-n floare, pe-ntinsele câmpuri,/citește-mi iubirea ce astăzi rescrie!” („Reschimbă Schimbarea”).
Adoptând în primul ciclu estetica postmodernistă, Katherine D. Mag folosește un limbaj aparent simplu, dar atribuind sensuri neașteptate cuvintelor, creând un mare grad de ambiguitate, reușind să surprindă, într-o viziune subiectivă originală, viața și dragostea, aceasta din urmă fiind generatoare de mari idealuri și împliniri. În celălalt ciclu, încercarea de a cultiva prozodia tradițională evidențiază unele stângăcii, mai ales în ceea ce privește rima, dar poezia reflexivă, confesivă, strict originală, aparține unei poete sensibile și cu har artistic.
NICOLAE DINA
ALEXANDRIA – TELEORMAN