O C E A N U L P A C I F I X

0
13

DEBARCAREA

Am debarcat de-a pururi din familiarul vas,
Cum mi-a dorit destinul, pe-o insulă pustie.
Viața-mi de-altădată în urmă a rămas,
Cu tot cu-a tinereții aleasă superbie.

Jur-împrejur băltește Oceanul AtlanStyx
Și trec mereu avioane deasupră-mi, parc-anume.
Și la aceeași oră, în tranzitul lor fix,
Vapoare, ce se-ndreaptă spre-o viitoare lume.

Trec uneori iceberguri cu eschimoși, lăsați
Să moară-n frigul vârstei, târâți de câte-un val,
C-așa e obiceiul, bătrâni – foști mame – tați
Să plece, când le vine sorocul lor tribal.

Insectele – captive c-un ac, în insectar,
Mai mișcă, uluite, din bietele picioare,
Sperând c-o să mai zboare-n spectacolul solar,
Prin vremurile-acestea, cumplit înșelătoare.

De ce-aș mai face semne? Salvare n-o să vină.
Sunt debarcați vr-o mie, umblând cu ochii stinși…
Mai strigă câte unii că n-au avut vreo vină,
Apoi se-ntind pe plajă, definitiv învinși.

Când vine fluxu-albastru, și insula dispare.
Noi înotăm, cât poate un om să mai reziste…
Apoi ne prinde somnul, în astă apă mare,
Printre rechinii lacomi și-ntre meduze triste.


TRAVERSADA

Mereu în traversadă, de-ai săi uitat de tot,
Columb e-ntre curenții ce-l duc, fideli, la ţintă.
Un uragan de soare şi-ocean de-oţel l-alintă;
Curioşii trec pe-alături, cu câte-un pachebot.

Corabia-i o coajă şi-o joacă, totodată,
Pe delăsarea apei, din pânze fâlfâind.
Doi ochi săraţi privesc, cu acelaşi aspru jind
Spre continentul care,-n speranţă li se-arată.

Rămâne-n noi curajul de-a ne-ambarca, precum
Navigatorul, vajnic bărbat de altădată,
Sfidând imensitatea, iubind-o totodată,
Plutind cu frenezie pe-acest vremelnic drum…


CARNAGIUL

Atârnă-n cosmos cărnurile-n sânge
Și barda taie-n corpuri purpurii.
E-o frenezie-a hranei, și nu plânge,
Și n-are niciun sens pe-aici să vii.

Așteaptă,-n lanțuri vitele-astea blânde,
Să vină nu-știu-cine să le ia
Și să le ducă, nu știu ele când e
Sorocul hotărât de-un nimenea.

Poporu-i abatoru`,-nfometat.
Lovesc cu târnăcoape ascuțite
În cranii. Trupuri cad cu zgomot plat
Și-ncepe simfonia de cuțite.

Că viața-i un război copleșitor.
O vânătoare-n țarc, și nu ne pasă.
Căci dincolo de-acest cumplit omor
Avem confortul cărnii de acasă…

MIEZ DE NOAPTE

Au mai apus ferestre și timp s-a mai sfârșit
În blues-ul vechi al nopții care ne va-nsoți.
Târziu pentru cuvinte e-n ceasul de grafit.
Lumini se-ntorc, submerse, prin vaste insomnii.

S-a-nchis petala șansei, elipse-au înghețat.
Un disc răstind un suflet de saxofon ascult.
E cerul plin de gânduri, care s-au stins demult.
Căzut pe autostradă-i un palmier uscat.

În blues-ul de rugină străbate-o notă rece.
Au mai apus ferestre și altele răsar.
Se-aude-n aer timpul care cu zgomot trece
Și mută ești, durere în a cunoaște iar.

ARMURA DEMNITĂȚII

Armura demnității, cu luciu glacial,
Ades în pribegie, ades fără să spere –
E prințul purității, cel fără de Graal.
Și spiritu-i se nalță mai liber, prin durere.

Trufaș, de sine însuși răpus adeseori,
În lupta sa grotescă și tragică de-odată,
Rănit în gingășie, prădat de vechi candori,
Aceași neclintire luminii și-o arată.

Ascuns între oțele, îi este dor și sete
De-un simplu cânt, în câmpul de un verzui colos,
Unde-nțelept oricine-i, ș-orice strămoș poet e,
Cu glas de rădăcină, asprit de-atât frumos…

…Destinul său e altul și fără de opriri e.
Și prințul, pe când ceasul îi bate de acum,
Se-ambarcă pentru-ntoarceri și pentru nemurire,
Îmbrățișând cu veghea Oceanul vast, de fum.

HIPERESTEZIE DE IARNĂ

E ger uscat și neted de piatră și de soare.
Visez veliere-albastre pe-oceanul tropical
Și-n arborada-ncinsă de flori aromitoare
Furtuna verde-aruncă înc-un fierbinte val…

Ci ninge universul cu plante înghețate.
Stau la timona-n formă de inimă. Se sparg
Pe cer meduze ample, iar soarele bombat e.
Sunt marinar frenetic și însetat de larg.

Și-i noaptea fisurată de geruri siderale.
E-atât de bine-acasă, profesor și profan,
Printre ai tăi, la focuri din purpurii petale
Și mă surprind de-odată cântând la vechi pian…

INSOMNIE

O lună, imperială, cu craniu vechi, de oaie,
Mușcând ruina știrbă cu trosnet surd, de lemn
Și stele ruginite, cu-acid tăcut își taie
Traiecte dureroase în haosul solemn.

Iar somnu-mi se prelinge din timp înspre afară,
Hemoragie densă de spirit translucid
Și-n noaptea care curge către o nouă seară,
Posibilele vise,-ntre ele se desfid.

Și ziua iar apasă, difuză, în final;
Declinul-plumb mă-ncarcă, fluid istovitor
Și-o teamă de amurguri planează triumfal,
Trăgând pe rațiune întregul ei zăvor.

SUB SCUT

Nu mai pretind nimicuri, de azi, am dispărut;
Se poate-acum vorbi despre-un poet satanic,
Zăcând, uitat de lume, sub propriul său scut,
Sau scufundat de-un secol pe-un ruginit Titanic.

Numai plecând rămâne, în urmă-ne, confort.
Se diluează ura,-n aspic de veselie.
Vorbesc numai de bine pe un maestru mort,
Ce-a fost, cândva, prin preajmă, o statuetă vie.

Scuzat fie-mi deranjul cu care,-o viață-ntreagă
Prin simpla mea prezență, scriind, am obturat
Lumina care-l face pe om să înțeleagă
Că toată existența-i e un destin ratat.


CUIRASAȚII

Ar vrea să fie rasă, dar Domnul nu le-a dat
Ce și-ar dori tot omul, un chip și-un trup frumos.
Ei sunt mai mult o pleavă, cu sufletul ratat,
Îmbătrânind cu spectrul acesta dureros.

În schimb, răsare ura, precum o știrbă lună,
Ce seceră-mprejuru-i pe cei ce altfel sunt.
Hidoasa lor suflare mânjește, se răzbună,
Geloasă și efectul e-ntotdeauna crunt.

Căci ei râvnesc putere, să domine în jur,
Lăsând în urmă lumea mai strâmbă, semănând
Vădit cu distructivul hidos, din chipul dur,
Ce nu își schimbă firea și-acțiunile nicicând.

Așa vă vor supune, cu tălpile pe gât,
Vă vor zvârli afară, în beznă și uitare,
Legiferând cu totul noțiunea de urât,
S-or săruta-ntre dânșii, urându-și La mai mare!

ASTRUL SUBMERS

Încercănat de sensuri e soarele-apunând
În liniște-absolută, intrând parcă-n câmpie.
Ceva în noi se stinge-n estompa unui gând,
Descinde umbra peste ce-ar fi putut să fie.

Îmi spune înserarea că poate-abia acum
Apusu,-n tonuri sobre ființa mi-o sculptează,
Eliberând de patos, ca flacăra de fum,
O altă tinerețe, lucidă, suplă, trează.

Nu construim amurguri. E fiecare ceas
Impulsul către veșnic profunde energii.
Lumina din adâncuri nu-i pentru bun-rămas,
Iar scufundatul astru mereu va reveni.

SCLAVIA LIBER-CONSIMȚITĂ

Ci nu mă voi elibera prin scris.
Accept, ca pe-o benefică sclavie
Solemnul vers strunjit, de fier, proscris
Pe-un drum stâncos însoțitor să-mi fie.

Vă las în urmă, depravați color,
Cu-nșiruiri de libertăți banale
Și prozaisme fade, ce nu dor;
Și-n sluj cu ipocrite osanale.

Adio spun acestui veac ciudat,
Atipic pentru tot ce e normal.
Trăiesc în mine tot ce mi-a fost dat:
Nu-s râul furibund, ci calmul mal.

AM EXISTAT, când nimeni nu mi-a spus
„Ce vrei, pe-aici, străinule de toate?”
Acele vremi, desigur, au apus
Și noaptea mea în gongul lunii bate.

E-ACELAȘI CER

E-același cer, pe care-nfrânții soartei
S-au iscălit cu sânge și cu scrum.
Nu poți opri ceea ce-n sine moarte-i,
Da-mi văd mereu un început, și-acum.

E-același cer unde,-n eternitate,
Lăsat-am scris: Cu voi să nu se-ntâmple…
Aceste vorbe,-n parte sunt uitate,
Căci vântu mi le zboară de pe tâmple.

E-același cer, îl respirăm mereu,
Dar experiența mea n-o dau pe-a lor.
Eu nu-mprumut dureri și nu-mi e greu
Să construiesc din ele-un viitor.

E-același cer, în care poate-și scrie
Orice înfrânt – un vis, de multe ori…
Eu voi dormi, și-n marea de sicrie
Vor curge râuri și vor crește flori.

HOGEA
Sugiuc sugând, pe prispă, trăgând trabuc, ciubuc,
Hogea polemizează cu-al trupului balast.
El, prințul cu prințipii, iconoclast și cast,
Un eunuc prăsilei, mulțimii – singur-cuc.

Unică moștenire, doar el își e strămoș.
Origini sfinte sieși e-acum Hogea Hagi
-n hogeac fără gagice și-ndepărtând gagii,
Cu subsuori sfrijite sub soarele cel roș.

Proclamă al său creier criteriu-pașalâc,
Stăpânitor pe-un trup doar din piele și din os.
Hagi-ul se hrănește pios, dar copios,
Tăind felii uscate din pulpa-i de șașlâc.

Articolul precedentUN NOU VOLUM DE EXCEPȚIE AL LUI EUGEN DORCESCU
Articolul următorŞCOALA LITERARĂ DE LA TOMIS
Erwin Lucian Bureriu
Erwin Lucian Bureriu. Studii universitare: Facultatea de filologie, Universitatea de Vest. Debutează editorial la Editura pentru Literatură Bcurești, în 1968, cu poezie. În același an devine membru al Uniunii Scriitorilor din România. I-au apărut cărți de poezie, proză, eseistică. Redactor la radio și televiziune, Timișoara și București, secretar general de redacție la revista Orizont, Timișoara, patron de librărie și publicist în țară, Germania, Canada, SUA. Premii: al Societății Observatorul din Toronto, Canada și al Societății Helion. Editează online revista Occidentul și devine blogger la San Francisco în 2009. Are cărți în curs de apariție. Este activ în presa de specialitate și pe blogul Altera Pars.