Maria Ieva – din volumul Dimineţile sfinţilor- Bucureşti / Absolut, 2019

0
21

Noi

Noi nu ne naştem dintr-un nor de ceară,

Nici nu venim de unde am plecat,

Nu suntem toamnă, dar nici primăvară,

Suntem ecoul formei, destrămat.

Suntem un mal, dar suntem şi o mare –

Amestec de-ntuneric şi lumină –

Scântei lovite tainic de amnare

Ce au rămas întemniţate-n mină.

Noi nu mai suntem noi de multă vreme,

Ne-am agăţat cu mâinile de cer

Şi am căzut din două diademe,

Chiar în mirajul clipelor ce pier.

Ca două sfere adunate într-una,

Formăm spirala timpului ceresc,

Să se cunune soarele cu luna,

Ca doi copii de rang împăratesc.

Urmele vântului

Foşneşte vântul într-un miez de vară,

În ornic e furtună de nisip

Și fulgerele ies din călimară,

Ca un ecou al umbrei fără chip.

În stropi de rouă vântul se îmbracă,

Iar zările tresar de-nfiorare,

Culorile din pleoape să desfacă

Înmugurirea lumilor astrale.

Se-aude-o harpă, undeva, departe

Sau poate visu-i răscolit de vânt,

Ce n-am trăit, trăim şi după moarte,

Că am păstrat cordonul de argint.

Aceste mâini

Aceste mâini ce-n rugăciune-au stat,

Nu au cuprins tot cerul între ele,

Au stat aşa, ca doi bătrâni la sfat,

Cu fulgerele adunate pe sub piele.

Aceste mâini ce-au plămadit o pâine,

Nu au cuprins tot grâul între ele,

Dar au ştiut că tot privind spre mâine,

Vor aduna lumina de pe stele.

Aceste mâini ce-au legănat un prunc,

Nu au ştiut să spună ce le doare

Şi-au coborât adânc, tot mai adânc,

Spre rădăcina frunzelor de soare.

Aceste mâini ce-au îndrăznit să plângă,

Că n-au putut să-ţi fie mângâiere,

Din patru zări au început să strângă,

Lumina vie pentru înviere …

Diminețile sfinților

Cât încă speri să-ţi înţelegi menirea,

Chiar de te doare n-ai să strigi,

Pe Golgota se naşte nemurirea

Şi tu pe tine poţi să te învingi.

În şapte straturi de lumină albă

Ţi-e inima de-o vreme învelită

Şi o întrebi: ce ar mai vrea să aibă,

De nu se simte încă împlinită?

Dar n-ai răspuns, aşa, la îndemână,

Oglinda vremii bezna o cuprinde,

Iar diminețile ce le-ai purtat în mână

Le regăseşti, acum, tot mai flămânde.

Săgeţile din lună sunt desprinse

Şi firul ierbii e călcat de sfinţi,

Dar la țâțână porţile nu-s unse,

Să înţelegi că n-ai cum să te minţi.

Prima întrupare

De voi rămâne, n-am să-ţi fiu povară,

De voi pleca, să nu mă chemi apoi,

Trei fluturi albi de șapte vieți ne ară

Şi florile iubirii au înflorit în noi.

În roua mâinii tale am revăzut trecutul

Şi prima întrupare a florii de lumină;

Ca pântecele zării se recreeze lutul,

Am fost şi vânt, şi apă, şi pâine, şi neghină…

Copacul prins sub glie n-a devenit o cruce,

La rădăcina vremii el a rămas zăpadă,

Dar mugurii de gheaţă au început s-abdice

Şi s-au aprins în palma ce-a început să vadă.

Fântână

De-aș fi plătit la timp o datorie,

N-aș achita dobândă la durere,

Iar creditul primit din veșnicie

L-aș rambursa cu clipa de tăcere.

Pe scadențar aș face semnul plus,

Să se prescrie rată după rată,

Căci au vândut icoanele la preț redus

Cei ce ne-au spus că luna e pătrată.

Din apele genezei doar un strop,

Sub pleoapele mirării să rămână,

Când se aprind luminile-n Prislop,

În pieptul meu să te găsesc, fântână

Sublim

Am rupt din suflet și aș rupe iar,

Dacă mi-ai spune că ți-e dor și ție,

Ca în tăcerea timpului binar

Să retrăim o zi din veșnicie.

La prima divizare am jurat,

Să altoim lumina pas cu pas,

Dar cerurile s-au cutremurat

Și ne-au lăsat o clipă fără glas.

Ne-am oglindit în gândurile apei

Și ne-am dorit când am primit un trup,

Dar dincolo de marginile pleoapei

Eu golul meu din tine îl astup.

Ca-n vidul ce ne naște la-ntâmplare

O singură iubire să găsim,

Răscumpărând luminile polare

Primim și dreptul de-a trăi sublim.