Profesorul Şerban Cioculescu scrie astfel: „Unul dintre criticii și editorii care au făcut cel mai mult în direcţia valorificării moştenirii noastre literare este Valeriu Râpeanu”
Într-adevăr, aveţi o activitate remarcabilă în acest sens. Aţi vrea să reamintiţi câteva din etapele ei?
Nu ţin să vorbesc despre mine; vreau doar să precizez că existenţa mea spirituală a fost jalonată, şi-a aflat împlinirea şi deplina satisfacţie în momentele în care am reuşit să aduc la lumină (uneori pentru prima dată), operele unor scriitori şi oameni de cultură, prin ediţiile pe care le-am îngrijit şi prefaţat: Dimitrie Anghel, G. M. Zamfirescu, Panait Cerna, Al. Vlahuţă, Ion Luca, I. Peltz, F. Aderca, N . Iorga (acestea în colaborare cu soţia mea, Sanda Râpeanu), Al. Kiriţescu, Leon Kalustian, Gh. I. Brătianu, Cella Delavrancea. Dacă aş porni din nou, n-aş face altfel.
- Dar ce aţi scrie la fel?
Paginile de început aş căuta să le scriu mai bine, mai nuanţat, mai frumos, mai adânc; dintre cele caduce, unele îmi sunt imputabile mie, altele timpului. După cum consider ca un mare prilej de satisfacţie faptul că, împreună cu colectivul redacţional şi cu câţiva eminenţi colaboratori ai Editurii Eminescu, am restituit unele din marile valori ale culturii româneşti reintrate foarte târziu în circuitul firesc al spiritualităţii noastre de astăzi. Mă gândesc la G.M. Cantacuzino, Gh. I. Brătianu, Alice Voinescu, Victor Papacostea, Charles Drouhet, D. Olănescu -Ascanio, Ion Sava, ediţia operelor lui Ion Pillat, din care a apărut primul Volum, şi o lucrare de mare importanţă a lui Mircea Florian.
- Ca director al uneia din cele mai prestigioase instituții culturale de dinainte de 1989, Editura Eminescu de-a lungul a aproape două decenii, cum apreciați viața culturală a acestei perioade? Dar pe cea a prezentului?
Aproape optsprezece ani (1 august 1972 -1 aprilie 1990) am fost directorul Editurii Eminescu. Împreună cu câţiva redactori dc elită, am urmărit, conform profilului editurii, tipărirea literaturii române contemporane. Ar fi imposibil să enumăr acum pe cei mai de seamă scriitori români din acea vreme care şi-au publicat aici cărţile, multe reluate în colecţii de mare răspândire, dedicate prozei, poeziei, teatrului. Destul de multe au fost retipărite după 1989. Nu întotdeauna autorii indică anul primei apariţii! În Istoria literaturii române, Marian Popa spune, după cum am auzit, că Editura Eminescu a dovedit laşitate şi nu a tipărit autorii contemporani cu cărţile lor cele mai bune. Cum D-sa a fost un autor publicat de Editura Eminescu, în mod cert îşi face „autocritica”. Un Catalog al autorilor şi volumelor contemporane apărute în perioada 1972-1990 ar arăta că respectivul s-a referit la sine. În acelaşi timp, Editura a întreprins un vast program de reeditare a unor opere fundamentale ale culturii româneşti în colecţiile Biblioteca de filosofie a culturii românești, Thalia, Biblioteca Eminescu. Autori interzişi – Gheorghe I. Brătianu, G.M. Cantacuzino, Mircea Florian, C. Rădulescu Motru, Alice Voinescu, Victor Papacostea, P.P. Negulescu, C. Antoniade şi mulţi alţii au apărut cu operele lor, pentru prima dată după 1944, 1a Editura Eminescu. Repet ceea ce am spus: mă mândresc cu autorii și titlurile publicate, nu regret ceea ce am respins.
Nicio epocă literară, nicio editură, nicio revistă din orice timp, din orice ţară, nu şi-a legat numele numai de cărţi bune, foarte bune sau de capodopere. Din păcate, un număr mare de cărţi, de piese de teatru “cad în uitare, după ce o bună bucată de timp s-au bucurat de interes din partea publicului şi a criticii. Câteodată, istoricii literari încearcă să explice de ce au avut atunci succes. Altele se pierd chiar din momentul apariţiei.
- Încercați să ne oferiți câteva repere limpezi ale preocupărilor dvs. de istoric și critic literar, de om de cultură împătimit de frumos.
Cum spuneam, istoria literară românească a fost pasiuna mea şi, de aceea, de la un moment dat am părăsit critica dedicată fenomenului curent. Debutul meu editorial este o schiţă monografică dedicată lui George Mihail-Zamfirescu (1958), a urmat o monografie Vlahuţă și epoca sa. Fără îndoială, unele ediţii şi studii din această perioadă se resimt de interpretări sociologizante. Am considerat de datoria mea să pun în circulaţie cât mai mult din scrisul lui N. Iorga prin ediţii mai largi sau mai restrânse. A fost o activitate neîntreruptă şi sper ca, alături de alţi istorici, istorici literari, eseişti – să fi contribuit la cunoaşterea acestei opere atât de limitat răspândite şi asupra căreia pluteau numeroase neînţelegeri, ca să mă exprim eufemistic. Curiozitatea mea a fost mult mai largă şi, dacă vreţi, formaţia mea plurivalentă, încă din adolescenţă, faptul că n-am încetat nicio clipă să frecventez sălile de concert” şi de teatru, muzeele şi expoziţiile, că am citit neîncetat ceea ce apărea, şi am petrecut zile întregi cercetând presa din trecut, explică de ce m-am oprit asupra unor personalităţi atât de diferite, precum Gheorghe I. Brătianu şi Cella Delavrancea, Hortensia Papadat-Bengescu şi Tudor Teodorescu-Branişte, Alexandru Kiriţescu şi George Enescu. În ultima vreme, am căutat să restitui prin cărţi-document unele dimensiuni ale culturii noastre din secolul al XX-lea. În activitatea mea a existat un proces de continuitate. Ceea ce am căutat a fost să-mi ameliorez pe cât am putut expresia, m-am străduit să scriu mai bine şi mai nuanţat, să adâncesc aria investigaţiei, să nu rămân – pe cât a fost omeneşte cu putinţă în urma a ceea ce a apărut privitor la tărâmurile curiozităţii mele. Sigur, aş fi vrut ca unele pagini ziaristice să nu fi fost scrise, să nu fi făcut concesiile pe care le-am făcut pentru ca la Editura Eminescu să pot publica ceea ce am publicat, să nu-mi fi pus semnătura pe pagini convenţionale şi de rutină. Cred însă că ceea ce rămâne sunt ediţiile şi studiile de istorie literară, paginile pe care de mai mulţi ani le public fără nici cea mai mică injoncţiune în Curierul Naţional, care mi-a oferit generos o pagină săptămânală.
Interviu de Doina Mandaj (Oameni iluștrii – convorbiri și rememorări)
