Întâlnirea
Jocuri de linii, de umbre, de lumini, clare,
fără egal, plutesc pe-obraz,
se întrevăd prin lazuritul din priviri.
Regină devine, pentru o zi, în frumuseţea
colorată în nuanţe aurii, melancolice
– culori cum n-ai mai văzut -,
împrăştiate, ca un abur,
pe pânza care-ţi captează inima!
Cuvintele urcă, în acelaşi timp cu ea, spre cer.
Mii de vise, cu ochii deschişi
pentru poveşti de fericire!
Mii de vise, frumoasă reverie, două fugi spre-acelaşi punct!
Farmec şi fermecător! Ai nevoie de timp
pentru-a asculta, a observa,
a contempla
şi a iubi o lume mai bună,
pribegi trecători prin viaţă, ca nişte inimi!
La intervale regulate, totu-i simbol,
traversează spaţiul încântător.
În spate, pădurea de copaci mângâie peisajul paradisiac.
O paletă de culori întrepătrunse subliniază
o clipă nostalgică
de adaptare la un alt ritm!
O mână s-a relaxat, în timp ce cealaltă
a susţinut
un cap cu bucle de-abanos.
În intenţie, o minune, o bucurie divină!
Cu vârful degetelor abia-i atingi braţele,
acoperite de voaluri diafane de un mov vrăjitor.
Ochii ei sinceri, visători, cu privirea-ntr-o parte,
de o delicată candoare!
Iubirea care rămâne!
O prinţesă de ieri şi de azi!
Ah, soarta mea!
Tu cine eşti? De ce aşa un dor? întrebi.
Credinţă şi mister! Ardentă apropiere!
În imagine, un întreg univers – picături în mişcare,
potirul cu mir, un portret,
o pictură discretă, realistă-n splendoare!
Privind-o în adâncuri – o tainică durere,
istovitoare sete, nelinişti înfloresc.
Povestea călătoare
emană parfum suav de floare.
Sub perna ta, aievea, un zâmbet ai ascuns.
Rătăcit, confuz, nu poţi să-nţelegi,
dar, crezi sau nu,
primăvara
este fără frică, mereu inocentă!
Clipa de taină
Rătăcitori. Intersecţii sinaptice.
Prin miracolele întâmplate, într-o nesfârşită căutare,
acolo, la începutul cuvintelor, în adâncimea lor,
din prezentul rostuit o lumină strălucitoare
străbate cerul, ţărmurile se ridică,
volute ritmice, înalte şi limpezi,
se estompează,
asemeni stropilor de apă.
Orele bogate, fragile, se întorc de unde au plecat,
cu bucurii şi lacrimi, cu arşiţa şi amarul durerii,
cu zâmbetul pe buze şi dorul etern.
Clipele nemărginite sunt trăite intens,
fără timp, fără spaţiu,
se înalţă şi zboară ca un fulg.
În adâncimea lor, cotropitoare simţiri,
cuvinte moi, dulci, întrepătrunderi.
La marginea inimii respiră cuvinte nespuse.
Nesecată fântână cu apă vie!
Amar şi dulce, convieţuind atât de strâns înlănţuite.
Plutind prin faldurile dorinţei, aripi îţi cresc,
fremătând la gândul unei îmbrăţişări.
Năvalnică, suverană, caldă, iubirea
înlătură barierele, creşte totul,
se scaldă în priviri, şterge lacrima,
mângâie cerul, cuprinde abisul.
Vindecătoare vibraţii, vârtej de trăiri!
Timpul se dilată sau fuge uimitor,
ziua nu mai trece firesc, în linie dreaptă,
topeşte totul în jur.
A înţelege, a ierta…
Iubirea e cheia, e sărbătoarea vieţii,
miraculoasă lumină, azimă de simţire.
În zbor, cu aripi de porumbel,
o rugăciune a inimii, a inimii de copil.
Într-o pace lăuntrică, o împărtăşire prin abandon,
o sfântă bucurie a prezenţei de sine,
o taină, o taină a iubirii.
Aşteptarea…
Aşteptarea
e atunci când ai auzit că-n piept îţi arde dorinţa de tine,
hai, smulge durerea din floarea tăcerii, durerea care-i umbreşte ochii,
te uiti în jur şi vezi cum braţele cuprind doar neantul,
un vis, o lume spectrală în care te pierzi în apa vie a iubirii,
chiar dacă pământul de sub tălpile noastre se mişcă,
asemeni nisipurilor mişcătoare,
în aer dispari dacă nu te simt lângă mine,
un vis inspirat din repetare,
face parte din tine,
înăuntru îl simţi, renăscându-te.
Da, iubitule!
Ţine-mă, să nu-mi dai drumul!
Dincolo de marginile lumii se revarsă speranţele ei.
Noi suntem viaţa, noi suntem apa vie
cu tainele luminii
în aventura cunoaşterii,
lutul facerii, fericit în roua iubirii!
Îți cade-n gând a lacrimă
În inima pădurii, taina devine sângele verde din adâncuri,
ca niște îngeri, fire de aur se mișcă prin ea.
În taina nopții, ineditul gândurilor
recidivează
să ușureze povara celor plecați.
Iubești prima atingere cu brațele ei invizibile.
Tentativă. Palpitant. Interzis.
Cuvântul e trăirea. Îți cade-n gând a lacrimă.
Îți cade pe trup și te-nfiori. Îi cazi pe trup și o-nconjori.
Îi cazi pe trup a patimă.
În fâșii te rupi pe la răscruci de viață.
Ca o sirenă, inima îți cântă,
te provoacă,
te răscolește, te scufundă.
Mâinile se sprijină de cuvinte,
inima de inimă, sufletul de suflet.
Din cioburi, curcubeu te-ai face pe trupul ei.
Stele pe cer, lacrimi în ocean.
A liniște îți este.
Crește, adie și iarași crește.
Și lumină, și pasiune, și fior.
Când fiecare pleacă de unde a venit,
în neant, din neant,
există, oare, în tine o parte numită “Tu”?
Într-un timp care nu se mai conjugă,
dintr-un ocean de verbe, un suras, o atingere,
fiorul este aici încă o dată
și inima entuziasmată sare înăuntru
pe măsură ce ritmul curge în ape turbionare.
Gata să se avânte, căderea
va fi mult mai adâncă în nostalgia iubirii.
Într-o zi firul se rupe a neliniște. Inima se sfărâmă.
Îi mulțumești c-a existat ca o stea.
Însingurați, înfrigurați,
ne pierdem pașii
în speranța și așteptarea regăsirii.
Prin fața ochilor, fiecare iubire își are răstignirea,
moartea și renașterea ei.
Din vise țâșnesti să înțelegi simplitatea.
Atunci când sosește momentul,
primăvara îți deschide ferestrele,
legând copacii de cer.
În solitudine, pacea înflorește pentru inima rănită,
iar mai târziu, lumina îți stinge durerea
să-ți dezvăluie
zorii calzi ai unei noi zile.
Dincolo de cearșaful norilor respiri lumina neatinsă.
La brațele nimănui, nicio deliberare
fără așteptare pentru răscumpărare,
niciun apel în ultimul minut,
acest gând pașnic
de a ajunge într-o țară ciudată
îți trimite un vis de a alerga fără capăt, fără direcție.
Un ultim sărut îți scutură fibra sufletului
de toată frica
și praful întrebărilor.
Mergi mai departe, înăuntrul tău.
În adieri ritmice guști bucuria luminii,
picătura rămâne posibilă în amintiri.
În chipul contopirii asculți o frumoasă baladă,
în urmă respiră pașii tangoului
pe o pânză nemărginită.
Un alb catifelat cu pași mărunți.
Într-un abis întrebător lași buzele să cutreiere.
O picătură de rouă reflectată în cer, un centru al culorilor,
tăcut refugiu al frunzelor adormite…
Congruența amintirilor
Pe drumul tău te lovești de aceiași pereți, uneori fluizi, uneori volatili.
Alergi printre anii trecuți din care răsar laolaltă vagi semne.
Firul de lână al ghemului găsit te conduce
spre o poveste nouă,
fascinantă, străină de tine.
Rupi plasa de gânduri nerăbdătoare,
ce te-nconjoară misterios, gonind spre nicăieri,
dincolo de spirala asta mișcătoare.
Limbile ceasului se dau înapoi.
Pătrunzi în peisajul imens al tăcerii tale,
dinainte de timp.
Dincolo de materie, pășești, ca un ascet,
în liniștea aceea orbitoare.
În pustiul găsit întâmpini viitorul
în lumina ce are nevoie
de altcineva ca să se reflecte.
Treci de un gardian plictisit și de un indicator minuscul.
În contururi clare citești: “Numai timpul prezent există”.
Încotro alergi?
Claritatea aceasta a lucrurilor te uimește.
Timpul migrează în amintiri fragile din care
desprindem
resturi decupate, împrăștiate,
prăbușite în dezordine sau pierdute,
o imagine ce durează mai mult sau mai puțin,
fragmente estompate care gravitează,
lipindu-se de tot ce găsesc,
oprindu-se, la întâmplare,
asupra unui moment sau altul.
La colțul străzii te aștepta ea, senină și zâmbitoare.
Privind-o, bucăți din tine, ce nu credeai să existe,
te ardeau, te sfâșiau.
Ca o promisiune,
totul tânjea
a atingere, a împlinire, a iubire.
Flux și reflux
Un spațiu al liniștii e intact, soarele se ascunde în noapte,
o clipă magică e suspendată, încă, în așteptare,
cu picioarele goale m-am plimbat prin timp
și în palma grădinii
mi- a răsărit trandafirul dimineții.
În inima furtunii devastatoare ieși din tipare,
fericirea te surprinde, vorbim unii cu alții,
te joci cu roluri diferite, le inversezi,
te așezi și privești în perspectivă,
în timp ce visele
zboară în haos,
împrăștiate peste tot,
răspunsul se naște din adânc,
o șoaptă, o chemare
abia se-aude: “ liniștește-te,
toate au o intenție,
chiar dacă nu o vei cunoaște niciodată.”
Un vis de rouă te surprinde, din ochii tăi se întoarce,
lași lumea în urmă, gândurile s-au emis deja,
corpurile s-au mișcat deja, cuvintele s-au vorbit deja,
sunetele s-au auzit deja,
acest flux s-a produs deja,
dar te însoțește,
se răsucește până
se desprinde și ultima legătură.
O nouă cale
Anotimpul acesta ți-a înflorit inima până în sanctuarul rozariului,
totul vine și pleacă, totul se accelerează,
totul ar fi putut să fie acum un veac sau la fel de bine ieri,
pentru a învăța ai creat un labirint,
în timp te-ai complicat – aglomerări de gânduri, de stări,
de situații efemere au venit ca să plece,
crezi că lucrurile s-au blocat
în continente înghețate,
ca, în roua clipei,
să se deschidă mult mai larg,
crezi că totul e împlinit,
dar, imediat, aluneci pe-o pantă abruptă,
într-o spirală nemărginită călătorim prin viață,
din căușul palmelor, cu mătasea luminii
se descântă eternitatea,
cu zâmbet, cu lacrimă, cu naștere și moarte,
mister de bucurie, mister de durere, mister de slavă.
Din liturghia orelor respiri intens psalmii întristării,
în solitudine, aprinzi boabele de tămâie, deschizi ușa și îngerul intră,
din vitraliul unui vis coboară o fată îmbrăcată în soare,
îți zâmbește, te privește adânc,
îți sărută lacrima caldă și-ți mângâie delicat obrajii,
poveste regăsită, prin ochii și inima ei, o nouă cale faci,
cu ochii deschiși separarea se dizolvă,
în toate e femeia și bărbatul,
brațele voastre cuprind cerul și pământul,
înfășurat în aripi de dor
trăiești intens universul iubirii
și fericirea,
în octava transparenței
te aliniezi simplu și ușor
în culorile noi care se conturează.
Din hrisovul trecerii după-amiezii tale,
sângele cuvintelor palpită până la marginea vieții
în poezia unei noi dimineți,
este ceva ce nu poți
și nu vrei, încă, să definești,
simțire siderală, magnifică,
ca și universul
prin care ne preumblăm,
da, o iubești și atât, numai atât,
pururea și fără tăgadă, da, o iubești!
Simți ca veacurile se vor petrece,
dar iubirea voastră
va rămâne veșnică, din veac în veac.
Misterul de lumină era veriga lipsă,
picătura s-a întâlnit cu oceanul.
“Cerul din inima mea”, autor Irina Lucia Mihalca – Premiul Special al Juriului al Juriului la Concursul International de Publicatii “EXPRESIA IDEII”, martie 2018
Volumul “Cerul din inima mea”, apãrut la Editura Eurostampa din Timişoara,
2017, se deschide cititorului printr-un poem remarcabil având acelaşi titlu
asemeni unei porţi prin care se deschide sufletul autoarei Irina Lucia Mihalca, un univers frumos şi luminos dar fragil. ( «
Cerul din noi ne vorbeşte, culorile sunt mai intense,/ Sãrut cerul acesta, un
anotimp al iubirii,/ un anotimp al nostru.» sau « Un izvor se deschide mereu
spre lume./ Tot ce am nevoie port lãuntric.» si « Cineva mi-a spus: -Vezi,
asta-i biserica ta!/ atâta Luminã ai adus aici »).
Poeta se asociazã ori se substituie,
prin iubire, pânã la dispariţie, cu o gingaşã floare exoticã, «Hoya», numitã şi
« Floarea de cearã » în versuri precum « Te voi vedea ca Hoya înlãcrimatã » sau
« Hoya şi femeia se amestecã, neutralizându-se » concluzionând « Iubirea,
inefabila forţã / prin care se deschid / toate cupele florii pe cerul tãu de
catifea! »
În universul poetei, iubirea şi
existenţa sunt situate în « eternul prezent », acolo unde « totul trece şi
curge » şi « nimic nu respirã » iar « Bãrbatul este ramura de care stã agãţatã
femeia / pentru a-i depãna povestea, a-i transmite starea,/ a-i comunica
sentimentul/ şi a-l duce în vizor ».
Periplul cititorului prin acest univers este permanent însoţit de cântecul
îndrã-gostiţilor care se cautã fãrã încetare « Prin imensitatea cerului
cãlãtorim printre stele ,/ modelãm visul în realitate, cãldura topeşte zãpada».
Fiecare poem prezent în carte este o
cãlãtorie , o minunatã poveste care te far-mecã prin limbajul folosit (“femeie
devoalatã”, “vis straveziu”, “lumina degetelor”, “binecuvântare albã”, “ceata
sfârşitului”, “galben suspin”, “bucurii colorate”, etc.), cãci “ Fiecare om cu
povestea sa / dintr-o poveste cresc noi poveşti”. Povestea iubirii e mereu
aceeaşi, diferã doar personajele şi cãlãtoria pentru cã « Într-un râu nu poţi
intra de douã ori,/ chiar dacã intrãm în apa din acelaşi loc va fi totuşi alta»;
ele diferã doar dacã aleg ca sã zboare prin cerul cu stele ori sã se târascã pe
pãmânt, cãci « Mulţi cãlãtoresc degeaba/
sau, poate, / nu s-au întâlnit cu adevãrul lor».
Pentru cã se vorbeşte despre cãlãtorie şi zbor, volumul Irinei Lucia Mihalca s-ar fi putut numi la fel de bine şi “Douã aripi în zborul spre luminã”, titlul poeziei sale de la pag.146, deşi parcã nu ar fi fost la fel de cuprinzãtor…
Poeta
întreabã profund şi sublim: « Privim, de multe ori, cu ochii mari la stele,/
dar ele privesc, la noi, vreodatã ?/ Cu tine se–ntâmplã ceva, o viaţã de om! ».
Ea mai constatã cã « În viaţã ne cãutãm tot pe noi,/ atingerea fiinţei, /o
clipã , doar, prin care rãul îşi opreşte curgerea . », astfel cã « Atingem
ceruri. Cu forţa a mii de voci/ ne cântam iubirea,/ suntem peste tot şi
niciunde,/ mereu noi paşi şi trepte vor fi în toate… ». Existã şi un poem cu
titlul « O poveste e viaţa », în care Irina Lucia Mihalca invitã la meditaţie
asupra sensului vieţii şi obligativitãţii alegerii: « Nu toţi reuşesc sã
gãseascã uşa tainicã./ Ca s-o gãseşti trebuie s-o cauţi,/ ca sã o cauţi trebuie
sã ştii s-o faci./ Acolo e taina, puţini îi cunosc cifrul. ».
Pentru autoarea cãrţii, « Realitatea este acolo unde eşti cu gândul, / stelele
cunosc drumul, iar luna-l urmeazã,/ trebuie sã fii în visul cuiva pentru a-l
visa». De aceea este iubirea importantã pentru cã ea devine un instrument de
apreciere şi un reper, o certitudine. ( « În oglindã ne uitãm / – nu pentru a
ne vedea imperfecţiunile -, / (ci) ca sã ne vedem perfecţi. ») Foarte
interesant acest motiv al oglinzii în versurile Irinei Lucia Mihalca pentru cã
descoperim prezenţa în carte şi o oglindã a apei în care se oglindeşte nu doar
cerul, ci şi gândul omului, chipul sãu interior « un zbor peste apele –
oglindite de stele, / o mare cu valurile care se sparg de ţãrmul sufletelor
noastre, / un foc biruit de apã. / O uimitoare clipã de iubire! ».
Uneori, în
cãutarea sensului vieţii, oglinda poate fi chiar şi pãmântul (« Priveşti în
oglinda câmpiei din noi, / priveşti / şi continui obosit drumul. » Iar titlul poemului
de la pagina 101 este «Oglinda de la capãtul drumului». La pagina 87, în poemul
« Între chin şi sublim, o punte de nuferi » , oglinda este din nou prezentã
atunci când ziua de mâine este consideratã « o filã nouã din oglinda tãcerii».
Iar în poemul « Atingerea sufletului », de la pagina 72, poeta spune: « În armonia
privirii tale mã oglindesc,/ adâncul din tine–l simt ».
Mai sunt desigur, pe lângã oglindã şi alte motive literare prezente în
versurile Irinei Lucia Mihalca cum ar fi clepsidra, voalul, inima, zborul,
lumina, apa, etc. care sporesc complexitatea mesajului şi obligã la reluarea
lecturii. Iubirea se dovedeşte a fi mesajul şi laitmotivul cãrţii care strãbate
timpul şi spaţiul, vehicolul miraculos al zborului uman « inima unei femei/
seamãnã cu o clepsidrã / în care , poate ,/ într-o zi n-o sã mai ai loc… »
Jocurile de cuvinte (« Un vis într-un vis–evantai! Simbolic vis! » sau « plutim
şi nu ştim cum plutim,/ simţim şi nu ştim cum simţim », «Floarea de colţ a
mãceşului iubirii», «Apocalipsul »), repetiţiile, sublinierile şi trimiterile
mitologice ( «fiica lui Agamemnon », «Styx», «Lethe») şi mistice ( «Cavalerule
semit,/ nicicând nu l-ai învins pe Allah» sau «Pãşesc în Sãlile Amenti, respir
aerul mistic al serii») , din carte mãrturisesc o erudiţie (« rãmân o efigie în
interiorul tãu », « lumi paralele », « eoni de ani », « Calea Lactee », « hoya,
floarea inimii », « prin geometria luminii – un dar al vieţii -, / ceremonia
inocenţei codificatã alchimic! », « rezoneazã chintesenţa matricei ») şi o
spiritualitate aparte ale autoarei (« Respiraţia înseamnã viaţa, / dacã existã,
existã şi viaţã! », « templul Luminii », « Du-mã spre rãsãritul soarelui
lãuntric! »).
Ea foloseşte un limbaj doct din sfera
ştiinţelor ( « cercuri concentrice » , adâncul faliilor », «simţiri magnetizate
», « contururi, linii, puncte ») ori din domeniul muzical ( « Sonata Lunii în
diferite game » sau « pe acordurile lui Bach», « Arta fugii », « pictura lui
Bruegel ») .
Pe alocuri, dupa criterii aparent neânţelese, autoarea strecoarã cuvinte şi
fraze în alte limbi strãine, poate, în scopul de a justifica universalitatea
iubirii şi a vieţii « Alâcâsişhi tini calea… », « Le vent, le cri », etc.)
Volumul «Cerul din inima mea» ar putea fi considerat un inedit poem
cinematografic suprarealist în care precizãrile şi concluziile autoarei
alterneazã cu replicile şi visele personajelor ( cei doi îndrãgostiţi) în care
cititorul intrã în contact cu o poezie unicã, trãitã, dar, mai ales,
muncitã! Existã în texte multe apropieri literare, nu ştim dacã întâmplãtoare,
cu poezia a doi titani români: Mihai Eminescu ( « Pe râul tãu alunec, în lumea
ta pãtrund / sã-ţi vãd cerul senin şi uit ce caut, / şi uiţi cã sunt, uitãm de
noi! ») şi Nichita Stãnescu ( « Nu toţi scriu poveştile pe pietre,/ nu toţi
ştiu cã fiecare piatrã / are atâtea straturi şi tot atâtea poveşti» sau « Piesa
se terminã cu un pui de albatros, / începe cu o pasãre maturã ») dar aceasta nu
contestã meritul Irinei Lucia Mihalca de a fi reuşit o poezie genialã, net
superioarã multora dintre creaţiile româneşti publicate în ultimul timp.
Recomandãm aceastã carte cititorilor erudiţi şi sau dornici sã guste reale momente de înãlţare şi exaltare.
© Mariana Bendou şi Vasile Ruşeţi
Irina Lucia Mihalca – Poezia
Revanșa eului liric marchează, dincolo de fardarea unei realități căreia i se explorează marota identității, o încremenire în semn. În semnul duratei, mai cu seamă, fiindcă retragerile nu diseminează nostalgii, cum destui cred și din păcate cred că așa trebuie să se exprime în scrisul literar, ci ascund posibile deschideri simbolice.
La Irina Lucia Mihalca, lumina e zidire lirică, majestate ființială, punct și contrapunct.
Asemeni dansului fotogramelor pe ecranul-iluzie freudian, totul alunecă într-un parcurs ascendent, viziunile sunt ficțiuni, fascinație și deopotrivă experimentări. Dar sinele pozitiv e și în esența lucrurilor, ele se pot reinventa, memoria ne conține, perversă e numai minciuna realității. Poezia aceasta încalcă, am zice că programat, scenariul spectacolului din real, pune voalul pudibonderiei acolo unde nu mai este nevoie decât de depășirea mesageriei idealităților, ea, idealitatea inspiră un alt miracol („Străbaţi furtuna deşertului în căutatea celei care/ ţi-a răscolit visele noapte de noapte,/cascadă curgând/în carnaţia coapselor/răsucite din unda de dragoste.”), poveste de dragoste fără sfârșit.
Blazonul acestei poezii pare să fie iubirea, viața e o simplă diatribă, doar dragostea e frisonul fonognomonic. Nu există rateuri în acest imagism de efecte, trama ideatică fiind și ea un proiect vizionar. Demitizările, mereu surprinzând incasant zona acestor confesiuni abisale despre „construcția” universului din sentimente și emoții, aur ființial, soare și surâs, sunt parte dintr-un discurs interogativ bine pus la punct. Reveriile convertesc meditația în vis frenetic, eul evocă, uneori emoțional-sarcastic, până și memoria puberă, filiera clasicizantă e însă foarte bine voalată și modernitatea acestei lirici arată o prospețime de invidiat între candidații de promoție la un podium al celor mai buni dintre cei mai buni.
Autoarea este protagonista unui metadiscurs, iar metaforizarea e mai degrabă concentraționară. Inconfundabilă, însă, pare poetica subsumabilă, stilul pulsează aluvionări de imaginar, asimilări în interiorul discursului. Totul înseamnă un elaborat anti-utopic, polifoniile consacră un happening de răscumpărări ale ființei în relația cu universalul.
Modalitatea aceasta lirică descinde din expresionismul interbelic, dar ținuta de-acum arată o componentă dialogică foarte clară. Policromia discursivă arată în Irina Lucia Mihalca o poetă imprevizibilă și de aceea foarte originală doar că re-vizitarea melancoliilor nu e o simplă reverență grației, ci un debușeu al explorărilor sentimentului. Lirică a armoniilor celeste și a volutelor hymnice ale elementelor (și elementarului), poezia aceasta vine să sugereze puternic o gnoză, a reveriilor calme, cuminți, jurnal afectiv de liniște interioară, de ceremonial inițiatic al cuvintelor debranșate de la colocvialul esenței, înluminând piedestalul timpului, durabilul. Infinitatea lumilor posibile se „cântărește”, ar zice eul liric, prin poem. Întors spre sine, eul se (auto)extrage din propria singurătate, este un eu multiplicându-și esența. Fiindcă numai dintr-un unu apocrif, (d)enunțul limitelor își are începutul, precum orice ieșire din labirint nu face decât descarcerează utopia, o șterge cu aceeași grație de iluzoriu și, mise en abîme, purifică discursul, înlătură primejdiile debranșării de la ispitirile modernismului liric.
Iată de ce, bunăoară, distingem în insolitul scenariu al poeziei Irinei Lucia Mihalca, și paragrafe în care inocularea perfidă a melancoliei între anti-teze nu e decât o gesticulație de frondă puțin relaxativă și fără exces convențional. Asta nu înseamnă că atipicul e aici autenticul; dimpotrivă, lirica nu este una computațională, cum o întâlnim la colegele promoției sale, iar imagismul coerențelor nu este siluit în vreun fel de edulcorări de sezon. Poezia aceasta are un corpus al ei bine articulat, seamănă cu o poveste care nu se mai termină, dar o poveste frumoasă.
Marja de manevră a eului e aceeași insolitare, ca un „secret” al experienței, peste idealurile ființei, studiul gesturilor prin edificarea versului fiind resortul unei de-codificări în simbolistica realului. Miraje pot fi, deci, viața și dragostea, dar lirismul vibrant e argumentul pretextual, focalizează vulnerabilul, redistribuie uimiri și impresii, erudiție și grație, metafore și „diviziuni” ale imaginarului precum așteptarea, stare de bază. Avem o poetă interesantă și acesta e un lucru foarte important dacă mai vrem să credem în destinul poeziei noastre.
Ionel Bota
Versul poetei Irina Lucia Mihalca
Dacă suntem făcuţi din atomi, din atom venim, în atom ne întoarcem şi din nou renaştem. Versurile Irinei Lucia Mihalca ne fac să ne simţim aproape, un tot unitar, o atracţie, o dorinţă de unire şi întregire întru Dumnezeu, care e întru totul. A fi sau a nu fi, o pulsaţie a creatorului. Creatorul pulsează, inspiră prin viaţă şi moarte, început şi sfârşit. La început am avut senzaţia că eu sunt subiectul/ destinatarul şi aici e secretul Irinei – ne face pe fiecare să ne simţim la fel, fără discriminare. E atât de clară. Privind comentariile bărbaţilor, chiar şi a damelor, deduci reacţia de atracţie. E atât de clară şi sinceră încât o întelegi ca şi cum ţi-ar vorbi un părinte sau frate/ sora, soţia/ soţul sau fiica/ fiul. Nici nu se discută simţământul de străin sau dominator. Versurile te ung la suflet, dar te şi trezesc. Metaforele ei sunt construite din real, sunt tratate serios şi în asta constă secretul multitudinilor de mesaje care mustesc în poezia sa. Un copil o interpretează ca pe un basm, un matur ca pe un punct cotidian, un agricultor ca pe un moment din natură, un îndrăgostit ca pe o declaraţie reuşită şi, iată poezia care poate fi dezvelită precum ceapa, până în inima ei.
Am senzaţia că sunt trei muze în Irina, care compun poezia. Toţi avem mai multe muze de-a lungul vieţii, însă pe măsură ce ne maturizăm, ne despărţim de cele tinere, nu şi Irina. Ea are o experienţă de viaţă intensă, are respect pentru tot ce se mişcă în jur. Se pare că poeta s-a apropiat de toate din credinţă şi comuniunea cu divinul. În versurile ei, totul e posibil şi explicat cu claritate. Ea te poartă într-o lume bine definită. Îţi deschide uşa şi te invită într-un loc total, armonic, vibrant, fără năluciri sau imagini derutante. Nu te plictiseşte, nu te adoarme cu vrăjeli sau talente filozofice, însă te simţi bine şi iubit.
Irina ştie ce vrea, unde e ţinta şi ţi-o arată clar spunându-ţi: Nu te speria! Aceasta e lumea şi raiul eşti tu!
Poeta Irina Lucia Mihalca scrie pentru toată lumea. Foloseşte un limbaj activ, simplu şi direct chiar şi atunci când introduce în vers cuvinte dintr-o altă limbă, cuvinte uşoare care ne par familiare. Ele nu irită pentru că sunt des folosite în viaţa cotidiană. Limbajul pasiv în poezie punctează, limitează, defineşte, dictează şi atunci poezia devine mai greu accesibilă omului nepregătit, îl irită. Azi, marii majorităţi, nu ne place să fim încadraţi.
“Eu sunt cel ce sunt”, ne dovedeşte prin versul ei că suntem creaţi după chipul şi asemănarea Lui, şi că ea a rămas credincioasă locului de unde vine, a rămas credincioasă iubirii care a adus-o pe lume şi că cele lumeşti nu o deranjează sau convinge să renunţe la origine, la puritatea cu care a venit pe lume. Noi suntem aici pentru înălţare, nu pentru seducţia celor din jur, suntem aici să creştem în frumos! Suntem egalii florilor şi-ai gâzelor, ai păsărilor, ai vântului, ai stelelor şi ai întregului univers, ne spune Irina.
Fără să vrei înveţi să nu mai fii rasist, egoist şi singur în trai, vei vedea dintr-o dată că se ridică soarele şi luminează întreaga lume, vei simţi o adiere de vânt, îţi mângâie fruntea – este raiul din suflet, cititorule! Ben Todică
