Sâmbătă, 11 decembrie, 2010, a avut loc în sala Heiuş a bisericii „Sfântul Ioan Botezătorul” din Glendale un inedit spectacol intitulat „Iată, vin colindătorii”, cu participarea unui grup de solişti şi actori din România, aflaţi în turneu în Statele Unite şi invitaţi de preotul Gheorghe Libotean să poposească, pentru o seară, şi la Phoenix. În cuvântul lui acesta a mulţumit organizatorilor, între care i-a menţionat pe Dumitru Ştefaniga, Florin Partiu şi Jean Breja pentru deosebita dedicaţie cu care au muncit pentru reuşita evenimentului şi a urat tuturor un Crăciun fericit şi un An Nou 2011, cu sănătate, bunăstare şi voie bună. Într-o încăpere arhiplină, într-o atmosferă festivă, cu multă voie bună, românii din împrejurimi au ţinut să sărbătorească apropierea Crăciunului în compania unor interpreţi de marcă, veniţi aici să dăruiască spectatorilor un bogat buchet de colinde şi cântece de petrecere. Cum era şi firesc, programul a început cu colinde. Ele au fost interpretate de cuplul „Autentic” (Cătălin Bota şi Denis Mihai), de două tinere talente care, în versiuni originale şi moderne, au delectat audienţa, creând o atmosferă admirabilă.
Exprimând bucuria Crăciunului, melodiile lor au încântat, prin interpretare şi frumuseţea melodică. „Sărut mâna, mamă, am venit să te colind” reflectă momente tandre şi emoţionante, izvorând din respectul şi dragostea pe care le datorăm de părinţilor, precum şi din nevoia ca la această sărbătoare să fim alături de cei dragi. „S-avem bradu-mpodobit şi să fim mai buni!” – sunt cuvinte care au îndemnat spre ceea ce toţi românii simţim în asemenea ocazii.
A urmat solista Carmen Rădulescu, al cărei repertoriu debordant de melodii de dans şi de petrecere a ridicat de la mese tineri şi vârstnici, deopotrivă, antrenându-i în ritmuri de dansuri şi jocuri româneşti. Înzestrată cu un remarcabil dar de a atrage publicul, artista a reuşit să insufle publicului o binevenită bună dispoziţie. Cu o inimă deschisă, caldă şi volubilă, solista şi-a atras o binemeritată apreciere, din partea tuturor.
Actorul Jean Paler, binecunoscut în România prin apariţiile pe scenele teatrelor de satiră şi la televiziune, i-a întreţinut pe cei prezenţi cu momente vesele care le-au descreţit frunţile, făcându-i să uite, cel puţin pentru câteva clipe, grijile cotidiene. Satirizând segmente ale clasei politice contemporane din ţară, până la cel mai înalt nivel, actorul a oferit crâmpeie din fresca politicii postdecembriste, cu metehne care dăinuie de prea multă vreme la o bună parte din mai-marii vremii. Cu un umor contaminant, Jean a adus în actualitatea serii momente hilare, specifice programelor de revistă care i-au devenit apropiate şi care au fost întreţinute cu îndrăzneală de mulţi dintre actorii care s-au consacrat ca idoli apreciaţi ai umorului românesc. Satira acidă, împinsă uneori până la flagelare verbală, a dat uneori senzaţia de atingere a unor răni care dor şi ne macină sufletul, pentru că oricât am fi de departe de meleagurile natale, nu ne este indiferentă imaginea cu care suntem catalogaţi, mai ales noi, cei trăitori în afara graniţelor ţării. Chiar dacă ştim că hazul de necaz face parte din spiritul românesc, tragismul la care s-a ajuns, în timp, devine, pentru unii, greu de digerat.
Ionuţ Dolănescu, la rândul lui, a prezentat o suită de melodii populare, mai ales din sudul ţării, dar şi câteva din celelalte zone geografice. Vocea sa melodioasă, cu siguranţă, zestre genetică, a adus bucuria melosului românesc în deşertul Arizonei, încântând audienţa, până la extaz. El a reîmprospătat tonurile unor melodii care cad la inimă ardelenilor: „Pe unde mă poartă valul, mă cheamă la el Ardealul. / Că nu-s munţi ca Apusenii, oameni buni ca ardelenii. / Că nu-s doine mai duioase şi nici fete mai frumoase, / hai dorule, hai”.
Impresionant a fost, fără îndoială, acompaniamentul la vioară al soţiei lui Ionuţ – Domniţa. Ceea ce a fost în stare să scoată din coardele viorii ei, a dovedit nu numai o dotare nativă de excepţie, ci şi o sensibilitate deosebită. Ea are „în sânge” specificul nuanţat al instrumentului, la care se adaugă modul original de a da culoare melodiilor. Ea a făcut din numerele interpretate în acompaniament sau solo adevărate piese de maestru al arcuşului. Pasiunea cu care s-a dedicat acestui instrument, proprie muzicienilor credincioşi harului lor şi conştienţi de valoarea lor, o situează, fără îndoială, în avangarda violoniştilor de muzică populară.
Prezenţa scenică plăcută a soţilor Dolănescu, dovedită de-a lungul multor apariţii publice, a creat, prin dinamismul şi calitatea interpretativă, un autentic sentiment de admiraţie şi bună dispoziţie generală.
Maria Ciobanu, consacrată de multă vreme ca fiind „privighetoarea” muzicii populare româneşti, nu s-a dezminţit nici de data aceasta. Vocea ei extraordinară, repertoriul cu care i-a încântat de atâtea ori pe românii din ţară, dar şi de pe alte meridiane ale globului, au făcut din timpul dăruit cu generozitate ascultătorilor din Phoenix o veritabilă delectare pentru aceştia. Românismul propagat prin textele melodiilor a fost potenţat de tandreţea secvenţelor legate de copilărie, de tinereţe şi de frumuseţile locurilor natale. Vocaţia ei: „să cânt doine din bătrâni, cum e la noi, la români” ilustrează cu prisosinţă misiunea ce şi-a propus-o de a răspândi prin glasul ei farmecul muzicii populare româneşti, nu numai în Ţară, ci şi oriunde s-ar afla. Personal, sunt convins că aportul Mariei Ciobanu la răspândirea frumuseţilor cântecului popular românesc o situează în panteonul folclorului românesc şi va rămâne ca o icoană preţioasă în inimile românilor de pretutindeni.
Din momentele în care a cântat împreună cu fiul ei, Ionuţ, a răzbătut căldura unei relaţii mamă-fiu, care acum, după scurgerea anilor, a trecut dincolo de o legătură de sânge. Una din melodiile cântate împreună a fost ca o mărturisire de credinţă în faţa unui public iubitor, care înţelege să răsplătească prin aplauze şi venerare o abnegaţie de o viaţă.
Programul a continuat cu Denis şi Cătălin, care au delectat participanţii cu cântece de petrecere, de dans şi joc, într-o veselie contagioasă, în care glasurile soliştilor erau acoperite adesea de ale celor de pe „ring”. Melodia „Nici nu ştiu cum e mai bine, că la toţi ni-i greu” a stârnit entuziasmul general, ea reflectând o stare de fapt care-i caracterizează şi-i îngrijorează pe mulţi dintre românii de azi.
Artiştii au oferit, cu o generozitate rar întâlnită, posibilitatea de a se face poze cu ei, doritorii putând avea, astfel, imortalizate momente de neuitat. De asemenea, ei au avut posibilitatea de a-şi cumpăra CD-uri cu înregistrări ale soliştilor, precum şi cartea „Ion Dolănescu – o viaţă de cântec” a Luminiţei Tucă, publicată recent în România.
În una din pauzele spectacolului, participanţii au avut prilejul să savureze preparate culinare pregătite şi servite cu dăruire de soţii Tassia şi Stan Popescu, care, ca şi altădată, cu prilejul meselor de după slujbele religioase, s-au străduit să ofere mesenilor bucate pe gustul lor, din bucătăria românească.
