La prezentarea uneia din cărții mele, prilej cu care am fost primit, în public, ca membru al Uniunii Scriitorilor din România, trebuia să spun și eu ceva acolo. Mai ales că reprezentantul oficial, venit de la București, mi-a înmânat carnetul la care bâiguiam a visa încă de pe când eram student. Nu știu câți m-au ascultat, nu știu dacă unii nu au ațipit în timp ce vorbeam, așa că m-am hotărât să dau și în scris „intervenția” mea, ca totuși, dacă cineva are chef să știe ce-am mai spus și eu, să ia „Jurnalul…”, sau o carte de-a mea, când poftește. Să zicem, chiar pe asta. Nu-i, deci, atât un gest de orgoliu, cât unul de gentilețe față de cine ar manifesta un oarecare interes în legătură cu mine și cu o parte din viață. Mică, e drept. Dar e viață.
„Măi omule, de ce scrii?” mă-ntreb eu, câteodată, în momente de slăbiciune, mă-ntreb ca să previn întrebarea altora, care nici măcar nu citesc. Nu-s puțini, dar nici mulți! Oameni de care mă tem, căci în mintea lor nu valorează decât ce știu ei. De fapt, n-are valoare decât ce fac ei… Și-mi răspund eu, mie însumi, mai mult ca să-mi dau curaj, căci a lupta cu prostia e o luptă pe viață și pe moarte.
Ei, bine, scriu ca să mă aflu-n treabă. Adică să muncesc. Așa am fost învățat, cam împotriva voinței mele. Tata vroia, într-o vreme, să mă facă electrician. Mama vroia să am o diplomă universitară. Am ajuns ce-am ajuns, totuși, datorită lor. E drept – și datorită mie. Apoi, am văzut că oamenii sunt nu numai buni, ci și nebuni. Am văzut oameni frumoși și urâți. Unii, la chip, nu erau frumoși, dar pe dinăuntru – minune: caracterul, firea, direcția generală în care-și orientau viața, faptele lor erau așa cum mi-ar plăcea și mie să fiu… Și cred că frumusețea asta interioară, asta prin care gândim lumea și oamenii din jur, este valoarea noastră cea mai adevărată. A fi om de omenie, a face din bunătate și corectitudine un crez, o dorință, un anume fel de conduită, e lucru de vrednică valoare. Am văzut că lumea, sora mea lumea, e cam anapoda. Incet – încet, dar uneori și fulgerător, m-am întrebat și altceva: Cum ești tu pe dinăuntru? Cum stai cu gândurile, cu tendințele, cu conștiința aia a ta, pe care ți-o vrei curată mereu? Ții un condei în mână, bați la clape de computer, și totuși: tu ce și cum faci?
Ca urmare, am început să mă aflu în treabă, de fapt am continuat ceea ce făcusem o viață-ntreagă, am scris pentru o lume mai bună, pentru oameni mai frumoși sufletește, pentru unele din cele mai înălțătoare idealuri. M-am străduit mai mult decât înainte. Am continuat să mă modelez și chiar să mă remodelez. Cu dalta târziului de noapte, cu sufletul înfruntării față de mine și de ceilalți. Buni și răi. Pe buni îi căutam. De răi nu prea scăpam.
Timpul a fost una din uneltele mele. L-am folosit cu răbdare și cu nerăbdare. Câteodată reușeam, dar de multe ori nu-mi ieșea săfiu cum vroiam.Naivitățile tinereții s-au spulberat, în mare măsură; însă nu complet! Și-acum mai scriu, ca să creez punți între oameni, să încerc să-i influențez și să le fac clipa mai frumoasă, mai bună, mai ușoară…
Scriu ca să le fac cunoștință cititorilor mei cu alți oameni, cu omenia, așa cum o văd și o cred și eu; de fapt, să le fac cunoștiință cu ceea ce-mi place și mie, cu ce mi se pare bun, frumos, interesant, în speranța că și ei vor îndrăgi, până la urmă, să zicem, un anume parfum al vieții, care are-n el arome, ca la noi acasă, de aici și din România natală; un fel de parfum în care strălucește aurul dulce, cu sunet de vioară, al dragostei de oameni și al farmecului de a trăi, de a exista, de a cugeta spre bine. Iar dacă nu-i așa, măcar să sperăm că va fi! Ce poate fi mai frumos, decât visul din parfumul vrăjit al iubirii de oameni?! Iubirea-i dulce-amăruie și rolul unui scriitor e să știe să releve – zic și eu – dulceața fructului mâniei și al împăcării. Mânie – împotriva râului din lume, a urâtului și a non-sensului. Împăcare – după demersuri în fel și chip, după compromisuri, eforturi, și sacrificii. Fără împăcare și – regret! – fără compromis și sacrificiu, viața încetează a mai curge în aleia ei de veacuri.
Dintre ură și iubire, să alegem măcar înțelegerea reciprocă, tandrețea și, cu timpul, poate chiar iubirea… Nu, nu mă gândesc neapărat la Dragoste, ci la Pace, la Bunăvoință. Și dacă vorbim de amarul din coaja unui simbolic fruct, scriitorul ar trebui să știe calea de a-l da jos, de pe miezul dorit.
De ce scriu?! Păi cred că de mic aveam oarecari înclinații, căci primul meu repetat răspuns de copil-adolescent, când eram întrebat „Ce vrei să fii tu, când vei fi mare?”, era că vreau să fiu spion. Văzusem, pe când eram copil, niște filme rusești de război, cu ruși și cu nemți, și de acolo mi-a rămas imaginea spionului sovietic, care înfruntă cu inteligență și curaj, tot felul de opreliști, riscă, și până la urmă, ajunge la cele mai secrete lucruri ale dușmanului. Așa mă visam și eu, spionând oriunde, orice. Eram de o curiozitate bolnăvicioasă. Când treceam, seara, pe lângă ferstrele caselor, care erau cu perdelele trase, eu căutam o crăpătură, o gaură, o perdea uitată-n lături: să văd ce fac alții, în intimitatea lor. Eram, de felul meu, atât de curios, încât, mai apoi, după ce m-am văzut la casa mea, soția, om bun și normal, grijulie pentru mine, avea de îndurat destul de mult.Tocmai din cauza curozității mele de neînfrânt! Dacă ne plimbam pe stradă, ca să dau încă un exemplu, eram pe stradă, nu?! și doi se certau, ei bine, eu dispăream, o lăsam mască pe draga mea proaspătă soțioară – pur și simplu! – și mă înființam la numai un pas de certăreți. Să văd conflictul, să aflu cauza, să știu cine mai e implicat!…
Azi e și mai rău, spionez și la cafenea, și un „homles” lângă o pubelă de gunoi, sau pe o bancă, seara, într-un parc, ori doi îndrăgostiți, retrași sub umbrele tainice ale apropierii sincere de suflet lângă suflet, s-aud ce își mai spun ei, în secolul computerelor, al „aipedurilor”… Da, curiozitatea mea e și ea una din cauzele scrisului. Curiozitatea și iubirea de oameni mă fac să scriu. Dar și dorința sinceră, de-a îndrepta câte ceva strâmbătăți. Scriu și de bune, și de rele. Astfel mă simt un om al timpului meu. Nu-s electrician, nu-s profesor. Fac poduri!
Și-apoi mai e ceva: m-am născut de 8 Martie. De ziua mea, întotdeauna, primesc cadouri și, în același timp, dau cadouri și binețe. Dau, pentru că e, totodată, și Ziua Internațională a Femeilor. Dăruiesc! Ei bine, vreau să spun că plăcerea mea cea mai mare, este aceea de a da! De a dărui! De asta și scriu. E o plăcere; o dulce-amăruie plăcere, cu multă muncă în spatele ei, cu un anumit fel de viață, cu bucuria bucuriei determinate de scrisul tău către alți oameni, care trăiesc, măcar în timpul lecturii, odată cu tine și la fel cu tine. Scriu pentru a da! Cu toate că, uneori, mă-ntreb și iar mă-ntreb: de ce, naiba, scriu?!
Dar câte încă nu se pot spune, ca răspuns la întrebarea asta!? Ca să n-o lungim, îți propun omule un răspuns mai bun: Citește-mi măruntele mele amintiri, intitulate „Strict Personal”, citește „Arc voltaic”, cartea mea de debut, de prin 1970; mai ai la-ndemână încă vreo două, trei cărți, de dată mai recentă: „Reporter – angajatul nimănui”, „Cafea și fum de țigară”, „Hoinar de suflet halandala”… Sunt cărți semnate de mine. Cineva zicea că „Pe om, dacă vrei să-l cunoști, dacă vrei să știi de ce acționează într-un fel sau altul, lasă-l să vorbească și ascultă-l”. De ce scriu? Citește-mă! S-ar putea să-ți placă și să fii de acord cu mine. S-ar putea să gândim și să simțim la fel!
——————
Roni CĂCIULARU
Petah Tikva, Israel
august 2018 – iunie 2019
