Suflet plin de lumină, iubitoare până la idolatrizare a satului românesc patriarhal, în general, și a satului natal năsăudean, în special, în care își desfășoară activitatea de dascăl de vocație cu dragoste pentru învățăceii săi, NADIA URIAN LINUL, o prozatoare talentată, multipremiată încă de la debutul cu romanul „Spin” (2013), ne oferă un volum de proză scurtă, „SATUL POVEȘTILOR”, publicat la Editura „eCreator” din Baia Mare (2018).
Titlul actualului volum este o variantă a celor două dinainte, utilizat cu scopul de a revela faptul că satul este un tezaur spiritual ai cărui locuitori trăiesc din plin bucuriile și/sau neîmplinirile unei existențe marcate (încă, dar pentru cât timp?) de obiceiurile și tradițiile strămoșești pentru care autoarea are un respect fără margini, un adevărat cult.
Lumea și personajele „poveștilor” Nadiei Urian nu sunt defel aduse de pe alt tărâm, nu au nimic miraculos, ci sunt desprinse din viața de toate zilele ale unui sat ca toate celelalte din țara noastră care-și trăiesc viața cu bunele și relele ei, scoase în evidență de o scriitoare al cărei atașament față de mediul rural este în afara oricărei îndoieli, căci însăși s-a născut, a crescut și trăiește plenar într-un asemenea loc plin de farmec, de „povești”, cu oameni a căror existență se supune, în modul cel mai firesc cu putință, valorilor etice fundamentale ale întregului popor român.
De această dată, Nadia Urian surprinde, în prozele literare propriu-zise, realitățile dureroase ale vieții, partea întunecată a existenței umane, luminată doar de atitudinea și comportarea plină de înțelegere a celor mai mulți dintre cei ce trăiesc în mediul rural față de aproapele lor lovit de soartă, așa cum observă și autoarea: „Bătrânețea, boala, singurătatea, neputința, sărăcia, durerea și, mai ales, cea sufletească, acestea fac parte din viața și din realitatea ei”. Singurătatea și alienarea sunt „bolile” adevărate care le macină sufletele pacienților dintr-o instituție care oferă adăpost celor bătuți de soartă, „o lume a oamenilor bătrâni, triști, singuri, răpuși de boli și de dureri, palizi, albi la păr și încrețiți la față, pierduți în gânduri și oftat”, astfel că proza „Azilul” devine o pledoarie pentru caritate, pentru înțelegere, pentru dragoste față de aproapele tău. Aici, învățătoarea și preotul, „miezul acelui fruct de credință la care vin toți să deguste”, sunt „doctorii” de suflet, cei care le alină suferințele sărmanilor, handicapați sau bătrâni neputincioși, față de care se comportă cu toată căldura sufletească de care sunt cuprinși la vederea unor asemenea necăjiți copleșiți de vicisitudinile vieții.
În aceeași ordine de idei, proza „Globulețele” evidențiază faptul că menirea unui dascăl nu este doar aceea de a-i învăța pe elevii săi doar cititul și scrisul, pentru că toți sunt sănătoși la trup și la minte. Dascălul cu inima curată, cu dragoste pentru copii, cu responsabilitate pentru misiunea sa, este cel ce se apleacă și asupra copiilor amărâți, bătuți de soartă și provenind din familii fără nici un orizont cultural sau chiar cu tare psihice moștenite din generație în generație. Așa se explică atitudinea plină de compasiune și de înțelegere, de atentă grijă a dăscăliței care face totul pentru fetița cu un comportament atipic.
Există și reversul medaliei, când comunitatea rurală are și aspecte întunecate, cum ar fi înșelarea încrederii, escrocheria de joasă speță practicată de oameni fără educație, dornice de un trai ușor, mânate de viclenia cu care își urmăresc scopul de a se pricopsi de pe urma naivității și a dorinței de a face bine a altor persoane caritabile care judecă „după suflet” și se comportă ca atare., semnificativă în acest sens fiind proza” „Facerea de bine”.
Alte povestiri cu o evidentă tentă didacticistă subliniază necesitatea educației copiilor în spiritul valorilor morale ca Binele, Dreptatea, Frumosul („Florile și roadele”), precum și dragostea pentru animale, mai ales pentru cel mai apropiat prieten al omului, câinele, care îi poate umple singurătatea celui rămas fără familie, fie din cauze naturale, fie din cauza flagelului care s-a abătut asupra satului românesc în ultimele decenii, emigrația, care contribuie la depopularea zonei rurale, la îmbătrânirea populației („Iartă-mi, Doamne, prostia…”).
Portretul unui dascăl, pentru care onoarea, omenia și dragostea pentru elevi sunt principiile vieții sale, deschide partea luminoasă a existenței rurale, fiind realizat cu căldură și respect, mai mult din relațiile cu școala, cu învățăceii săi, dialogul (punctul forte al prozatoarei) având un mare rol în sublinierea trăsăturilor morale de excepție („Domnul profesor”). În aceeași notă se înscrie și povestirea „Grija”, din care transpare respectul profund al multora dintre elevii săi și părinții acestora pentru profesorul de matematică al atâtor generații. Rememorarea unor întâmplări din viața de elev oferă posibilitatea celor două personaje, Ionuc și Aurel, de a realiza un portret în mișcare al profesorului lor, mai întâi ca dascăl de vocație, mai apoi ca un adevărat om cu suflet mare, cu înțelegere și dragoste pentru copiii încredințați lui pentru a-i pregăti pentru viață, pentru muncă.
Respectul nețărmurit pentru un asemenea Om și Dascăl transpare și în alte proze realizate într-un stil memorialistic sau epistolar, adevărate panegirice ale câtorva personalități ale învățământului năsăudean, fie că este vorba despre cadre didactice din școlile prin care a trecut autoarea, fie că este vorba despre profesori renumiți din licee și școli gimnaziale din județul respectiv, mai ales din satul natal. Către familiile de dascăli Ana și Iacob Tătar, Teodora și George Dascăl, Lucreția și Vasile Greluș, Livia și Gheorghe Pleș, Ieremia, Alexandra și Radu Burcezan, Terezia și Mircea Pulbere, despre inspectorul școlar Hogiu Leon sau despre profesoara Ursu Maria („Dăscălița dăscălițelor”), se îndreaptă gândurile, recunoștința și respectul profund al autoarei, Domnia Sa însăși aflându-se în primele rânduri ale celor care aduc lumina minții, flacăra iubirii de neam și de țară în rândurile micuților din toate generațiile care au avut „norocul” de a-i avea ca dascăli.
Prozatoarea simte nevoia să evoce și acele manifestări culturale organizate în ținutul de basm al județului său. Astfel, „Căsoaia”, proză al cărei titlu denumește sugestiv o pensiune aparținând unei familii, devenită gazda unor manifestări periodice cu caracter cultural și literar, o pensiune în care nu interesul mercantil primează, ci viața spirituală a localității cuprinzând întâlniri ale scriitorilor, concursuri și reviste literare, lansări și prezentări de cărți, expoziții de artă plastică.
În aceeași linie tematică se înscrie și proza „Dacă vrei cu adevărat, poți!”, în care autoarea prezintă o sărbătoare gastronomică, prilej de etalare a comorilor folclorului și ale tradițiilor populare, de trecere în revistă a creațiilor scriitorilor, adică o sărbătoare cu „mesaj cultural”, proza oferindu-i posibilitatea de a-și exprima ideile personale privitoare la rolul cărții ca „izvor de cultură”, deoarece acesta „poate să existe în sufletul oricui, doar dacă este lăsat să curgă”, fiindcă el este și unul „de bine, frumos și adevăr”, ca valori morale fundamentale ale poporului român.
Autoarea nu trece cu vederea nici o altă sărbătoare luminoasă la care oamenii locului, cu mic, cu mare, participă din tot sufletul, Ziua Eroilor și a Înălțării Domnului, un prilej de comemorare a celor căzuți pe câmpul de luptă în timpul celor două conflagrații mondiale ale secolului al XX-lea, la care elevii și dascălii din Cristeștii Ciceului își aduc prinosul de recunoștință față de sacrificiul acestora prin cântec și poezie, în prezența locuitorilor animați de aceleași sentimente de respect și de cinstire a sacrificiului suprem în numele libertății patriei („De dragul eroilor”).
Volumul încearcă o revitalizare a tematicii tradiționalismului interbelic, cu interesul pentru spațiul rustic care pare a se destrăma, a se îndepărta de tradițiile și obiceiurile ancestrale, cele ce au imprimat ritmul vieții atâtor generații de țărani. Scriitoarea atrage atenția asupra dezastrului către care se îndreaptă acest mediu, atât de conservator altădată, și încearcă să salveze această lume aducând în fața cititorilor oameni și întâmplări dintr-o lume mirifică și plină de comori culturale și artistice. În același timp, prezentând și fața întunecată a acestei lumi, atrage atenția asupra consecințelor grave provocate de nerespectarea valorilor morale românești, subliniind trăsăturile negative de caracter ale unora dintre personajele prozelor respective, în vădit contrast cu cele ale căror existență, principii și atitudine morală ireproșabilă pot deveni modele de comportament pentru generația tânără.
NICOLAE DINA
ALEXANDRIA-TELEORMAN
