Mă aflam la Roma de câteva zile. Decembrie 1984.
Palmierii îşi unduiau obosiţi frunzele, parcă ferindu-se de cicăleala ploii reci. Autorităţile americane şi italiene cazaseră imigranţii ce tocmai sosiseră din ţările sistemului comunist în nişte vile în apropiere de gara din Roma şi YMCA, centru’american socio-cultural unde ne prezentam zi de zi pentru o introducere generala în viitorul apropiat american.
Împuşcăturile din cursul nopţii şi teama de-a fi abordaţi de agenţii securităţii îi puseseră pe jar pe administratorii acestor vile unde eram cazaţi, de-a ne face să înţelegem necesitatea de-a nu umbla bezmetici pe străzi. Eu locuiam cu înca doi indivizi într-o camera destul de spaţioasă, aceştia reuşind în timpul liber să se aprovizioneze cu fel de fel de vinuri, încercându-le aroma dealurilor peste noapte.
Din România plecasem pe 4 Decembrie cu trenul până la Belgrad, apoi la vre-o opt ore venise altu’din Albania şi iarăşi l-am schimbat la Veneţia, sărind repede în cel de Milano unde trebuia să duc un comision la nişte româniştinţe cu sora-mea. La Roma trebuia să mă prezint în jur de 8 Decembrie, aşa că aveam timp suficient pentru zbenguiala italo-nordică, unde ceaţa şi frigul îţi tăia respiraţia. Noroc că familia Leahu începuse să facă focul şi mirosea a căldurică prin apartamentul primit de la socialul local milanez, făcându-mă să nu regret prea mult România unde avusesem căldurică suficientă, atât acasă cât şi la serviciu, lipsindu-mi doar acea căldură legată de stabilitate politică.
Şi uite aşa, după aproape cinci ani de aşteptări şi interogatorii oficiale şi neoficiale, primisem paşaportul şi viza de la americani de-a emigra cât încă nu e prea tarziu. Nici nu ştiam dacă e devreme sau târziu, neluându-mă nici după timp nici dupe anotimp, căci puteau oricând să dea eroare de calcul. Tot ce întelegeam la cursurile de la YMCA legat de plecare era că o lumină trebuie căutată în tuneluri îndepărtate şi pe care îmi promiteam s-o caut şi s-o desluşesc pe înţelesul meu de rebel şi singuratic, condiţia de bază fiind ca sufletul să-l lăsăm neapărat în Europa. N-o prea întelegeam pe Leslley care ţinea cursurile de integrare în spiritul american ce vrea exact să comunice şi nu puteam să-mi las sufletul aiurea în tramvai, încăpăţânindu-mă să-l ţin dupe mine la bine şi la rău. Afară continua să plouă câineşte şi hoinăreala pe străzi nu prea ne dădea ghes, mai ales că aveam o vecinică tare năbădăioasă şi frumuşică ce stătea pe capu’ nostru până spre ora 23, cu toate că avea soţ şi fetiţa de 4-5 ani. Sotul, Nicu Băltăreţu stătea cam în poziţie de drepţi în faţa Marianei Băltăreţu, întelegând că băiatu’ depindea de finanţele ei. Cum îşi strecura capu’pe usă să vadă dacă Mariana mai e încă în vizită la noi, aceasta îl şi lua în primire:
-Marş la fată, tâmpitule! Ce caşti gura încoa’?
Şi Nicu, zis şi domnu’Gonţu, o şi întindea, ca nu cumva să primească vre-un papuc în cap. La cursuri venea doar domnu’Gontu, aşa se întâmplă şi Luni când ne pomenirăm în clasă cu nevastă-sa. Mariana Băltăreţu ţinând în mână un mănunchi de tulpini de Dalii decapitate intenţionat de către aceasta. Translatoare era o româncă scundă. Americanca, doamna Leslley o întreabă pe aceasta cine e doamna şi ce doreşte. Dar cum Mariana şedea bine cu engleza, îi spune că tocmai a trecut să vadă pe unde-şi pierde soţul timpul şi totodată să-i ofere acestuia nişte flori. Apoi se întoarce spre noi, îl fixează pe domnu’Gonţu şi-i zice cât poate de strident:
-Aicea erai care vas’ zică, mânca-i-ai p… ăştia ! şi arătă spre Leslley, care neânţelegând ce i-a zis lu’barbatu-so, cere translatoarei traducerea. Noi eram pe jos. Asemenea show nu se vedea în fiecare zi. Vădit jenata, doamna Leslley îi spune ca să-şi ia soţul acasă şi să stea cu el, învoidu-l de la cursuri. Domnu’Gonţu n-a aşteptat să i se spună de două ori, că a şi tulit-o pe uşă, speriat probabil şi de uitătura nu prea galeşă a nevestei. Era unu’în clasa de ziceai ca e Ion Oblemenco, fost fotbalist de marcă la Universitatea Craiova, care umbla peste tot cu Florentina Bârsan, exbraşoveancă şi o intreabă pe Leslley dacă ar putea şi el să absenteze, având de vizitat oraşul Roma. I se comunică de către translatore că numai în timpul liber poate să facă ce vrea, altfel nu va primi ok-ul să se îmbarce spre America. Ne-au făcut analizele medicale şi în apropierea ajunului de Sf.Craciun ne-am îmbarcat într-un avion special american cu destinatia USA. În momentul când avionul s-a desprins de sol am avut o senzaţie de descătuşare a fricii, a sentimentului de nesiguranţă totală a imigrării şi m-am întins comod în scaun, alaturea având doi excetăţeni evreisovietici, soţ şi soţie, oameni care ar fi trebuit să nu mai plece de acasă hai hui, la vârsta dumnealor de 70 de ani. Şi mâncau cu o poftă, de parcă atunci scăpaseră din Gulag ! La New York, grupul nostru de imigranţi s-a răzleţit. Spre California am apucat-o doar eu şi Nicu(Ion ) Stoica, exlocalnic din „Valea Voevozilor” de Arges, pe care curios îl întâlnisem prima oară la ambasada Italiana din Bucureşti când luasem viza de intrare. Pe aeroportul Kennedy din New York am stat vre-o două ore şi am avut senzaţia unei imigrari de eşec, văzând clădirea ce arată ca un hambar neterminat şi negrii hamali, de abia târşâindu-şi picioarele cu bagajele oamenilor. Aş fi putut să cer azil la Roma, în oricare altă ţară eurooccidentală, dar de acum trebuia să merg înainte, cel puţin până ajung în California unde plănuisem să ajung şi să bat noul ţăruş. În avion am stat lângă Nicu Stoica. Aveam la mine nişte sticle cu beutură destul de bună, preparată la Milano şi Nicu mi-a cerut s-o încerce. A adormit cam într-o jumătate de oră şi în momentul când a început servitul mesei de seară, am adormit şi eu. Nu ne-au dat mâncarea, lăsându-ne să ne odihnim. Pe aeroportul din Los Angeles trebuia să fiu aşteptat de cineva de la fundaţia Tolstoi, sponsorul ce-mi plătise şi biletul de avion şi care timp de 18 luni era administratorul meu, asigurându-mi casa şi masa şi niste bani de buzunar. Iniţial căutasem să-l contactez pe Nicu(Ilie) Daya din Los Angeles, stoinean plecat cu vre-o 30 de ani în urmă, un fel de rudă cu mine, dar din 1979 şi sponsorizare. Atunci m-au repartizat la fundaţia Tolstoi, aceştia aducându-i la cunoştinţă sosirea mea şi întrebându-l dacă vrea să mă sponsorizeze pe mai departe. Dl.Daya i-a refuzat politicos, spunându-le că a mai sponsorizat trei cumnate şi că s-a săturat de sponsorizari. La Roma primisem un ecuson şi o pungă mare de plastic cu inscripţia fundaţiei Tolstoi, pentru o recuperare rapidă, ceea ce să şi întâmplat. Eram aflat într-un furnicar de lume şi tot vedeam numele meu apărând pe-o pancartă de carton şi dispărând în jos şi le-am arătat delegaţilor de la Tolstoi Fundation si s-au dus sa vada ce se intampla,intorcandu-se cu un domn destul de scund, care se recomandă Nicu Daya, ce începu pe data să mă cerceteze vizual, cerând apoi să mă ia la el. Delegatii fundaţiei îi cer să semneze un document de sponsorizare şi plecam spre garajul unde îşi lăsase maşina. În maşină dau cu ochii de un nepot de-al său, Cristi Călugăriţa pe care îl cunoscusem la ambasada USA din Bucureşti în urmă cu un an. Ne salutăm şi domnu’Daya pare şocat şi întreabă sarcastic:
-Da’ ce, voi vă şi cunoaşteti şi io nu ştiu?
Cristi bâlbâie ceva nedesluşit, înţelegând că s-a ferit să-i vorbească de mine, să nu-l defavorizeze pe el şi pe doamna Călugăriţă, mama sa. Supărarea creşte vădit pe fata şi în vocea domnului Daya, care se decide să-mi arate malul oceanului Pacific cu toate aranjamentele de sărbători. În Santa Monica vedem scene cu naşterea lui Isus Christos, în cabine imense de plastic, puternic luminate. De la intrarea în Yugoslavia şi până aci, am fost marcat într-una, aşa că mă aştept să văd să observ noi şi noi lucruri ştiute doar din filme. Pe domnu’Nicu si Mariana Băltăreţu i-am lasat la New York. La vre-o lună mă pomenesc cu domnu’Gonţu la uşa gazdei mele, la domnul George Pop. Rămân uluit şi-mi explică că cei de la fundaţia Tolstoi i-au dat adresa lui domnul Daya, iar acesta pe a lui George Pop unde închiriasem un pat contra a $250 pe lună într-o garsonieră destul de măricică, beleaua fiind că mister Popa mă culca cu sunet de goarnă şi mă scula cu deşteptarea, sunată la o altă goarnă, amuzându-se dimineaţă de dimineaţă. Trezindu-mă brusc, nu realizam unde mă aflu, apoi încet încet îmi aminteam că am ajuns în America şi mă apucam să mă îmbrac că omnul George Popa se apuca şi deschidea şi fereastra şi uşa. Garsoniera se afla şi deasupra unui garaj plin de curenţi oceanici, era destul de frig chiar şi în Los Angeles, iarna!
Domnu’ Gonţu îmi spune că tocmai îl cotonogise nevasta-sa cu o coadă de matură şi nu vrea să se mai înapoieze la ea, căutandu-şi gazda şi dacă vrea domnul George Pop să-l ia şi pe el în gazdă. Îi spun că nu avem loc de trei paturi, atunci George Pop, care era cu fa
ţa spre perete şi se prefăcea că doarme, se întoarce spre noi şi zice că dacă dă şi Gonţu pe jumătate din cât dau eu, atuncea o să-i pună o saltea pe hol, lângă uşa si e ok. Gonţu accepta bucuros dupe ce mai întai află cam cât plătesc eu şi apoi îi explic cum şade treaba cu goarnele, pe care începuse să le studieze, de cum intrase în casă. Îmi spune că o să se distreze de minune şi de abia aşteaptă să vinaă seara cu stingerea sau şi mai şi dimineaţa cu deşteptarea. În două săptămâni m-am mutat ,mă săturasem de goarnele lui George Pop, lăsându-l pe Gonţu să-mi ia patul şi să nu mai doarmă pe hol. Se împrieteniseră repede şi Gonţu mai primea câte un apartament de vopsit sau curăţit şi mai facea un ban de buzunar. Apoi a găsit un serviciu într-un laborator photo prost plătit şi a intrat într-o sectă asiatică, sperând să întâlnească vreuna cu bani şi să se pricopseasă. Frecau nişte bile de plastic între podul palmelor şi tot strigau Na Mihorenghe Chio! De găsit, a gasit o americancă destul de coptuţă şi cred că şi şmecheră, că bietul Gonţu nu numai că s-a căpătuit, dar îşi mai cheltuia şi puţinii bănuţi câştigaţi cu destulă trudă, pe ifosele acesteia!
Poate că mai norocos eram eu. La biserica românilor din Verdugo îl intâlnisem pe domnul Peter Anderson, fost Petre Vasile sau mă rog, cândva lucrând la Teatru’Naţional din Cluj şi plecând într-o delegaţie, cam aşa ceva, a pierdut trenu’. El avea o casă pe un pinten de deal printre bananieri şi palmieri compusă dintr-un apartament şi un studio şi mi-a propus să-mi închirieze mie acest spaţiu mai mic, compus din camera de dormit, baie, bucătărie şi un hol destul de măricel. Săturându-mă de culcat cu goarna şi de trezit tot la fel, m-am mutat de urgenţă, cu toate că trebuia să iau până la şcoală, vre-o trei autobuze până pe Mellrose cu Fairfax în Beverly Hills adiacent şi nu am regretat mutarea. Aveam locuinţa mea la acelaşi preţ şi puteam să nu mai ascult goarnele lui George Pop şi să tremur de frig. Nu l-am uitat nici pe domnu’Gonţu. Cam la trei luni i-am vorbit lui Peter Anderson de el şi s-a oferit să-i dea un mic chioşc locuibil, plasat chiar în mijlocul grădinii cu lămâi şi bananieri. Gonţu a rămas ca la dentist şi a profitat. Au trecut lunile şi ne-am pomenit şi cu Tina Bârsan în Los Angeles, venind de pe undeva din Georgia. Având piscina în complexul unde locuia cu o tipă Ela, acolo ne făceam veacul în timpul liber, mai ales că Vara era destul de fierbinte şi să ne ducem la ocean câţiva kilometri zilnic, era peste puterile noastre, preferând să înotam mai aproape de casă. Am găsit un apartament de două camere în zona Hollywood la $450 şi m-am mutat dupe aproape o jumătate de an. Restaurantul românesc Mignion era la două sute de metri şi începând cursurile la Academia de Cosmetică şi Estetică Wilfred de pe Vine cu Hollywood bulevard, treceam dus şi înapoi, văzându-mă adeseori cu români cunoscuţi de la biserica Verdugo, unde aveam numeroase spectacole culturale. Însă am încercat să înfiinţez un cenaclu literar împreună cu domnu’Aristide Buhoiu, invitând circa 20 de artişti, dar prezentându-se nici măcar jumătate, am amânat pe mai târziu. Apoi am înfiinţat fundaţia Uniunea Internatională a Artiştilor Români Americani, obţinând chiar o sumă de bani de la Consiliul Judeţean Los Angeles pentru unele proiecte. Pe Gonţu îl vedeam destul de rar, intrase ospătar la nu ştiu ce restaurant italian şi trudea pe brânci, ospătarii fiind plătiţi la grila de jos, sau chiar de loc, motivul fiind că mai fac câte un ciubucel. De la Peter Anderson s-a mutat aproape dupe un an pe LaCienega Blvd într-un bloc destul de bun, dar şi chiria era destul de piperată şi atunci când luasem cursuri în San Diego la Universitatea Internatională, prin 1991, i-am făcut o vizită de Crăciun şi i-am prezentat fata lui domnu’Daya ,pe Carmen, o tipă inteligentă şi cu suflet, drăguţică. Am făcut Crăciunul în trei, adică ei doi şi eu singur. Apoi l-am mai văzut o dată în acelaşi apartament, găsindu-l cu o tipă bine, dar puţin plecată, întelegând că e pe droguri şi fără serviciu. Oricum, femeile cu care intra în combinaţie domnu’Gonţu, una Viky de prin Moldova, ar fi spus că sunt nişte stricăciuni, dar astea îl atrăgeau pe el şi basta, lăsându-l de fiecare dată, în fundu’gol. Obişnuiam că o dată pe săptămână să merg la Atenian Garden, restaurant grecesc unde cânta o româncă destul de bine, acolo cunoscând-o pe Marcela, soţia unui avocat faimos californian, îndrăgostită de produsele doamnei Aslan. Marcela era înnebunită după dans şi i-am prezentat-o lui Nicu Baltăreţu, adică lui domnu’Gonţu, aflându-se în acea perioadă cam pe liber, numai că românul nostru era butuc la capitolul dans. Eu fiind la Academia Wilfred unde erau 90%femei şi aproape toate americance, eram invitat la chefurile lor, săptămânal, sau mergeam la Carmen Daya unde nu lipseau chefurile saptamanale. Pe fosta soţie a lui domnu’Gonţu o vedeam cu regularitate, fiind vecini de bloc şi chiar mergeam şi la ocean împreună din când în când. A venit 1990 şi am luat cetăţenia americană ca pe cea română n-o mai aveam şi am început să plec verile spre Romania, unde era destulă distracţie cu fetele pe care le lăsasem la şcoala generală şi le regăsisem la facultate. Domnu’Gonţu nu-şi găsea cadenţa de loc gâfând în toate încercările de-a avea o femeie, cât mai mult timp. Consumul excesiv de alcool, fumatul neântrerupt şi polologhia stricându-i toate combinaţiile, chiar dacă unele se puteau numi căsătorie. Domnu’Gonţu ca mulţi alţii să poată jumuli o femeie, jură că intenţia domniei sale era doar aceea de-a se căsători cu ea, asta fie vorba, până punea, se ştie cam ce, pe’mneaei!
Şi uite aşa, bietu’Gonţu trudea pe coate să poată prididi să-şi plătească capriciile americane burgheze, că Mariana aşa îl cocoloşise de când îl adoptase de pe maidane şi naşu’băiatului crescuse îmbujorat, umilinţa întâlnită prin birturile prin care lucra, făcându-l şi mai haotic în viaţa sa particulară. Nemaivorbind că avea momente când nu-i ajungeai cu lunile cu prăjina la nas, de parc’ar fi fost cel puţin nepotul regelui Mihai. La părinţii săi amărâţii din Bucuresti nu se gândea cu anii, că timpul bietului fost fotograf si acum ospatar, era plin de jumatati schioape, nemiloase, servindu-i ca paravan al perversităţii. Pentru a poza, mai făcea pe ici, pe colo câte o fotografie, ba chiar dupe un timp de adânca filozofie, îmi comunica că o sa înceapă să picteze lucruri la care alţii nici nu visează. Îl Încurajam să-i dea bătaie şi să lase mai moale sticla şi pipa, că femeile îl lăsau dânsele, dar cum îi crescuse cam mult par în pavilionul urechilor, nu eram sigur că prinde mesajul.
Prin anul 2006 făcu efortul şi se mută in Las Vegas, statul Nevada, unde magazinele şi cârciumile sunt deschise non stop. Entuziasmat că se recasatorise cu o tipă mai mică ca fiica-sa, dar mai mare ca deşteptăciune, închiriază ca toţi snobii, un apartament cu două dormitoare, la un preţ mare, putând mai degrabă să dea rata la o casă .Colecţionar de chilipiruri, cutreiera zilnic cu orele prin magazine second hand(adica cu lucruri nu tocmai noi), burduşindu-şi micuţul apartament pâna la sufocare. Mihaela îşi umplea timpul cu muncă într-un magazin, apoi trecea să îngrijeasca de o bătranică americană, aceasta oferindu-i chiar o cameră de serviciu pentru a rămâne peste noapte la o adică şi chiar că se bucura de aceasta oportunitate, domnul Gonţu respirând în profunzime cugetul deşertic. Abandonat şi abandonând, pictura începuse să-i dea coate temporar şi să-i umple pereţii dormitorului. La reântoarcerea din 2007, din Decembrie, aflu că domnu’Gontu e răpus de cancer, sperând că tratamentele pe care i le aplicaseră doctorii şi pe care i le mai aplicau, vor răpune în cele din urmă dihania ce-i mistuia măruntaiele, dându-i şansa unei renaşteri, apropierii de credinţa în Dumnezeu şi fiul său iubit, Iisus, de care fusese atât de departe atâţia ani, Diavolul întunecandu-i alegerea potecii însorite.
Gonţu care nu coborâse sub 90 de Kilograme, acum arăta ca un copilandru asiatic de 50 de kilograme. Trecuse pe niste injecţii de două mii de dolari bucata şi credea că se află la sfârşit de bătălie. Pofta de hoinărit prin magazine după nimicuri nu-i secase şi mă solicita într-una să-l însoţesc, temându-se să nu-i vină ameţeala, leşin,etc. L-am ajutat şi l-am beştelit pentru anii de snobism cheltuiţi aiurea, încurajându-l să-şi publice fotografiile şi picturile într-o carte. Avea ceva bani puşi de-o parte de la nişte asigurări de proprietate şi i-am sugerat să-si aminteasca de Giulia şi să caute o apropiere. Încăpăţânat şi egoist n-a îndraznit nici măcar actualei soţii să-i dezvaluie identitatea acestei copile nevinovate de îndepartarea depărtarii sale. Pentru Marcela îşi tăiase venele când aceasta îl ameninţase cu despărţirea, dar sângele îi rămăsese tot aspru, îmbolnăvindu-i chiar şi inima şi omorându-l în câteva luni. Cenuşa i-a fost aruncată prin deşert de către Mihaela, că nisipurile zburătoare s-o ducă prin văgăuni otrăvite de timp.
