În decembrie eram în cautarea unui cadou deosebit pentru soţia mea: urma să iasă la pensie după 50 de ani de activitate profesională şi ăsta este un eveniment cu totul deosebit! 50 de ani!! Ne cunoaştem deja de 55 de ani, de când am început să studiem la Facultatea de Mecanică a Politehnicii din Bucureşti… Ce să-i iau? Un parfum, un ruj, un ceas de aur, un concediu împreună într-o ţară îndepărtată? Desigur, toate pot fi cadouri minunate. dar eu vroiam ceva special, ceva care nu se consumă şi care îşi menţine valoarea simbolică peste ani şi decenii… Sunt doar 50 de ani (de profesie) de sărbătorit! Şi… mai vrem să trăim încă 50 de ani!
Într-o duminică dimineaţa m-am dus ca de obicei la biserica Naşterea Domnului din Chicago cu gândul ca după slujbă să mai stau de vorbă cu unul sau altul dintre cunoscuţi. La intrarea în sala comunităţii privirea mi-a căzut pe o imagine cunoscută: Chicago Tribune Building situată pe Michigan Ave, dincolo de podul peste râul Chicago. Este o operă arhitectonică cu care oraşul se mândreşte iar eu am admirat-o de atâtea ori încât mi-a intrat cumva în subconştient: face parte din viaţa mea actuală. O văd, o recunosc, îmi face plăcere s-o reîntâlnesc, o salut cu bucurie şi mă simt exaltat de frumuseţea şi perfecţiunea ei încât trec mai departe cu o undă proaspătă de bucurie de viaţă. Ce oraş minunat este cel în care trăiesc!
Aşa s-a întâmplat şi în duminica aceea dinainte de Crăciun! Am trecut mai departe, bucuros că am mai absorbit o dată în mine o creaţie minunată şi uitându-mă după prieteni… „Stai!” îmi trece brusc prin cap. „Asta nu poate să fie Chicago Tribune Building! Clădirea are vre-o 40 de etaje şi tu esti deja într-o cameră obişnuită! N-are loc aici!” Mă opresc, închid ochii şi rechem în memorie imaginea bine cunoscută. Care dintre ele? Cea văzută cu câteva clipe mai înainte sau cea pe care o ştiu de mult? Acum realizez că sunt două imagini, sunt două imagini identice, numai că într-una sunt mai multe maşini pe stradă… „Hei, trezeşte-te! Ce-i asta?” îmi trece din nou prin cap. Fac cu grija câţiva paşi înapoi, cu spatele, ca să nu tulbur imagiea din faţa ochilor, întorc capul spre stânga… Chicago Tribune Building! „Nu se poate!” îmi zic eu şi mă apropii cu grija în timp ce-mi potriveam ochelarii mai bine pe nas. Recunosc la parter decoraţiile în marmoră de la intrarea în clădire, pe urmă basoreliefurile de la etajul 3, pe urmă forma ferestrelor, liniile verticale ale faţadei. Totul în miniatură, numai pe o pagină de cam un metru înălţime… Îmi scot ochelarii de pe nas, îi curăţ bine, lustruiesc lentilele: Chicago Tribune Building este încă aici, în faţa mea, la o lungime de mână! Minunată construcţie, zveltă şi elegantă, un simbol strălucit al şcolii de arhitectură din Chicago, una dintre cele mai celebre din lume.
Bine, dar cum a ajuns aici, pe o bucată de hârtie? Pun mâna… Ah, nu! Nu este hârtie, este un material special mai gros, care permite executarea unor linii adâncite şi fine… Permite executarea a mii de liniuţe minuscule care de abea se deosebesc una de cealaltă dar care toate împreună – sunt poate câteva milioane – formează Chicago Tribune Building în toată splendoarea ei! Asta este gravură, o artă răspândită destul de mult în urmă cu secole şi retrezită al viaţă de un artist în urma progreselor realizate în tehnologia materialelor. Ah, trebuie să-l găsesc pe artist!
Într-un colţ al gravurii descifrez „CC” ceea ce pentru mine înseamnă „Comitetul Central”, dar acesta nu poate să fie! CC…? Arunc o privire împrejur şi văd mai multe lucrări de acelaş gen, printre care şi portrete, iar printre ele descopăr o figură cunoscută: Costică Cobârzan! Cum să nu! El este fotograful comunităţii române din Chicago, l-am întâlnit de atâtea ori cu atâtea ocazii, i-am admirat fotografiile de atâtea ori! Nu ştiam că este şi un artist, cu toate că trebuia să-mi fi închipuit: în fotografiile lui se poate identifica imediat sensibilitatea omului de artă, a celui care poate să pună frumuseţea în valoare, s-o extragă de acolo unde este efemeră, de unde ar dispărea după câteva clipe şi s-o imortalizeze pe hârtia fotografică.
Costică… unde eşti?
Greu de găsit în înghesuiala asta, printre atâta lume care se îmbulzea să vadă ceva neaşteptat, nou şi minunat. Era o atmosferă de sărbătoare şi asta nu numai fiindcă era duminică şi ajunul Crăciunului ci şi pentru că oamenii sunt emoţionaţi ori de câte ori văd ceva frumos, ceva perfect, ceva care le stimulează simţământul de mândrie, de apartenenţa la un popor cu multe probleme la ora actuală dar şi cu realizări remarcabile. Lucrările lui Cobârzan constituiau o rază de lumină în această furtună contemporană.
L-am întâlnit pe Costică în urmă cu cinci ani, când m-am mutat în SUA. Oameni încă puţini cunoscuţi mie – dar care urmau să-mi devină buni prieteni – mi-au pus în mână un catalog cu personalităţile române din Chicago: să mă informez şi să ştiu cu cine voi avea de a face. Pe una dintre primele pagini era şi imaginea autorului, un bărbat de vârsta mea, cu un cioculeţ de barbă şi cu o bască franţuzească pusă cochet pe o ureche. Privirea lui deschisă, dreaptă, m-a îndemnat să-i răsfoiesc catalogul dar mi-a şi deschis în acelaş timp o poartă a sufletului prin care am recunoscut pe acel român de poveste, „bun de pus pe rană” cum se spunea în copilăria mea.
M-am bucurat că am mai întâlnit un asemenea om, un om blând, puţin visător dar prin aceasta creativ, care şi-a dedicat viaţă unui anumit gen de artă, o artă pe care o gustăm zilnic, fără a fi pe deplin conştienţi de ea, dar care ne bucură ochiul şi sufletul: aceea de grafician. În ţară, în vremea în care lucra pentru Camera de Comerţ, a conceput şi a configurat prospectele produselor româneşti, contribuind astfel la vânzarea acestora cu succes în multe ţări ale lumii. Fondul Plastic şi numeroase reviste i-au solicitat colaborarea, ceeace el a făcut cu plăcere, cu multă dedicaţie şi cu acelaş zâmbet sfios şi cald care-i luminează faţa şi acum. Contrastul dintre libertatea de care el avea nevoie ca artist şi cerinţele dictaturii l-au determinat să plece din ţară, să caute un alt loc unde să-şi poată desfăşura activitatea creatoare. Aşa a ajuns din Bucureşti în 707W, Waveland Street, Chicago IL 60613, în urmă cu 20 de ani!
Costică…unde eşti?
Îl găsesc, însfârşit, şi-l rog să-mi explice cum a ajuns el să stăpânească acest meşteşug, care este de fapt o artă. Mi-a spus că – de fapt – el o stăpâneşte de mult, că a făcut multe lucrări la comandă, lucrări care acum împodobesc foaieurile de la intrarea în firmele respective. Mi-a arătat câteva fotografii ale acestora: minunate! Cu timpul a început să lucreze şi la modelarea portretelor unor personalităţi – preşedintele Robert Kennedy se numără printre aceştia – şi uite aşa a juns să fie din ce în ce mai cunoscut nu numai ca fotograf ci şi ca artist gravor.
Preşedintele Kennedy? Hmmm! Am şi eu un preşedinte acasă care însă pentru mine este mai important decât Kennedy – Preşedintele… o gravură ar fi un cadou – surpiză nemaipomenit! Hmmm! „Cum să facem?” îl întreb eu… „Trimite-ţi-mi o fotografie la constant.2003@yahoo.com şi v-o fac în câteva săptămâni. Ştiţi, am multe comenzi.” se scuză el…
*
Între timp am primit gravura cu chipul soţiei, am montat-o într-o ramă de argint şi împreună cu un buchet de flori roşii, am pus-o pe masa din sufragerie de ziua ei! Ce surpriză, ce bucurie a fost! Cum să nu: gravura este excepţională! Costică a reuşit să redea până şi zâmbetul discret din colţul gurii care îi împodobeşte faţa soţiei şi o face să aducă cu Mona Lisa! Zâmbetul acesta mă trezeşte pe mine din amorţeală, m-a făcut s-o urmez de mai bine de 5 decenii… Ei, acum îl am mereu în faţă, chiar şi atunci când ea s-a dus pe la prietene să bea o cafeluţă! Dar… şi prietenele îşi doresc… să aibă aşa ceva şi aşteaptă cu nerăbdare – pentru prima oară în viaţa unei femei! – să vină mai repede următoarea zi de naştere! Bărbaţii m-au contactat deja şi şi-au notat telefonul lui Costică Cobârzan: (773) 904 8547! Cât m-a costat? Mai puţin decât o fotografie mare şi colorată, dar pentru asta am ceva infinit mai preţios! „Mulţumesc, Nea Costică! Artistule!” – asta a spus… soţia mea!
