Horincuţă be-the-aş bine, cu drăguţu lângă mine! Aceste cuvinte ar putea fi o strigătură din timpul desfăşurării unui danţ la şură, danţ pe care l-am mai prins şi eu în copilărie. În schimb, nu am mai prins verjelul, organizat pentru adolescenţii care aveau astfel unde să înveţe danţurile, deşi, după cum spun bătrânii, te naşti cu ele în sânge sau nu. La cetheră şi gordonă maistări erau ţiganii din Chelinţa și Ţicău, greu de înlocuit până în ziua de azi. Este adevărat că starea bună de sănătate a ţăranului român se datorează nu numai deţului de horincă, ci mai ales zilelor de săpat, cosit, de strâns fânul și alte munci. Lucrul câmpului poate face minuni vis-a-vis de aliatul lenei, colesterolul. Ce mai bicepşi se pot face la cosit! Dacă tinerii care plătesc să tragă de fiare, ca să facă muşchi, ar trage cu acelaşi sârg şi de coasă… ce falnic ar juca muşchii lor sub pielea bronzată! Dar Vax albina, muncă! Se pare că toate zicalele noastre despre lucru (muncă) au fost înlocuite de către unii cu una singură: Doar proştii muncesc!
Mai bine să ne întoarcem la un deţ de tărie. Horinca din mălai se folosea pe vremuri ca leac pentru suferinzii de rânză (stomac). Acum, schimbându-i-se reţeptul (reţeta), se pare că ea, horinca de mălai, mai mult te ajută să treci Styxul. În cele din urmă, horincuţa se face cam din tot ce are omul pe la casa lui, chiar şi din hoaspele (cojile) de struguri şi din vinul rămas din alţi ani.
Dhiţa (viţa de vie) pe care o avem noi acasă, rămasă de la bunici, nu este o viţă de soi nobil, dar în schimb strugurii sunt foarte dulci şi aromaţi. Abia de câţiva ani am sădit, la noi acasă, câţiva butuci de viţă nobilă. Este adevărat că pe ai mei, nefiind băutori de dhin, nu i-a preocupat prea mult cultura viţei. Mustul se poate păstra cu ajutorul saliţinei. Dar trebuie să ascultăm sfatul specialiştilor. Totul trebuie consumt în sezon. Din vinul acrit şi din monturile de struguri se poate obţine horincă şi oţet.
De soi sau de nesoi, strugurii nu apucau să se coacă prea bine, că îi cipileam (culegeam pe alese) eu cu sora mea , ajutate de copiii care veneau să ne cheme la tupu (de-a v-ați ascunselea). Joaca se petrecea pe uliţa noastră, cea dintre biserici, adică dintre biserica ortodoxă şi cea protestantă. Toată copilăria mea am asistat la disputa dintre şulmedheni referitoare la locul unde urma să se înalțe biserica cea nouă. Familia mea locuia chiar lânga casa parohială ortodoxă. Părintele care mi-a marcat copilăria și adolescența, slujind multe decenii, a fost regretatul paroh Emil Negruţiu, Dumnezeu să-l odihnească! Domnia sa a trăit o viaţă frumoasă şi lungă. Fusese un om cu vorbă înțeleaptă și bunicul lui Mircea Lupo, poet, dar mai ales pictor, plecat dintre noi de timpuriu. Până la urmă, biserica a început să fie construită abia în acest deceniu, pe locul oferit cu zeci de ani în urmă de către familia Alexa Covaciu, familie din care fac parte prof. dr. Florian C. Ulmeanu, unul dintre părinții medicinei sportive moderne și poetul Radu Ulmeanu. Pe unii enoriaşi îi deranja faptul că locul respectiv era situat peste drum de Căminul Cultural. Dar, în cele din urmă, credința a învins.
