Orașul acesta provincial era deja pustiu. Și casa noastră, tăcută și singură, strivită de căldura înăbușitoare a soarelui. Ai mei plecaseră cu mașina în Finlanda, la niște rude, departe de lumea locuită, și i-a prins acolo închiderea frontierelor. Iar eu am stat câteva zile singur, în încăperi, lucrând ceva la computer și terminând rezervele de hrană din frigider. De la serviciul meu din capitală, unde eram secretar general de redacție la o revistă de literatură am fost eliberat, de altfel am fost trimiși acasă cu toții. „Plecați unde vedeți cu ochii, într-un concediu. Remunerația o veți primi pe carduri”, ni se spuse. Cu o ultimă poștă ai mei mi-au trimis tamiflu și oseltamivir.
Erau puține șanse să mai găsesc alimente în magazinele închise. Bancomatele erau goale. Ce mai carduri! Aveam ceva cash, de luni de zile și totodată senzația că nu voi mai avea pe ce să cheltuiesc.
Culmea este că dăduseră drumul și deținuților. De re-umplură țara cu hoți și violatori.
Orașul fierbea în suc propriu, nu adia vântul, nu erau nori. Din garaj îmi zâmbea bicicleta. Dacă e să ne izolăm chiar așa, n-o să facem stând în casă. Pe drumuri secundare se putea ajunge în pădure și voi urca pe munte, la cabană. Cu superba mea bicicletă semi-curse. În rucsac mi-am pus, prioritar, îmbrăcate în cârpe, pistoletul și cuțitul de vânătoare ale tatei. Un cort gonflabil, minuscul și câteva conserve de carne. Am zăvorât totul, de altfel nu aveam cine știe ce valori, dacă ar fi vrut cineva să fure și am ieșit din oraș pe un drum de lut. Eram îmbrăcat foarte sumar. Adoram soarele și pigmenții mei mă făceau repede un tânăr metis, doar bermudele îmi păstrau o mică porțiune de piele albă. Dacă ar fi să mă descriu, aș face-o în termeni foarte narcisiști, m-am privit deseori cu ochii ăștia de un albastru ultramarin, îmi iubesc trupul și părul blond și foarte lung, pe care l-am moștenit de la străbunicul meu sudet și de aceea mă voi refugia din calea acestei civilizații infestate. Cine se autoprețuiește își va da silința să supraviețuiască. Să fie un survivor! În unele locuri se vedeau coloane de fum, cadavrele umane eau incinerate în aer liber.
Era zăpușeală și când am ajuns la cotitura spre munte, unde m-a tentat un pârâu limpede și rece, ca să fac o baie. Nu am mai înotat complet dezbrăcat din copilărie. Scontam pe singurătatea desăvărșită și pe acest peisaj părăsit de oameni. Era bine, pustiu, natură curată. Ieșind din apa rece în soarele fierbinte, simțeai cu ți se preling picături pe trup, senzație pe care o iubesc. Dar nici n-am apucat să-mi trag bermudele pe mine, când apărură din vegetația deasă și înaltă trei inși. Mutre dure, cubiste, de vreo patruzeci de ani, chelboși. Niște jerpeliți, niște jerbeliți. Unul exclamă:
̶ Ce mai fufă găsirăm. Numai bună de…
̶ Gura, măi, violatorule! Strigă unul care, probabil le era șef. Te crezi la duș? Ăsta e un domn, așa se pare și din sculișoare și din fundulețul lui cel alb. O să-i vorbim frumos…
Îmi vorbiră destul de politicos, cerându-mi niște bani.
̶ Nu trebuie să ni-i dai toți. Mai lasă-ți și ție. Noi venim de la mititica, din Mehedinți și n-am mâncat nimic de trei zile.
̶ Și unde aia mea credeți că veți găsi mâncare pe bani?
̶ Găsim. Și-ți spunem și ție. Spitalul din oraș s-a mutat. Dar nu oricum. Bolnavii au rămas, părăsiți, să se descurce. Medicii, adecă doftorii au plecat. În pădure, la fereală. O să vezi un cort cu zvastica lor roșie pă iel, dacă o iei tot în direcția asta. Au de toate, medicamente și mai ales… bules au furat toate alimentele spitalului, conserve, pită, așa. Așa trăiesc domnii doctori, izolați, în aer curat. Te duci acolo cu niște euro și-ți dau… un picior în curul tău cel fin.
̶ Băieți, eu sunt înarmat, așa că mai acana cu bombardeaua… Dacă-i așa cum spuneți, au dus cu ei și niște nosocomiale. Dar voi nu știți ce-i aia. Să nu încercați vreo figură în preajma lor că luați pneumonia…
Gura blestemată a tăcut. N-am ezitat totuși să-mi scotocesc portmoneul, mai ales că am văzut și la fiecare ins câte un cuțit la brâu. Le-am aruncat banii de la distanță, fără contact respiratoriu sau de la mână la mână. După ce s-au cărat, mi-am pus restul de haine în rucsac și am șters-o rapid. Drumul se termina și urma cărarea, urcușul spre cabana-punct terminus. Cu bicicleta în mână. Hopa, încă o persoană. Cu aspect de muncitor forestier, la margine de cărare își frigea pe băț niște slănină.
̶ Dacă nu vă e cu supărare, intenționați să mergeți la „Căprioru`”, cu bițiclul? E cam nu știu cum… Dar să aveți grijă, că văzui că sunteți singur, prin zonă s-au aciuit niște „băieți”, din ăia cu liberarea generală… Ne-au ocupat o cabană forestieră, ceva mai jos de aia turistică. N-au decât, că nouă oricum ni s-a dat druul acasă… Aveți grijă pe unde umblați, că s-ar putea să rămâneți fără mândrețea aia dă bicicletă…
M-au trecut fiori. Să plec înapoi, de aici, de la numai un kilometru de cabană? Fie ce-o fi. Ce-ar putea să se întâmple? Nu mai prea aveam bani, așa că… Mi-am luat iarăși bicicleta în brațe și am urcat pe un drumeag noroios. Începea să se întunece. În preajma cabanei am scrutat cu atenție împrejurimile. Din vale urcau dârele de fum urât mirositor, se forma un fel de ceață prin unificarea lor, ceva mai jos de locul în care mă aflam.
Nici urmă de turist, pustiu, clădirea era luminată discret de la generatorul care se auzea bâzâind. Fie ce-o fi. Am intrat în clădirea de lemn. În holul cabanei „gestionarul”, un om în vârstă, cu fața brăzdată de cicatrici stătea cu o pușcă de vânătoare în poziție de tragere. Am ridicat o mână, în cealaltă păstrând bicicleta.
̶ Io mi-s Iosub și cabana asta e în grija mea. Dacă ai armă, pune-o jos, că altfel trag io.
̶ Nu-s infectat, aș fi pe un rug în flăcări acum. De anul acesta am devenit membru al Uniunii Scriitorilor și aici mă gândesc că am liniște să-mi scriu a doua carte.Vreau să stau ceva zile în cabană, până se mai diminuează nebunia. Mi-au spus niște deținuți că doctorii au o tabără a lor. Am bani, pot face rost de provizii de la ei…
̶ Și iacătă ni-s mai mulți acum, glumi sinistru Iosub. Mâna jos, că nu trag. Stăpânii cabanei mi-au lăsat-o-n grijă, ei au plecat din țară. Numai bine ce ai venit, că închideam. Banii înainte și mergi la culcare, că eu trebuie să opresc generatorul, ăsta de ne face lumină. Mai este venită și o fată, năroadă, pușcăriașă, a trecut peste munte singură. Pare sănătoasă tun. A plâns ca să-i dau drumul, să nu doarmă prin șanțuri. Acuma stă la barul meu de sus, cu niște sticle de bere. Că d-aia mai am…Va fi cam beznă, domnu`, dar e lună plină. Ai o cameră sus, la mansardă, plină de paturi goale… E mai sigur. De ce e sigur? Primesc mai nou niște vizite, bărbați care au zile multe de pușcărie în spate. Vin să-și ia băutură, dar nu-i las să se apropie, că o fi vreunul bolnav. Au văzut că am pușca mereu îndreptată spre ei. Cu cartușe de mistreț. Au ocupat în vale o cabană pustie, abandonată de forestieri, în care locuiesc și atâta tot. Se vede fumul ieșind de acolo, o să ți-l arăt dimineața. Nu știu de unde fac ei rost de alimente, că de lucrat nu cred să găsească pe aici ceva.
̶ Eu n-o să vă deranjez prea mult. Știți, lumea a plecat din oraș. Eu n-am casă de vacanță și am socotit că un loc bun pentru singurătate e la cabană. Eu..
̶ Păi nu avem ce discuta mai mult. Am un plan cu matale. N-avem de nici unele, în afară de băutură. Și cum ai o mutră mai subțire decât noi, țapinarii, o să-i rogi pe doctori să ne dea și nouă din bunătățile din depozitul lor. Sunt cam pe aici, în vecinătate.
̶ Sigur, dacă pot să ajut…
̶ O să vezi că poți. Acuma gata, stingerea.
Cu asta mi-am terminat ziua și urcam în odaia de sub acoperiș cărând bicicleta pe care am încuiat-o imediat. Mă pregăteam de noapte pregătindu-mi lanternele și desfăcând o conservă.
După un timp lumina s-a stins, motorul nu mai vuia și o liniște ca la început de lume m-a învăluit. Jos cabanierul zdrăngăni un timp lacăte și lanțuri, închise obloanele de lemn și rămase, probabil, de veghe.
Îmi bate cineva la ușă tocmai când mă pregăteam să mă masturbez. N-a fost nevoie, că „năroada” intră, pe ușa rămasă neîncuiată și iată o tânără, lejer îmbrăcată, care-mi bagă lanterna în ochi și ține în mână o plasă cu sticle de bere.
̶ Apoi pe mine să mă scuzi, dar mi-e teamă să stau singură. Cu boșorogul ăla cu pușcă, de jos. Mai ales după atâta bere. Am adus multă, să mi-o tragi la măsea toată noaptea. Poate ți-a spus cabanierul…
̶ Da, poftim, e spațiu destul.
̶ Așa un băiat bronzat! Voi, orășenii stați mult la soare. Eu am stat cam mult la umbră, la pușcăria din Lugoj, doar pentru că am furat câte ceva dintr-un magazin. Și n-am mai văzut de mult băieți, așa, ca matale… Și sportiv.
I-am răspuns că nu-s deloc sportiv, dar că bicicleta face mușchi. Eram puțin consternat. Ea puse pe masa de lemn niște lumânări, că doar nu era să bem bere la lumina lanternelor gata să se stingă.
̶ Este grozav de cald și noaptea, m-am văitat eu în timp ce-mi mai mascam „bronzul”, stânjenit și de pămpălău ce sunt.
̶ Și ce dacă e cald, în aia mea. Lumea crapă pe capete. Ar trebui să ne bucurăm, suntem totuși la munte. Sănătoși și tineri și mai ales liberi și putem să facem orice!
Vorbea în gura mare, i-am făcut semn să ascultăm liniștea.
̶ Ăla de jos nu ne aude, cred că doarme la intrare, în sala de mese, el zice că păzește. Ce peștele meu păzește? Să fii atent, băiete, cabana asta e o capcană. Lasă că-ți spun mai multe, după ce mai trag la măsea… Ieri am stat eu de pază, cu pușcoacea aia cât o mitralieră. Seniorul ăsta a spus că vine repede înapoi, că are ceva de regulat. Și s-a întors trăgând după el o căprioară, împușcată de el. A crăcit-o pe niște cuie și a tras blana de pe ea. Și a băgat-o așa întreagă într-un frigider mare de tot. I-a fript ficatul și l-a halit. Nu mi-a dat nimic, am stat toată ziua cu pită. A zis că a fost destul cu mila lui, că m-a lăsat să intru în cabană. Mi-a dat țigări și bere, că el nu fumează, nu bea și nu… Nici tu nu fumezi? Dar văd că de băut… A, numai bere? Hai să te pup! Ei, ce naiba, doar nu ești fată mare.
„Ba sunt”, eram tentat să-i strig „și să mă lași dracului în pace”. Dar mi-era și milă de biata ființă, care-și dezvelea sânii, frumoși și drepți, care râdeau la lumina pâlpâitoare a lumânărilor și trăgea de cearceaful în care m-am înfofolit. Și eram acum amândoi pe podeaua pe care curgea berea dintr-o sticlă răsturnată pe masă, ne picura și pe noi, dar nu ne mai păsa. Fiara cea mică se vede că stătuse mult la întuneric și fără băieți. N-avea nici șaptesprezece ani, iar eu n-aveam nici douăzeci și șase.
̶ Ei, și n-a fost bine? surâse ea, fără să se îmbrace. Noi știm multe, femeile știu totul. A fost pentru prima oară, nu-i așa? Hai, nu-i motiv de jenă, stângăciile unui băiat sunt numai așa, la început, pe urmă totul merge minunat.
Să mă justific, să aduc motive, totul ar fi fost inutil. Un început de viață plin de evenimente cretine, în care au fost povești de dragoste nefructificată pentru câteva din colegele de lucru, avansurile destul de dure din partea unor bărbați, copilăria abuzată de controlul părinților, depresia, dorința de singurătate. Pandemia și groaza de apropiere dintre semeni. Moartea își fâlfâia aripile deasupra noastră și dintr-odată s-a spart cochilia viermelui de mătase. Umbrele noastre dansau pe pereți, combăteam în continuare vipia cu sticlele reci de băutură.
̶ Să nu crezi c-ai scăpat doar cu atâta!
̶ Nici nu-mi doresc asta, răspunsei. Uite, vezi umbra aceea a mea? Parcă apare ceva în plus, se ridică din ea ceva ce te dorește!
Ne-am culcat în patul cu saltea de ghije, ceva mai moale decât scândurile podelei.
Când ne-am ridicat curgeau apele pe noi. Erau însă destule cearceafuri. Ne-am așezat pe o banchetă unul lângă altul, mai erau sticle pline pe masă și am simțit nevoia să-mi strâng mica amantă de șold și să-i vâr în gură sticla verzuie, din care o parte i-a curs pe sâni. Am ținut să recuperez lichidul de pe pielea ei catifelată. M-a stropit și ea cu bere de la mijloc în jos și mi-a întors cadoul cu un „ce, eu nu am voie să te sug?” Și a mai fost, așa, o nouă „premieră” în viața mea, grija fină pe care o purta ea pentru „dotările” mele.
̶ Ascultă-mă, domnișorule. La anii tăi, atât de puțini, chiar te credeai un nedezvoltat, un morcov mic și aveai păreri de rău care ți-au luat ani pe care i-ai pierdut. Și vezi că nu e deloc așa. Ești perfect normal, dragul meu. Ți-o spune o profesionistă a sexului și pușcăriașă eliberată. Ești bun și să nu crezi că ai scăpat doar cu atâta… Doar să mergem la buda aia puțin, e chiar lângă dormitor. Așa, ne ținem de mână, fără jenă pentru lucrurile atât de naturale și apoi ne apucăm iarăși de treabă, că avem doar o viață și moartea seceră jur împrejur…
Apoi am mâncat o conservă cu ceva carne în ea; foarte interesant, pe geamul acoperișului înclinat al mansardei noastre intra o ramură de stejar, am confecționat două bețe cu crăcan de praștie în vârf, pe post de furculiță. Continuam cu bere și noi energii înfloreau parcă în noi. Se părea că noaptea asta n-are niciun chef să se termine. La un moment dat ea păru că vrea să adoarmă. Țesuturile ei se relaxaseră și era o plăcere nouă penetrarea unei ființe în somn și treptata ei deșteptare, cu mișcări ritmice și tot mai uniforme, apoi ea vru deasupra și numai o parte din mine se prefăcu atunci că intră în somn. Și în final am stat așa, fără să mă „extrag”, eram ca un singur trup, după care am început din nou… „A fost așa de bine”, zise ea, „parcă o parte din tine a rămas în mine, ca să nu mă mai simt atât de singură… Și tu la fel.”
Mi se părea că aud un zgomot pe afară, l-a auzit și ea, s-a crispat prinzându-mi „bijuteria” ca într-un clește. Am regretat separarea și m-am ridicat, am deschis geamlâcul și am ascultat liniștea pădurii din jur. Mi s-a părut că aud pași, cineva dădea târcoale cabanei și se uita în interior, prin crăpăturile obloanelor. Pe bune, nu era fantezia mea. O umbră în lumina clară a lunii.
̶ O fi probabil unul din cei de jos, zise fata, vrea băutură, dar cred că mergea pe mai multe cărări, semn că-și făcuse plinul.
̶ A plecat repede, intrând în bezna pădurii. Acum, afară nu mai mișca nimeni…
̶ Doar noi doi, spuse ea clătinându-se. Eu scosesem, cam imprudent, pistolul dintre cârpe. Fata rămase ca împietrită.
̶ Nu te speria, ce naiba, e scula lui babacul meu, care-i în siguranța statului angajat și-i în Finlanda acum. Mi l-a lăsat, în caz că nu mă descurc. Uite, îl bag înapoi.
̶ Lasă că e bun. La nevoie de aperi. Ți-am spus că această cabană este o capcană.
Tot nu mi-a spus despre ce capcană e vorba. în schimb să tot scuză, aruncându-mi-se iar în brațe.
̶ Nu-ți fie cu supărare, dar tare de mult nu mi-am mai tras-o și eu, ca toți oamenii. Și ce mai de întâmplare, să mă nimeresc cu un așa băiat în pustietatea asta. Și ce, nu-s frumoasă? Măcar un pic.
̶ Doamne, dar ești colosală. Uite, m-am trezit de tot din cauza zgomotului de afară. Să mai bem puțin…
Restul a venit de la sine. N-am numărat „de câte ori”, cum fac cei maturi. Zic „maturi” căci eu mă consideram un școlar. A fost o noapte lungă. Nenumărată. După atâtea ceasuri și berea era terminată, fata deja dormea. Ora închiderii venise. Nu-i bai, ziua de mâine, dacă nu suntem deja mâine, și suntem, ne așteaptă.
Mi-am tras doar bermudele și am urcat în alt pat, scârțâitor și organismul meu tânăr mi-a oferit un somn, știți cum se întâmplă.
…Târziu. Soarele era sus de mult. Când am deschis ochii am întâlnit privirea ei verzuie, scrutătoare. Mă studia intens, probabil de ceva vreme. Văzându-mă treaz, s-a îndepărtat, vizibil jenată.
̶ Ce mai faci? Am chestionat-o prostește.
̶ Fac și desfac. Te studiam. Nu-mi venea să cred că exiști. N-am mai văzut vreodată un tip ca tine.
̶ Cum te cheamă? Eu sunt Liviu.
̶ Magda, măria-ta.
̶ Atunci vino-ncoa, Magda, să te văd mai bine…
La lumina zilei pielea ei delicată era albă și de-o finețe irezistibilă. O cuprinsei cu brațele mele subțiri și arse de soare, arătam de parcă am fi fost două rase diferite și ne trăiam dimineața amintindu-ne de noaptea trecută. Eram pe altă lume, nu-mi mai știam nimic de contextul tragic care m-a adus aici, spre fericire și mai ales, nu știam ce ne așteaptă. Nu ne săturam unul de celălalt iar adevărata dimineață avea să apară odată cu foamea. Am decis:
̶ Merg jos să-l fac pe individ să-și deschidă frigiderul.
Am coborât, desculț, doar în bermude. Jos mirosea puternic a cafea și cabanierul își făcea o friptură de căprioară.
̶ Bea și tu o cafea, aici. A, e clar, i-o duci ăsteia de sus. Și sper că n-ai uitat înțelegerea noastră. Chiar dacă azi noapte o făcurăți lată, cu zgomote. Să nu te aștepți să fiu chelnărul vostru. Vreți de mâncare, ei bine, fă rost de la vecini.
Magda tocmai strângea mormanul de sticle și se repezi cu poftă la cafea. Îmi luai o cămașă pestriță, stil Hawaii și bascheții și am plecat în misiune. Nu m-am gândit că ar fi trebuit să mă înarmez pentru vizita în tabăra medicilor. Nu era departe cortul „cu zvastică” roșie. Înăuntru, doar o asistentă, mai în vârstă, în costum de baie făcea la un laptop ceva. Era vădit surprinsă de apariția mea și fu dispusă să ofere cabanierului cele cerute.
̶ Cadrele medicale ale noastre sunt la cules fructe de pădure. În absența lor eu dau aprobările. Sunt de acord să vă dau niște medicamente antigripale și câteva cutii de conserve. Dar cu un anumit preț…
Am achitat suma cerută. Dar nu era destul. Asistenta mai voia ceva. Se apropie de mine complet goală și-mi zmulse bunătate de cămașă. Îngenunche apoi. După care am fost târât la un pat de campanie spitalicesc. A făcut tot ce a vrut, m-am supus pentru a obține pachetul pentru care venisem, dar nu numai, aș fi ipocrit dacă aș spune că am opus rezistență. Era și asta o premieră pentru mine iar pentru ea, care nu se putea abține de la strigăte, era probabil un obicei la ordinea zilei. După care ea îmi spuse doar „Thanks” și eu reușii să-mi reconstitui cămașa iar acum primeam niște colete, de la doamna care-și puse doar un halat alb pe ea.
Cocârjat de bagaj și cam pe două cărări m-am îndreptat spre cabană. Când să ajung, pe la câteva zeci de metri, cabanierul mă opri cu o portavoce:
̶ Stai pe loc și nu mișca. Lasă acolo tot ce ai adus și pleacă. Unde? Cât mai departe. Nu sunt sigur că nu aduci viruși… Pachetele le va desface altcineva. Dar tu ți-ai alterat trupul în virușii lor, așa că nu mai am nevoie de tine.
M-am supărat și am alergat spre cabană. Atunci detună pușca nemernicului. Brațul meu drept a fost străpuns de alice. Am dat fuga înapoi, la cortul medicilor unde erau deja două doamne. Asistenta cu care făcusem cunoștință mă dezinfectă, aplică un pansament și-mi administră un antitetanos.
̶ Mă numesc Agripina și sunt din acest oraș. Uite ce e, te poți infecta rău și ai și două alice sub piele. Hai cu mine, la mașina mea, aia de acolo. Presupun că ești și tu din oraș, așa că te duc la tine acasă unde poți primi tratamentul meu… Fără prea multe discuții.
Agripina demară și iată-mă ajuns din nou acasă, în orășelul acela pustiu. A trebuit să spargem un lacăt, cheia de la poartă era pierdută, rămasă agățată de bicicleta captivă și aveam doar cheia de la ușă din portofel. Asistenta inspectă în grabă apartamentul, puse apă la fiert și-și scoase din trusă pansamente, foarfeci, bisturiu.
̶ Fă-ne și-o cafea, zisei, Ai tot ce-ți trebuie în kredenz.
Mi-a extras proiectilele care, din fericire, n-au ajuns prea adânc sub piele. Zăceam în pat cu un laptop. Am tastat, în timp-record tot ce mi s-a întâmplat în ultimele zile. Pentru viitor. Absolut totul. Inclusiv despre graba cu care toată lumea voia să trăiască la cea mai mare intensitate.
Agripina bineînțeles că își abandonă din nou halatul, îmi punea laptopul deoparte și între două cafele era pe mine mereu, spunându-mi că trebuie să trăim toate clipele ce ne-au mai rămas. Care ar putea să fie puține. Ciudat e că nu eram prea obosit, cu toate rănile de pe braț. În pauzele dintre amorurile acestea disperate îmi spunea că o cunoștea pe fata de la cabană, care fusese inițial la tabăra medicilor, unde nu fusese primită. Agripina îl cunoștea pe cabanier din vorbe și spunea despre el că ar fi asasinul foștilor proprietari ai cabanei. Era convinsă că i-a împușcat și i-a îngropat pe undeva. De unde știa chestiile astea? De la niște foști deținuți, care ocupau cabana de la vale. Ei auziseră niște focuri de armă și bănuiau ce se întâmplase pe munte.
̶ Ar fi trebuit să-mi iau pistolul, dar a rămas la cabană și nu e acolo unde trebuie, am avut și eu o părere.
̶ Dacă Magdi știe de el, s-ar putea să fie pe mâini bune.
Asistenta aduse de la mașină o cutie-congelator plină de cotlete. Nu m-a lăsat să fac oficiile de gazdă și așa că zăceam în patul imens și confortabil al părinților mei, dând doar indicațiile, spunându-i unde e grătarul electric. Din păcate, n-aveam bere. În schimb cucoana aduse o sticlă întreagă cu whiskey, iarăși o premieră mondială pentru mine. Să tot trăiești așa sfârșitul lumii. „Care s-ar putea să nu fie chiar finalul civilizației”, se dezlegă la limbă asistenta, „în acest moment pandemia se află într-un punct mort… nu e modul cel mai academic de a-ți explica, știi că acela care vine mai trebuie să și plece, adică punctul maxim a trecut iar iradierea se va opri treptat. Așa a fost și-n primul război mondial, cu gripa spaniolă, așa a fost și viroza chinezească de la începutul secolului. Influenza de data asta este severă, însă nu ca aceea din 1918, când oamenii erau mult mai prost hrăniți… Sper că mi-a reușit grătarul, domnul e servit. Cum ți se pare tăria asta americană? Se pare că nu te prea dai în vânt după ea. Carnea aia e mai de preț, ca și orice carnație, așa gândiți voi, tinerii. Ai putea să fii fiul meu, uite, noi, ăștia mai trecuți prețuim băuturile fine. Acuma spune-mi, te rog, ai scris, sau ai să scrii și despre mine?”
Evident că da. Avea vreun motiv de îngrijorare, cu greva asta a medicilor? Încă se lucra la serul pentru acest virus nou și când va fi gata, jumătate din omenire va fi în altă lume. Își lăsaseră bolnavii, dar și statul îi lăsase de izbeliște, să se descurce singuri, în contextul în care mai mult de jumătate din ei emigraseră, o parte erau deja infectați, nu mai era nicio șansă… Se spune că vin militarii, că starea de urgență se va intensifica, s-a instituit legea marțială, vor fi executați cei ce nu respectă jurământul lui Hypocrate. Dar militarii înșiși sunt în alertă, măștile lor sunt la fel de ușor de pătruns de virus ca și cele ale medicilor. Mai mult ca sigur, se va lăsa totul în grija naturii și a individului care se va descurca pe cont propriu. Ce poate să facă statul?
Înainte de a se îmbăta serios, Agripina mă pansă, rana era în afară de orice pericol. Iar doamna avea un talent extraordinar la sex. Acum o comparam cu Mărie, care era și ea pricepută, însă temperamentul ei era vulcanic, s-ar putea spune, or generația asta era mai cu finețuri, ca băuturile scumpe, umbla cu dulci perversiuni, știa să scoată tot ce poate da omul. Nu-i puteam reproșa nici spirit matern, nici înțelepciune ci un alt fel de tinerețe, perpetuată cu grijă. Nu o puteam acuza de țărănismul ăla cu găina „bătrână” face supa bună, nu știu de ce le place unora cuvântul „bătrân”, ori sintagma „în vârstă”, când această political correcness ne-a învățat deja să spunem „senior”. Sunt sigur, poate că judec așa la anii mei, dar este cu adevărat bătrân cel care se vrea astfel. Nici nu-mi pot imagina înaintarea în vârstă, decrepitudinea sexuală. Sunt popoare care „se păstrează”, ba chiar performează mai bine decât tineretul, la vârsta împlinirilor perfecte. Și e culmea că acestea rezistă și mai bine în calea tăvălugului pandemic.
Vorbeam tot felul de prostii și ne prosteam. Aveam conștiința împăcată în legătură cu Magda, avea acum hrană de la crucea roșie și o putea obține chiar cu amenințarea armei. Conștiința bărbătească se pare că nu acționează când e vorba de plăcerile trupești. Am intrat, așadar, în tribul celor care gândesc doar cu minunata înzestrare bărbătească, cu mândria de a fi purtătorul masculinității. Însă oare n-am fost incitat de însăși prezența feminină, care, se știe, după Freud, că e complexată din cauza absenței dotării de la natură cu ceea ce nu i-a fost dat să aibă? Că eternul feminin continuă să rămână un mister, spre deosebire de cel masculin. Am fost, eu oare, câmpul de instrucție al feminității (nu feminismului, care e altceva!), spațiul experimental al celor două ființe aflate la poluri diferite de vârstă, în timp ce eu eram tocmai la mijloc. După o retragere în mine însumi și-o abstinență, nu prea lungă, dar totuși, o rezervă față de orice exces. Am fost lovit în punctul slab, care, paradoxal e punctul tare. Din mototol deveneam un tânăr cu o prestație peste orice închipuire a sa. Conștiința împăcată nu echivalează, oare cu absența totală a conștiinței? Sexul slab e de fapt cel tare, după cum există și excepții în care sexul frumos este cel masculin, iar vanitatea se pare că-mi introducea treptat aceste precepte în toate arterele și venele… Dacă tinerețea mea, cu chip frumos se salvează, prin asaltul femeilor, de cluburile exclusiviste în care bărbați decepționați sau prea timizi față de colegele de școală se caută unii pe alții, adesea fără întoarcere la ceea ce numim pe nedrept „normalitate.” Dacă-mi amintesc bine, în anii de liceu n-am văzut niciun băiat frumos, în schimb eram asaltat de fete frumoase. Nici nu știu dacă, în afara simplei simpatii pentru o frumusețe de același sex și dintr-un simț al solidarității de gen aș fi fost tentat să o iau în altă direcție. Dar m-am îndrăgostit în așa hal de una sau două fetițe, care se temeau să rămână însărcinate, după ce mă aduceau într-un hal de excitație paroxistică, încât mi-am conturat sensul. Și ele, fericite că sunt adorate de un androgin ca mine, găseau forța de a se detașa de persoana mea în momentele cele mai aprinse, lucru de care eu nu eram în stare și m-am retras în depresie și singurătate.
̶ Și dacă-ți găseai un prieten, așa, pe măsura ta? Frumos, bronzat, așa ca tine, mai deștept decât o fată prostuță și mediocră? Te pierdeam de client. Am văzut destule cazuri. Nu le condamn, că ar fi cea mai mare nedreptate. Am văzut destule cupluri masculine și feminine care se potriveau și ca inteligență și talente, îmbogățind paleta civilizată și elitistă a planetei… Nu garantezi că ți-ai fi schimbat aceste faine demersuri? Evident că suntem, probabil, ambivalenți. Știi tu care mi se pare simbolul bărbatului american? ( Doamna mea din seara asta se cam bâlbâia deja ). Tipul care vine în bar și ține în pumnul vânos un pahar, întotdeauna cu whiskey. Îl ține strâns și-l dă peste cap dintr-una. Și așa am terminat ultima picătură din acest recipient. Nu te doare brațul? Atunci o mai facem…
Însă vorbind ea adormi. M-am liniștit și am ațipit, în fine, fără violuri și asalturi. M-am trezit transpirat, și nu din cauza căldurii. M-am scotocit după termometrul digital pe care-l adusesem din California și care era setat pe Fahrenheit, fără ca eu să observ că nu era ceva european. Am aprins noptiera și după un minut aveam ceva peste 98,8. Era de la rană, probabil. Respiram ceva mai greu. Am încercat s-o trezesc. Degeaba. Tușeam puțin și aproape discret. Dacă începea pneumonia? M-am repezit la ceea ce aveam în casă, tabletele trimise de ai mei. Și am luat la grămadă.
***
JURNAL AGRIPINA. Din păcate, l-am lăsat pe Liviu acasă, probabil în carantină. Zicea că are medicamente din Finlanda. Am plecat de la el după ce am văzut termometrul digital, pe care eu nu mă pricep să-l citesc, fiind în Fahrenheit, dar el știe să-l echivaleze în Celsius. Momentan e subfebril. Notez aici și tentativa lui de a lua tetraciclină. Are tot ce vrea, de la cafea la cotlete. I-am luat laptopul pentru a-i continua istorioara. La acest virus perioada de incubație e foarte scurtă. Mărturisesc că am avut relații intime cu el și venind din zona în care medicii au avut contact cu gripa sezonieră e posibil să fi fost eu purtătoarea și el victima. Sper să nu fie infestat. Temperatura ușor crescută nu e specifică pentru pneumonie. Doresc să continui să notez, în interesul științei și poliției acest caz.
M-am întors în tabăra medicilor. Aici sosi Magda, numai în șort și în goana unei biciclete semicursiere, cu sitz îngust, care-ți intră între picioare și de care tânăra domnișoară se freca de plăcere probabil. Era ea cea pe care nu am primit-o acum o săptămână? Acum venea plângând, având asupra ei un pistol în buzunarul de la fund. Mi-a spus că îl împușcase pe cabanierul care voia să-l împuște mortal pe Liviu.
̶ Unde-i Morcoveață al meu? Unde e morcovul meu drag, scriitorașul?
̶ O să-ți spun imediat. Nu e aici. Tu l-ai împușcat mortal pe cabanier? Și l-ai lăsat acolo?
̶ Păi cum altfel? O să creadă lumea că s-a sinucis cu pușca lui. Dar nu cred că l-am împușcat mortal. M-a amenințat că mă împușcă și pe mine dacă mă ating de proviziile lui. N-avusei încotro. Și i-am văzut pe cei trei hoți, care s-au așezat în cabana de jos, că veneau spre „Căpriorul”, auziseră probabil împușcăturile mele. Așa că am luat repede bicicleta, noroc că știu să-i umblu la încuietoare și am șters-o prin spate, prin pădure și am venit aici.
I-am explicat, la rândul meu, că l-am dus acasă la el, unde aveam condiții să-i îngrijesc rănile de la mână. Căci nu erau decât plăgi superficiale, care se puteau infecta, desigur.
̶ Dați-mi adresa lui, repede.
̶ Strada Ivory nr. 03526. Există însă un risc, Acela ca starea subfebrilă să se…
̶ Nu contează, merg la el cu orice risc.
̶ Bine, din acest moment te rog să iei acest laptop și să i-l duci. El ține să înregistreze toate evenimentele…
̶ Pentru că e scriitor. Este membru…
̶ Dacă e „membru” nu se discută. Poftim laptopul. Du-i, te rog și pachetul ăsta cu conserve de gulaș. O să vă prindă bine. Ce ai în geantă, bere? Cu atât mai bine. (Din acest moment misiunea mea încetează, relatarea o va continua domnul membru, dacă ține neapărat.)
***
Așadar, reiau relatările doamnei asistente din acest moment. Soarele dogorea, așa cum îmi place, așa că am coborât în mica noastră grădină, îngrădită din toate părțile cu un zid de doi metri jumate. Aveam ceva cartofi, o bogăție. Niște ardei iuți mai scăpaseră de secetă. Roșiile s-au prăpădit, ca și restul de legume. Caișii erau arși încă din primăvară de câteva geruri în plin aprilie. Era o liniște desăvârșită în orașul mort. Deocamdată m-am întins în șezlong, cu o sticlă de apă lângă mine. Plănuiam să scot niște cartofi, să mi-i prăjesc. Deodată pe poarta descuiată intră, pur și simplu, Magda. Am primit-o așa, în ținuta intimă a omului ce făcea plajă și ea mi-a sărit în brațe lăsând bicicleta cu bagaje să se răstoarne.
̶ Morcoveață! Ești viu!
̶ M-ai botezat? Am un nou nume, hurrrah!
̶ Tu ești morcovul meu, micul meu morcov. Stai, lasă asta.
Mi-a povestit cum a scăpat din infern și mi-a înmânat solemn pistolul. Probabil cabanierul era doar rănit, fata nu știa să tragă cu arma. Îl vor găsi hoții și-i vor mânca toată carnea din frigider.
̶ Vestea cea mare e că pe drum am auzit un radio. Nu știu din ce casă. Dar asta înseamnă că au revenit oamenii și funcționează lumea din nou. Emisiunile…
̶ Să mergem în casă, am zis. Nu se poate să stau așa, în fața ta…
̶ De ce? Ești mai frumos așa, cu tot ce ai de la bunul dumnezeu. Un Adonis.
Ne-am dus să ascultăm radioul. De fapt internetul a funcționat tot timpul, chiar și pe munte cabanele aveau wireless. Doar televiziunile și radiourile… Ce mai contează ce spuneau, din moment ce aveam…
̶ Ce-i asta, bere? Fantastică ești.
̶ Ce plăcinta mea, doar nu era să le las criminalilor ălora bunătatea asta, datorită căreia ai venit înspre mine? Cu ea ne-am botezat fericirea.
Și ne-am pus pe bere și pe alte lucruri plăcute, ca în pragul sfârșitului lumii. De fapt, cu un ceas înainte mi-am băgat în gură termometrul digital care-mi arătase doar 97 cu 5, absolut normal. Mi-am dat jos pansamentul. Nu mai avea sens să urcăm la cabană, eram doi, i-am anunțat și pe ai mei prin e-mail că am decis să rămân acasă. Ei mai aveau o lună de stat în Finlanda.
Dar noutățile se derulau. Și-a făcut apariția în fața casei mele o mașină Ford, din alea vopsite în alb-negru, de la poliție. Așa ceva n-am mai văzut de mult. Magda s-a urcat în pod, vârându-se într-un sac de dormit plin de praf. Am ieșit protocolar la poartă.
̶ Bună. Suntem informați că ați cunoscut o minoră, pe nume Astrungăriței Magda, care ne-a fost clientă în penitenciarul din oraș…
̶ Da, am cunoscut-o la o cabană. O fată bună.
̶ Depinde pentru ce e bună. Știm că a făcut studii superioare, dar cu pandemia a sustras niște hrană dintr-un market. A fost eliberată din cauza îmbolnăvirilor din penitenciar. Fiind și minoră…
̶ Pandemia a făcut ca multă lume să dea buzna să-și facă rost de alimente. Nu i-ați încarcerat pe toți. Eu sunt lucrător al presei și cunosc bine ce s-a întâmplat.
̶ Apreciem. Ne interesează persoanele eliberate pentru a le recupera. Se pare că pandemia se retrage.
̶ Se pare, dar nu se știe cu precizie, la nivel mondial. La OMS. Dumneavoastră alergați după o minoră, despre care nu mai știu nimic, n-am mai văzut-o de o lună… În timp ce la cabană era să fiu ucis de un pretins paznic, am rănile pe mine, priviți… care m-a obligat să fac rost de provizii pentru el, de la o nu mai puțin suspectă tabără de medici, care a fugit din sediul unde se mai puteau îngriji niște suflete.
̶ De aceia ne vom ocupa la timpul potrivit. Acum ne ajută și armata. Dar ne interesează dacă fata este aici.
̶ Aș vrea să știu și eu unde este. Mă înțelegeți, sper. V-am spus de când n-am văzut-o. Trebuia să mă întorc la cabană, dar nu se putea, după evenimentele dure de acolo. Se spune că proprietarii ar fi fost uciși de cabanierul care această vocație de supraviețuire.
̶ Am înțeles, o să căutăm acolo și ne scuzați de deranj. V-am luat de la plajă, după cum se vede. Vă sfătuim, până la terminarea acestei catastrofe, să stați pe acasă. Și să vă încuiați naibii porțile. Din partea poliției vă lăsăm niște pachete de carne de vită; veniți să le luați. Hrăniți-vă bine!
I-am mulțumit din suflet acestui polițist, bine mascat pe nas și gură. După ce a plecat, am urcat în grabă la fata mea, să-i povestesc. Am încuiat toate porțile și ușile, am preluat noile pachete, umplând cu ele frigider și congelator.
̶ Aici vei fi în siguranță, i-am spus, și am niște proiecte cu noi. S-a uitat la mine cu o expresie de nedescris.
̶ Ce naiba de studii superioare am? O bursă, istorie la Stanford, șase luni. În California au murit și părinții mei, ciocnind un copac cu o mașină împrumutată. Ce-i drept, am primit de la universitate un act, nu-i cine știe ce. Ei le dau multora un fel de dovadă cum că ai participat acolo la niște cursuri. Mi-au finanțat și întoarcerea cu avion acasă, cu un Lufhansa…
Era foarte OK. Era și cazul să-mi dau demisia de la jobul din capitală. În redacția aceea se mâncau unul pe altul. Micul oraș se umplea, au revenit instituțiile. Mi-am deschis o editură, începând tipărirea de cărți chiar cu volumul meu, „Pandemia”, bine vândut, un adevărat bestseler. Magda mi-a rămas secretară și din moment ce ne-am căsătorit nu ne-a mai întrebat nimeni de sănătate. Dar înainte de astea toate, e necesar să vă relatez că nu ne-am abținut să ne mai ducem odată la cabană. Cu bicicletele. Se făcuse ordine, aveau un patron politicos. Am dorit doar să mai vedem camera „noastră” de la mansardă. Am lăsat acolo un buchet de flori.
Ne-am întors pe o altă cărare, prin Lunca, trecând pe lângă cabana care fusese ocupată de cei trei hoți. Jos, lângă sat, am găsit o lizieră, chiar lângă firul cel îngust al râului Băga, departe de case și oameni. Cabana cu „necăjiți” rămăsese undeva, în urmă, pe un deal, în pădure. M-am încredințat că nu fumegă și ne-am propus un popas.
Cerul fierbea din nou, așa că ne-am așezat în iarba cea frumos mirositoare, la plajă. După o trântă pe iarbă, în care ne-am ales cu dungi tâmpite, mai să adorm din nou, că eram în restanță cu somnul, când am auzit glasuri. Ne-am trezit înconjurați de un grup de săteni, unii cu bâte, alții cu câte-o armă de vânătoare. „Cine vi-s dumneata și de unde viniț? Să ne spui imediat, că vine și poliția… Vi-s cu ăia din cabană? Cei trei se mai ascund acolo. Niște criminali care scapă mereu de rigorile legii.”
Nu știu de ce și-au putut imagina acei oameni că aș fi un „grațiat”. Aveau în față un tânăr cu păr lung,
în bermude elegante, bronzat și ședea pe roata din spate a unei biciclete scumpe. Cu soția lui, pe altă bicicletă. Eram doi chipeși, să fim în clar, venind din altă civilizație. Doar nu intenționam să le furăm găinile sau altceva. Mi-am scos toate legitimațiile și le-am arătat țăranilor, trecând de la unul la altul. Carnetul de membru al Uniunii Scriitorilor, legitimația de presă, internațională, carnetul de patron. Am citit pe fețele lor stânjeneala. Prostia. Mulți nici nu știau ce reprezintă carnețelele alea, oricum nu erau ceva care să aducă a permis de „liberare”. Apoi ne-au urat „drum bun” și „aveți de grijă!”. Ba ne-au vândut și o găină, gata tăiată și cu penele ciupelite, date jos, în grabă.
Am avut de grijă. Cu banii din cont am luat o casă; cealaltă a rămas părinților. Erau foarte ieftine casele în momentul acela. O parte am transformat-o în office. Magdalena și-a terminat studiile la Facultatea de filologie. Pe lângă cărțile altora, mi-am scos și cărțile mele, de poezie, proză, memorii și eseuri. Am
călătorit prin Europa, Asia Centrală și Statele Unite, unde fiul nostru avea la rândul lui un copil, așadar
devenisem bunic. În casa părinților am instalat tipografia și am deschis, pe lângă editură și o librărie de
mare succes. Mulți ne întreabă de ce nu ne stabilim în SUA. Și ce-am fi devenit acolo, decât niște
„seniori” oarecare.
Sunt bucuros că soția mea e mai tânără decât mine. Că îmi va supraviețui. Poate se va ocupa și de manuscrisele pe care le las, le las pe stickuri…
A revenit gripa, cea plecată de mulți ani. Îmi bag picioarele-n ea. Venise dinspre ceea ce am numit, pe vremuri „pericolul galben”. Influenza. Coronavirus, ce titlu fastuos poartă de data. S-au dezghețat ghețarii polari și de acolo se presupune că au ieșit virușii. Pe vremuri miștocăream, spuneam „vin rușii”.
̶ Știi, Magda, de data asta va lovi mai ales seniorii, care deobicei mai au și probleme anexe. Și am niște anexe. A fost destul. Nu știu cum va decurge trecerea cea mare.
̶ Morcoveață, taci!
̶ Sunt un ratat, draga mea. Aceasta e pandemia mea. Câți ani aveai? Nici șaptesprezece. Așa vivace ești și acum. Te rog să te izolezi în cealaltă casă. Vechiul meu termometru digital îmi arată deja 100, 9 Fahrenheit.
Văd pe străzi oameni cu „botniță”. Magda m-a ascultat. S-a izolat în cealaltă casă. Vorbim prin calculator. Eu zac deja în pat. Febra e mare. Nu apelez la Salvarea care a trântit de pe targă o gripată venită din China. Magda a dat telefon la 112. Mi-au bătut la poartă, dar eu nu vreau să curg de pe targă. În America ai mei sunt protejați de stat. „E bine. Magdy, e-n regulă.”
(Fragment de roman)
LUCIAN BURERIU
