Poezii

0
14

Pierderea de sine

Sunt amestec de culori

arse

albul și negrul din mine

au căzut în meditația oarbă

răzbunătoare pe timp

cămașa de protocol

nu mai are loc în mine

uitat sunt în nopțile

cu vise trecute

ca orice trăire decolorată

văd cum se topesc gândurile

și limbile ceasului tânăr

cum fotografiile se reproduc

în tablouri difuze

încerc să salvez culorile din mine

care amestecate disperat

sunt pierdere de sine

Pasăre de viață

Noaptea trecută

mă striga mama

pe numele de alint

sub poduri căzute

căutam ochii ei înlăcrimați

vocea din ecouri colorate

pe care le reconstituiam

într-o altă pasăre de viață

calul tatuat

Grăbit alunecă din mine nisipul

fără număr cad cristalele în pâlnie

iar eu alergat de furtună

în galop strâng de dârlogi

calul timpului

care se descompune

castele mele se duc

ușor ca o maree

ce udă tălpile mele

urmele care cad în umbră

într-o noapte

când am chef de alergat

pe un cal tatuat cu stele

POARTA LUMILOR

În toamna aceea

mi-au sfârtecat sufletul.

Era un vis gol

atârnat ca un zmeu.

Se auzeau scâncete

din cimitir,

miros de crizanteme

înecate în lemn proaspăt,

pasăre negră pe ciutură,

nopți setoase de prea liniște,

drumul înecat în frunze…

În toamna aceea,

un om, un fost om

călătorea

la capătul lumii,

poarta era deschisă

pentru plecările

sau sosirile de sărbători!

 

CERCURI SE STING… 

Între mine și tine 
picură iubirea 
cu sânge… 
Palmele mele, 
drumuri care se pierd 
în înfrângeri, 
somn singuratic… 
Cum să te ating? 
Nopțile sunt la fel, 
adormite de timp, 
desenate pe geamuri. 
priviri rătăcite 
în poveștile de fată 
care se vor iubite… 
Cum pot trăi lângă 
noi o poveste uitată? 
Ce jurăminte 
ascunse-n inele 
ne ceartă?
Nu le mai facem lanț 
să ne agățăm de ele, 
între mine și tine 
concentrice cercuri 
ce se sting iară!

NUMAI EL PRIN MINE SALVEAZĂ ÎNGERII 
 
Mă pot ascunde de mine, 
o izolare zgomotoasă a sufletului, 
un zâmbet schimonosit, fals, 
asemeni unui costum care nu este al meu. 
Ce pot face cu cerul meu 
din care cad îngerii, 
pe care vreau să-i salvez în mâinile obosite. 
Cum este, unde nu este EL, 
Ce drum mă duce în noaptea continuă, 
asemeni orbilor fără amprente digitale, 
care nu pot distinge decât pipăind lacrimile. 
Un tablou cu soarele în spate, 
repară retina minții, să pot vedea calea 
unde lumina mă soarbe fără întoarcere, 
mă văd iubind o femeie luminoasă 
care mă naște, chiar dacă este furtună, 
și nu poți distinge și atinge tabloul acesta mișcător. 
Mă pot ascunde de voi, de boală, 
de răutăți rătăcite, 
însă nu pot să nu fur aerul din care vă respir, 
că nu mă am decât pe mine și o bucată din EL 
așezat pe o pânză, asemeni unui talisman. 
Când uit să îngenunchez, 
mă rog și plâng invocând îngerii 
să cadă în brațele mele, 
numai așa ei nu vor fi loviți, 
iar eu voi întinerii veșnic ca EL!

EȘTI STRIGĂTUL DIN MINE 
 
Ochii nu sunt suficienți să te atingă, 
nici mâinile nu văd întunericul. 
Cum să privesc prin pahare false 
deformata noapte din tine? 
O știre televizată despre un destin 
alergat de spaime 
care traversează strada pe zebră, 
un fel de spațiu închis într-o colivie urbană, 
lumi desenate pe asfalt cu mâinile negre, 
albul care enervează haosul mental 
și tu, tu care mergi oarbă pe străzi 
cerând o țigară și un coniac vechi. 
Privesc un spectacol cu tine din altă lume 
pe acest caldarâm fără nume… 
Pileala are ochii stinși prea departe 
să te pot opri din alergarea ta fără noapte, 
geamurile rulează un film cu tine 
numai eu te văd ca un strigăt din mine.

PICIOARELE GOALE ALE ONESTITĂȚII 
 
Nu a părăsit cetatea, 
îl voiau mort 
așteptau apusul 
precipitați… 
Mulți spini 
până la credința lui, 
mulți cai identici 
galopau disperați, 
iar el, 
în picioarele goale ale onestității, 
invoca herghelia de prieteni 
să zboare…

PARTEA DIN MINE ..
 
Pisicul meu trăiește viața prin mine
privește pe geam cum cad clipele
ca un om la maturitate
el știe mai bine ca mine
locul unde timpul doare
se așează ca un doctor
pe respirația mea
de parcă știe că pleacă primul
un simbiot care vrea să mai salveze
ceva din noi…
noaptea se uită la mine cum dorm
știe când se va deschide poarta
prin care eu voi respira mai puțin
cafeaua va păstra biscuitele
iar eu voi plânge peste cuvinte
fără fularul -doctor care va pleca
nu știu când,numai el știe
atunci voi privi pe geam
partea din mine care nu mai vine!

CÂND NIMENI NU ESTE LÂNGĂ NIMENI…
Ultima oară ușa era deschisă,
ai plecat noaptea,
când mai ardeau în noi poveștirile trecute,
iar cerul încerca să nu ne uite. 
Nu mai scriu versuri pentru tine-
cel care pleacă grăbit,
să hrânească păsări rătăcite,
care bat cu ciocurile în ușile părăsite.
Zgomot de vânt închis în intuneric,
scârțâit de lemn viu, care nu doarme,
spaime,multe spaime izolate în piept…
Eu credeam că faci baie în ploaia de lacrimi,
căzută din cer pentru noi,
noaptea, când nimeni nu este lângă nimeni și
simt cum te strecori în noi,prin ușa ruginită de ploi!

PATRIOTISM? 
 
Porția de patriotism 
pe locurile din față, 
la aparatul de filmat, 
plasa cu pâine ieftină 
colorată patriotic 
așezată la piept, 
străzile cu șoareci și oameni, 
simbioză dementă. 
Toți aliniați de Cioran pentru defilare, 
astăzi patriotismul este o negare? 
Câțiva au lacrimi în facturi 
sau în mașinile blindate din război, 
alții bătrânețea privilegiu de o zi, 
câteva medalii fără picioare 
apoi amicul meu cam întârziat 
care flutură un steguleț pătat 
gol pe dinăuntru… 
Nu știe ce preț are o chirie, 
nimic nu știe… 
Teatru absurd, aproape chel, 
lumea asta adunată, 
discursuri fără bucurie, 
doar copiii știu viitorul, 
dar într-o limbă străină de glie… 
Acesta-i patriotismul cu simbrie. 
Cine mai știe ce este adevăr sau uimire? 
Trec armele grele spre cimitire 
călcând peste șoareci, 
peste mine, peste tine…

OCHIUL CARE NE ASCUNDE 
 
De ce să te ascunzi după uși uitate 
la care nici timpul nu mai bate, 
să meștereşti o clanţă falsă 
care ascunde o viaţă flască. 
De ce să ascunzi după cuvinte 
acele nebunii ferecate în minte 
şi prin silabe aruncate în aer 
să te expui aiurea, ca un fraier. 
Așa sunt ușile pe care le avem, 
care se aseamănă ca un blestem, 
în spatele acestora stăm noi, 
lipsiţi de personalitate și speranţe, 
fără fărâmă de intimitate, 
nişte cutii aşezate matematic 
unde un ochi ucide sistematic.

SUNTEM DOI CARE TREC… 
 
O sală de așteptare 
unde cardul de sănătate 
este golit din mine . 
Unghiile roșii ale asistentei 
pune viață în perfuziile mele 
apoi tastează mesaje de iubire, 
nu mai contez pentru ea, 
sunt risipă de medicamente 
pe o listă de economat. 
Hei, viața merge înainte, 
au terminat de scris anamneza 
unui nebun acoperit cu cearceafuri .
Iluziile albe întinse pe culme 
de femeia iubită, așa se spune, 
coala de hârtie unde semnez 
să întrați în mine cu picioarele înainte. 
Dincolo de geam văd fețe 
schimonosite care se roagă 
să mai trag de viață ca ața 
ascunsă a speranței. 
Tot pe aici este unul care 
mă trage din tavan, 
nu mă lasă să plec 
pe mine sau pe cel din cearceafuri, 
doar suntem doi care trec.

TABLOUL CARE TRĂIEȘTE 
 
În cinematograful prăfuit 
un patefon zgâriat, 
o doamnă fără titluri nobiliare 
cărând o poșetă cu amintiri, 
pelicula care curge infinit, 
adevăruri ascunse-n fluturi 
în fânul crud în care noi 
tăvăleam culorile din cireșe coapte, 
doi îndrăgostiți fără timp, 
mii de stele pe care le alergam, 
noi veneam la întâlnirea cu noi 
în cinematograful prăfuit 
în care timpul a amuțit 
într-un tablou care trăiește!

PASĂREA FIINȚĂ
 
Nu te prinde de mine
Ființa mea este captivă
în cuștile minții și în mine
aripile-mi sunt 
în cădere liberă…
clopotele ne aud bine 
din spatele
ușilor ferecate
de gânduri
nu te lega de mine
sunt pasărea ființă
care cade din captivitate
în teamă

FIINȚA CEREASCĂ… 
 
Așa au adormit copacii cu liniștea din noi, 
puteai să fugi de mine în toamna aceea știrbă 
când te-am rugat să mă iubești 
după o viață în care ai iubit pe altcineva… 
Niciodată nu am ascuns paltonul 
din care îți citeam scrisorile. 
Inundat de zăpadă, 
atâta frig agățat de ferestre 
luminate de sori iubitori și calzi 
eu… singuraticul de lângă felinarul spart, 
niciodată viața nu mi-a dat ce voiam… 
Te-am smuls și pe tine ca un hoț de flori, 
m-am epuizat în lecturi cu centauri,
cu nemuritoare care îți semănau. 
Până și cariatidele astea îți seamănă. 
Așa este fiecare zi din viața mea pierdută 
în care trăiesc, încă trăiesc 
tras de mânecă de copii, 
tras de mânecă de viață, 
în care văd o femeie care îmi spune ceva, 
iar eu te privesc în gol peste altă ființă cerească.

Nicolae Nistor