Anca SÎRGHIE: Stimată Ana Blandiana, sunteți o poetă de anvergură largă, internațională, invitată în diverse centre culturale ale lumii, pretutindeni admirată, ascultată, premiată. V-ați întors de curând din Canada continentului american cu un nou premiu literar. Dar nu a fost totdeauna așa. Vă propun să ne întoarcem la prima descindere peste Atlantic. Cu ce stare de spirit ați călătorit prima dată în America? Ce amintiri păstrați acum din acel prim voiaj, pe care în cartea „Cea mai frumoasă dintre lumile posibile”, apărută în 1978, o socoteați unică Dumneavoastră șansă, chiar „marea aventură” a vieții?
ANA BLANDIANA: Cartea mea „Cea mai frumoasă dintre lumile posibile” nu cuprinde decât fragmente, fărâme din impresiile mele despre îndepărtata călătorie (din decembrie 1974 până în mai 1975) în America. Întâmplarea a făcut ca pe la mijlocul drumului, la sosirea într-o dimineață în Los Angeles, să-mi uit în Greyhound caietul cu mai mult de o sută de pagini acoperite de note în care scrisesem noaptea până adormisem. De fapt, mai mult decât de întâmplare, era vorba de oboseală: ca să ne ajungă pentru turul Statelor Unite banii pe care reușisem să-i economisim din bursa Universității Iowa, încercasem pe cât posibil să eludăm hotelurile, dormind în autobuz. Ceea ce a fost interesant și ne-a rămas în memorie ca un element al experienței americane a fost faptul că apelând – când am descoperit, peste cel mult o oră, pierderea – la biroul „lost and found” din autogară, am fost întrebată cât costase caietul, care era valoarea lui, din ce material era confecționat, iar când am răspuns că nu avea valoare materială, ci literară, că era simplu, din hârtie și carton, mi-au explicat că obiectele fără valoare sunt aruncate imediat pentru a nu aglomera rafturile.
Dar, ca să revin la întrebarea Dumneavoastră, starea de spirit cu care am făcut atunci acea călătorie, ca și altele descrise în „Cea mai frumoasă dintre lumile posibile”, este definită chiar de titlul cărții: Lumea pe care o descopeream era cea mai frumoasă pentru că – după dificultățile pe care le presupusese obținerea vizei de ieșire din țară, însăși descoperirea ei era un miracol despre care nu aveam cum spera că se va repeta, deci tot ce vedeam, tot ce înțelegeam avea valoarea unicatului, se petrecea oarecum prin absurd, era cuprins într-o lumină aproape magică. În aceste condiții, lumea pe care o descopeream, uimiți și emoționați de propriul nostru noroc, era mai frumoasă decât adevărata lume și evident mult mai interesantă și mai plină de mister decât lumea prin care circul, mai mult sau mai puțin indiferentă, acum.
Anca SÎRGHIE: Așa cum am fost colege de grupă în anii Facultății de Filologie de la Cluj, aveam să traversăm anii socialismului românesc, trăind aceleași spaime că ne va fi interzisă „vederea lumii”, în expresia unui cărturar român din vechime. A ieși dincolo de cortina de fier spre centrul și vestul Europei sau a trece peste Atlantic în anii când ți se interzicea să ai la tine orice formă de valută necesară călătoriei îți producea niște umilințe greu de imaginat pentru generațiile tinerilor români de astăzi. De aceea, impresiile cu care vă întorceați dintr-o asemenea escapadă transatlantică ori din Apusul Europei, ca scriitori, erau așteptate în țară cu aviditate de cititorii dornici de cunoaștere. Cele două cărți memorialistice ale periplului vostru american au fost primite cu un interes imens în deceniul VIII al secolului al XX-lea ale României socialiste și așa a rămas și mai târziu. Dar destinul a făcut să trăim o răsturnare epocală și de 30 de ani să respirăm în libertate. Ce puncte geografice ați atins în cele două Americi până în prezent și cum le particularizați?
ANA BLANDIANA: Am fost în Statele Unite, atunci, în 1974, apoi în 1996 și în 2015 ; În Canada, atunci (pentru că autobusul Greyhound se rotea în cercuri largi care cuprindeau și Canada și Mexicul ), în 1990 și în 2018 ; în Mexic, la Guadalajara în 1996 și 2017, și în Columbia în 2018. Cele două călătorii, prima si ultima, în State au fost esențial diferite nu pentru că se schimbase America, ci pentru că noi și, mai ales, poziția noastră în lume, nu mai eram la fel.
Prima călătorie a fost descrisă complex și nuanțat în cartea lui Romulus Rusan „America Ogarului Cenușiu”, un bestseller care a cunoscut până acum 5 ediții de zeci de mii de exemplare. Despre cea de a doua n-am scris niciunul, el pentru că nu mai avea cum, eu pentru că între timp mi se schimbaseră accentele întregii existențe. Punctul de plecare a fost participarea mea la târgul de carte de la New York cu volumul „My Native Land A4” apărut la Londra. Acestui punct de program i s-a adăugat un recital de poezie și o conferință despre „Memorialul Victimelor Comunismului” la Institutul Cultural Român de la New York, o dezbatere despre „Memorie și Memorial” cu participarea, alături de noi doi, a lui Dennis Deletant și Virgil Nemoianu, la Library of Congress din Washington și o vizită la românii din Silicon Valley în California.
Am traversat continentul și am ajuns pe Coasta de Vest pentru că, pe de o parte, de mai mulți ani primeam mesaje de invitație de la acea mare comunitate de intelectuali români (atât de mare încât și-a construit și o biserică românească de dimensiunile unei catedrale) care lucrează în centrul electronic al planetei, iar pe de altă parte la Los Angeles, unde locuiește Dr. Miron Costin, reprezentantul Memorialului Sighet în Statele Unite, cel ce a reușit să strângă în jurul lui o comunitate românească nedesprinsă de memoria și istoria țării din care au plecat, comunitate care a reprezentat pentru noi, de-a lungul ultimelor două decenii de edificare a Memorialului, un real punct de sprijin.
Dar, ca să închei răspunsul la această întrebare, trebuie să adaug că în Canada am fost întâia oară la prima reuniune de după revoluție a Academiei Româno-Americane, iar a doua oară la ceremonia de decernare a prestigiosului „Griffin Prize for excellence in Poetry”; de asemenea trebuie să spun că în America Latină am fost prima oară în 1996 la Congresul Mondial al Scriitorilor de la Guadalajara (International PEN) unde eram propusă de Pen Clubul englez și de Pen Clubul francez ca președinte al organizației. Am revenit apoi în 2017 tot în Guadalajara la marele târg de carte cu cele 8 cărți care îmi apăruseră în Spania și care se difuzau evident și în țările de limbă spaniolă ale Americii Centrale. Tot la un târg de carte – Celebrul FILBO – am fost în 1918 la Bogota în Columbia.
Anca SÎRGHIE: De la prima călătorie s-au schimbat multe. În patru decenii s-au făcut progrese tehnice atât în Lumea Nouă cât și în România noastră. Cum regăsiți comunitățile românilor din cele două Americi la început de secol XXI ?
ANA BLANDIANA: Cel mai tare am fost impresionată la întâlnirea cu informaticienii, fizicienii, chimiștii români din Silicon Valley de faptul că la întrebarea „Când ați plecat din țară?” aproape toți răspundeau „Imediat după mineriada din iunie 1990”. Desigur, nu era nevoie să ajung în California ca să descopăr cât de dezastruoase au fost consecințele acelei situații politice de ev mediu. Știam din statistici că, în 1990, exact 600.000 de români, în majoritate intelectuali și în majoritate tineri, ceruseră plecarea definitivă din România, dar întâlnirea cu toate acele personalități dezamăgite de propria lor țară, cu toți acei oameni care și-au schimbat destinul într-un moment în care ar fi trebuit să poată să și-l împlinească acasă, mi s-a părut sfâșietor. Iar faptul că rămăseseră în continuare legați de tot ce se întâmpla acolo, peste un continent și un ocean, că urmăreau canalele românești de televiziune, ba chiar aveau aparate prin care le înregistrau când se desfășurau în paralel ca să le poată vedea pe toate, dovedea o dragoste de țară care, oricât de înșelată, nu renunțase la speranță. Ceea ce este și mai impresionant.
Anca SÎRGHIE: În primăvara anului 2015 am vizitat și eu California și în Silicon Valley am întâlnit câțiva foști elevi sibieni stabiliți în acel paradis al Americii. Îmi amintesc că la Casa Română de lângă San Francisco am ținut o conferință despre filonul elegiac din poezia lui Mihai Eminescu, Lucian Blaga și Radu Stanca. Am lansat cărțile mele recente și am avut succes cu „Lucian Blaga și ultima lui muză”, care în țară avea să primească în curând Premiul „Octavian Goga” la Uniunea Scriitorilor din România. Am remarcat niște ingineri români care s-au antrenat în lectura poeziilor lui Blaga în momentul interactiv pe care l-am realizat după conferință. Ușor de observat era faptul că acelei comunități îi lipsea un om de inițiativă literară care să organizeze un cerc de lectură, dacă nu existau forțe creatoare pentru un cenaclu, așa cum era în Denver Colorado Cenaclul românesc „Mircea Eliade”, al cărui director mă însoțea în acea călătorie.
Am găsit și un cui al lui Pepelea în vestea că în zonă trăiește un nepot al lui Lucian Blaga. Ei bine, se mândreau că cu vreo 10 ani în urmă îl invitaseră la o reuniune… Dar atât! Le-am sugerat ideea ca în luna mai a fiecărui an să se realizeze în prezența acelui domn o dezbatere pe anumite motive poetice sau pur și simplu un recital din versurile lui Blaga. În fiecare lună poate fi evocat un alt scriitor român reprezentativ și cel mai important lucru este să se citească fragmente din opera lui. Aș fi realmente curioasă dacă îndemnul nostru de atunci a avut vreun ecou practic, pentru că o asemenea structură culturală cum este cenaclul literar sau cercul de lectură acționează ca un vector pentru păstrarea identității noastre naționale în comunitățile care trăiesc atât de departe de țară. Da, ați remarcat foarte exact ideea că românii diasporei nu-și uită patria, se interesează de tot ce se întâmplă acasă. Călătoriți pretutindeni în lume, dragă Ana Blandiana, având șansa de a cunoaște personalități reprezentative din diferite țări de pe absolut toate continentele mapamondului. Criticul Nicolae Manolescu estimase că diaspora nu aduce nicio contribuție la configurarea patrimoniului literar românesc. Dumneavoastră ce opinie v-ați făcut în acest sens?
ANA BLANDIANA: Aproape jumătate de secol de comunism a făcut ca o parte dintre scriitorii filozofii, istoricii, lingviștii români din exil să înceapă să scrie în limbile țărilor lor de adopție. Pe cei plecați după război nu e nevoie să îi citez, sunt foarte cunoscuți, iar suferința care trebuie să fi însoțit această dramatică resetare a fost compensată de integrarea lor, în felul acesta, în cultura universală. Astfel, cum spune proverbul, „tot răul a fost spre bine”. Și chiar dacă strictu sensu ei nu aparțin istoriei literare românești, ei trebuie recuperați de spiritualitatea românească. Acest lucru s-a și întâmplat în cazurile lui Eliade (ca istoric al religiilor, pentru că literatură a continuat să scrie doar în română), Cioran, Ionescu, dar mai puțin în alte cazuri, ca Eugen Coșeriu sau Matyla Ghika.
Există scriitori numeroși care au continuat să scrie în românește și, chiar dacă după ’89 au fost publicați în țară, din punct de vedere al criticii nu au fost așezați în canonul de acasă. Trăiesc, de asemenea, la această oră în Germania, Elveția, Spania, Suedia, scriitori de origine română din generațiile mai noi care scriu în limbile de circulație ale noilor lor țări și au succes, dar care sunt practic necunoscuți în România. Astfel sunt Cătălin Dorian Florescu, Claudiu Florian, Andrei Mihăilescu care scriu în germană, Marius Daniel Popescu, care scrie în franceză, Alina Diaconu care scrie în spaniolă, ceea ce mi se pare nedrept. În general însă noțiunea de diaspora este prea nouă, se întinde pe o perioadă prea redusă de timp pentru ca să se poată face analize și trage concluzii despre valorile pe care ar putea să le producă.
Anca SÎRGHIE: Călătorind în America de Nord în mod frecvent în ultimii 20 de ani, sunt invitată să țin conferințe pe teme literare nu numai la I.C.R. și la Consulatul General al României de la New York, ci și în societăți, în cenacluri literare sau la săli sociale ale unor biserici. În turneul meu literar ad-hoc din ianuarie-februarie 2019 o temă pivot a conferințelor mele a fost „Poezia iubirii în opera Anei Blandiana”, făcând o acoladă de la lirica începuturilor dumneavoastră până la noua ipostază a dragostei ce învinge moartea din volumul „Variațiuni pe o temă dată”.
Surpriza mea la românii Statelor Unite ale Americii, atât din Colorado, cât și din Michigan, apoi Ohio sau la cei din Ontario Canada – așadar din puncte geografice foarte diferite – a fost să constat că vă cunosc nu numai versurile, ci și proza, ba chiar biografia. Este extraordinar! Am observat că iubitorii de poezie vă numesc „Blandiana noastră”, iar când am ascultat împreună cu ei vocea dumneavoastră inconfundabilă ca melodicitate în recitarea poeziilor imprimate la Radio Trinitas, doresc să rețineți că emoția produsă a fost maximă. Aveți în vedere pentru viitorul apropiat, dragă Ana Blandiana, nu doar prezența la foruri oficiale, ci proiecte menite să vă apropie de românii americani care vă iubesc și s-ar bucura să vă invite în comunitățile lor?
ANA BLANDIANA: Mă bucur că numele meu spune ceva comunităților românești din diaspora și mi se pare firesc ca interesul pentru poeții de acasă să fie o parte a nostalgiei și a dorului de țară. Am fost întotdeauna impresionată până la lacrimi când mi s-a întâmplat să-mi fie aduse de către români – la sesiunile de autografe din cadrul festivalurilor internaționale de poezie – cărți ale mele vechi pe care le luaseră în puținele bagaje cu care părăsiseră țara.
Anca SÎRGHIE: Da, un asemenea semn de prețuire spune totul. Opera dumneavoastră circulă în lumea întreagă, tradusă în zeci de limbi străine, cum prea puțini scriitori ai contemporaneității noastre au reușit să vă egaleze. Ce experiență aveți din contactul direct cu cititorii altor popoare? Puteți da câteva exemple?
ANA BLANDIANA: Scriu acum o carte care este un fel de continuare a „Falsului tratat de manipulare” în care tocmai am terminat un capitol despre festivalurile de poezie care sunt deosebite între ele și poartă marca psihologică a firii popoarelor care le organizează. Am participat în Italia, Spania, Portugalia, la festivaluri de-a dreptul somptuoase, exuberante, în care poezia ținea locul misterelor antice, în timp ce în țările mai nordice, Olanda, Germania, Norvegia, lucrurile se petrec mai sobru, iar celebrarea poeziei ia forma luminii interioare. Există festivaluri organizate de țări mici unde celebrarea poeziei devine un brand de țară, cum se întâmplă în Macedonia cu Festivalul Cununii de Aur de la Strunga, sau în Slovenia cu Marele Festival și Premiu de la Vilenica. ( Și într-un caz și în altul mi s-a decernat Marele Premiu al Festivalului și am trăit pe cont propriu realitatea perceperii poeziei ca o valoare magică și aproape supranaturală, poeții fiind tratați ca niște emisari ai unor mesaje venite din alte lumi.) Ultima descoperire pentru mine au fost mulțimile îndrăgostite de poezie de la târgurile de carte din Columbia și Mexic, unde am avut realmente sentimentul că utopia Academiei Mondiale de Poezie potrivit căreia „poezia va salva lumea” este posibilă.
Anca SÎRGHIE: Mulțumesc pentru gândurile pe care mi le-ați împărtășit în acest dialog în care am găsit un punct comun în interesul pentru America. Nu știu dacă ați aflat că rodul descinderilor mele în Lumea Nouă se constituie într-o trilogie memorialistică „America visului românesc” din care în 2017 am publicat volumul I, cu un frumos succes la New York, în alte câteva orașe de peste Atlantic, precum și în țară, după cum a consemnat presa prin recenzii și reportaje. Acum apare al II-lea volum, iar în 2020 cel de-al III-lea. Nu cred că este o noutate să vă mărturisesc în încheiere, stimată colegă și prietenă, că pentru promoția noastră de filologi clujeni ați fost și rămâneți steaua supremă, atât prin ce ați scris cât și prin sensibilitatea, modestia și demnitatea pentru care vă admirăm. Dar, așa cum am constatat în călătoriile mele peste Atlantic, țin să vă asigur că sunteți așteptată de conaționalii noștri din America, în micile Românii de acolo, ca să le alinați prin prezență și prin vers aleanul de a trăi atât de departe de patrie. Vă doresc sănătate, multă sănătate ca să rezistați în continuare solicitărilor care vin nu doar din țară, ci din lumea întreagă, ca dovadă a gloriei pe care o meritați!
———————
Anca SÎRGHIE
București
iunie 2019
