„Nu poți strânge mâna cu cineva, dacă ții pumnii încleștați.”
– Indira Gandhi
Astăzi, în Noul An câștigat pentru viață, mă gândesc la prietenii pe care i-am pierdut, la cei care au mai rămas din vechii mei prieteni, și la cei puțini pe care i-am dobândit recent. La prietenie mă gândesc, la iubirea sufletelor, la cei care luptăm în această viață. În luptă oamenii se asociază, leagă prietenii care au specificul celor care alcătuiesc acest nucleu al prieteniei. Prietenia trebuie să aibă un caracter de sfințenie, să fie curată, sinceră și ideal ar fi să rămână veșnică.
E un lucru minunat să simți că ai energie pentru a lupta, a persevera în idealul tău, alături de unul sau mai mulți prieteni din familie sau din afara ei. Unii luptă pentru putere, alții pentru bogăție, alții pentru carieră, unii pentru a înfrumuseța lumea prin munca lor și alții fără de scop luptă doar pentru a le distruge altora țelurile, a le pune piedici în realizarea lor. Ei sunt acei oameni invidioși, egoiști, iar defectele caracterului îi determină să stabilească relații trecătoare, în folosul interesului propriu, atâta timp cât acest interes există și are nevoie de ajutor. Acești indivizi stânjenesc progresul întregii societăți.
Oamenii sunt înzestrați cu sensibilitate, pe care unii o disprețuiesc și fac tot posibilul să înlăture idealurile și visele lor, ajungând niște umili roboți distrugători ai binelui. Și mai mult, oamenii sensibili poartă în gând credința în Dumnezeu, conștienți că într-adevăr, nimic bun nu se înfăptuiește fără ajutorul Lui, că Dumnezeu ne este prietenul cel mai bun, căruia îi putem mărturisi orice, fiindcă El ne va înțelege și ne va acorda ajutorul necesar. Expresia latină „Nihil sine Deo” (Nimic fără Dumnezeu) a fost instituită ca decorație regală, în România, prin ordinul Majestății Sale Regelui Mihai I, în anul 2009.
Un alt citat precizează că „poți sta 40 zile fără mâncare, 3 zile fără apă, 8 minute fără aer, dar nu poți sta o secundă fără Dumnezeu”.
Orice om sensibil, lipsit de egoism simte nevoia unui prieten, căruia să-și deschidă sufletul, să-i ceară sfaturi și ajutor la nevoie și la rândul său să i le ofere.
Când pornim la o acțiune, luptăm pentru realizarea ei, și este bine să ne punem mai întâi întrebarea ce urmărim prin respectiva lucrare, asigurându-ne că mergem pe calea binelui.
Prietenia este o virtute iubitoare de alte virtuți; este legătura dintre suflete asemănătoare. Este o legătură puternică între sufletele care prin firea lor, de multe ori, au tendința să fie despărțite. Prietenia îndură orice, te ferește de multe pericole, prin compasiune și solidaritate. Platon spunea: „Prietenia este armonia în cuget, cât privește cele bune și drepte, alegerea aceluiași mod de viață, a aceluiași fel de gândire în ceea ce privește opțiunile de viață și faptele, unirea în cuget în ceea ce privește împreună-viețuirea în respect, părtășia atât la bine, cât și la greu.” Aristotel considera că „Prietenia este un suflet care locuiește în două trupuri…”.
Prietenia impune deprinderi morale precum fidelitatea, bunătatea și statornicia, sinceritatea și claritatea în cuvinte, judecată corectă și sfaturi folositoare.
Referitor la cât de puternic este acest sentiment al prieteniei, Sf. Nectarie spune că este mai puternic decât iubirea născută din înrudire, fiindcă iubirea din înrudire este rodul necesității, pe când prietenia aparține liberei alegeri. Cultul prieteniei este cultul păcii, liniștirii și înfrățirii. Fără ea viața pare lipsită de bucurie, fiindcă prietenii știu să aducă bucurie în sufletele celor de lângă ei.
Fiecare om are nevoie de un punct de sprijin. El nu poate rămâne singur, el este „o trestie”. Și crengile copacilor, deși mai puternice, caută și ele câte o creangă a unui alt copac pentru sprijin… Avem nevoie unii de alții pentru a ne sprijini. Prietenia este rodul iubirii, fiindcă la baza ei stă iubirea sufletelor, iar prin iubire ucidem răul, orice formă de egoism, căci egoismul este moartea inimii și boala cea mai gravă a unei societăți. Acționăm după cum gândim și acțiunile ne sunt bune și drepte numai dacă au la bază gândul bun. Un prieten adevărat este cea mai mare avere pe care am dobândit-o. Sfântul Grigorie spune că „Prietenul este o comoară cu suflet care ți se deschide și căruia te deschizi”.
Aniversăm prietenii prin scrisori, telefoane, organizăm mese, întruniri, toate fiind sărbători ale iubirii de prieteni. Iar Dumnezeu este și rămâne supremul și veșnicul prieten al omului. Simțim că El este iubire și izvor de iubire; prietenie și izvor de prietenie. „A avea un prieten, este ca și cum ai avea alt EU”, spunea Cicero.
Într-o prietenie se instituie adevărata egalitate: Înțelegi și ești înțeles. Spune Biblia: „Prietenul adevărat iubește oricând și în nenorocire ajunge ca un frate”. De ce prietenia nu este totuși atotcuprinzătoare? Și de ce exisă trădarea? Dacă prietenul te-a trădat, înseamnă că la alegerea lui, cântarul inimii tale nu a funcționat. Căci este scris în Biblie: „Alege prieteni dintre cei ce iubesc pe Domnul și care au inimi curate”.
În concluzie, alegerea unui prieten nu este o treabă ușoară. Greutatea alegerii se extrapolează și în sfera țărilor care trebuie să-și cunoască bine prietenii aleși, pe bază de antecedente și încredere, pentru a nu avea surpriza trădării.
Aș asemui prietenia cu un lac găsit sau ales după mai multe căutări, în care-ți arunci sufletul, scăldându-l în apa lui caldă, limpede și liniștită…
Vavila Popovici – Carolina de Nord
