– Trei poveşti despre presă. Plus cîteva diferenţe –
Trei dosare majore au marcat decisiv peisajul media al ultimilor 30 şi ceva de ani. Ele marchează trei vîrste distincte ale presei, iar intervalele care le separă au lăsat timp şi pentru analize patetice, şi pentru exegeze glorificante. S-au scris cărţi, s-au turnat documentare sau lungmetraje de Oscar, iar presa a întors subiectele şi personajele pe toate feţele.
A fost mai întîi dosarul Watergate – o investigaţie de Pulitzer dusă pe parcursul a aproape doi ani, între 1972 şi 1974, la finalul căreia preşedintele Richard Nixon şi-a depus demisia. Watergate devine un mic îndreptar de bune practici jurnalistice, iar definiţiile pe care le statuează rămîn pînă azi repere pentru orice repunere în discuţie a rolului şi a procedurilor muncii de presă.
La două decenii distanţă, în 1998, o informaţie neverificată – după criteriile „şcolii Watergate” – e aruncată pe un blog cu trecere în cercurile influente de media şi pune pe jar presa americană. Dosarul Sexgate e momentul zero al emergenţei jurnalismului online şi al dezvoltării social-media ca zonă de vehiculare a unor informaţii de interes public ce reprezentaseră pînă atunci monopolul media tradiţionale. Tăvălugul pornit de Matt Drudge îl duce pe preşedintele Bill Clinton în faţa unei proceduri de impeachment. În fine, 2010 consacră pe deplin fenomenul Wikileaks, un concept online de accesare a unei cantităţi impresionante de documente secretizate şi – teoretic – de interes public. Wikileaks aduce în atenţie numeroase elemente de interes public, dar şi un complex pachet de dileme legate de definirea interesului public, a libertăţii de exprimare şi a responsabilităţii accesibilizării unui anumit gen de informaţii.
*
Dacă ar fi fost filmat înainte ca acţiunea descrisă de peliculă să fi avut realmente loc, Toţi oamenii preşedintelui ar fi fost încadrat de critica de media la creaţii SF. Acţiunea personajelor principale, Woodward şi Bernstein, e pur şi simplu exemplară şi nu-ţi ajunge nici măcar jocul lui Dustin Hoffman şi al lui Robert Redford ca să dai credibilitate poveştii. Sexgate, în schimb, ar fi trecut drept o comedioară uşoară, cu Steve Martin în rolul preşedintelui. Wikileaks, la „episodul” care rulează momentan, are un scenariu comun atîtor filme de Hollywood! Cam previzibil pentru cîte teorii ale conspiraţiei rulează pe HBO, deşi are destule celebrităţi politice şi diplomatice pe genericul de guest stars. * Scandalul Watergate începe cu un telefon dat, într-o sîmbătă dimineaţă, de editorul zonei metropolitane de la Washington Post reporterului Bob Woodward. O spargere la sediul democraţilor din incinta complexului Watergate. O ştire banală, de genul acelora de care tînărul reporter spera să scape odată pentru totdeauna, pentru a avea timp de investigaţii serioase. Başca, nesuferitul de Carl Bernstein lucra deja la poveste pe cînd Bob a ajuns, somnoros, în redacţie. Colaborarea celor doi şi clasa editorilor, dar şi calitatea sursei celei mai importante – numărul 2 din FBI la acea oră – au dus la o impecabilă dezvoltare editorială. Deşi deţine, la prima mînă, probe zdrobitoare care demonstrează implicarea administraţiei Nixon în spionarea adversarilor săi politici, sursa, „Deep Throat”, nu le „serveşte” nimic celor doi reporteri care îi cîştigaseră încrederea. Îi lasă să se desfăşoare şi-i ajută maximum cu un „Da” sau „Nu”, răspuns la frămîntări apărute după contactarea a zeci de surse. Rezultă un act jurnalistic clasic şi curat. O demonstraţie de responsabilitate atît din partea surselor, cît şi din partea reporterilor.
*
Ca să stopeze avalanşa Wikileaks, adversarii fenomenului au blocat sute şi sute de adrese web şi i-au tăiat lui Julian Assange accesul la conturile din Elveţia. Ca să blochezi lansarea Sexgate ar fi fost nevoie să opreşti curentul pe trei cvartale din jurul apartamentului lui Matt Drudge. Ca să blochezi investigaţia Watergate, după ce infinitele şantaje şi ameninţări la adresa patroanei de la The Post nu au ţinut, nu aveai decît o soluţie: să opreşti întreaga distribuţie de pantofi bărbăteşti din Washington, DC. În munca lor de teren, Woodward şi Bernstein au distrus numeroase perechi bătînd pe la uşile zecilor de surse!
*
Afacerea Sexgate explodează online pe 17 ianuarie 1998, pe site-ul lui Matt Drudge. Un blogger căruia îi plăcea să se dea jurnalist, posesor al unui site accesat de lumea bună a presei şi de medii influente de la Hollywood şi Washington, deopotrivă. Fidel crezului său că e liber să urce chiar şi zvonuri pe site, dacă nu are timp, resurse sau chef să le probeze valoarea de adevăr, Drudge n-a stat prea mult pe gînduri după ce a aflat despre lovitura de presă pe care Newsweek o ţinea la sertar. Excelentul reporter Michael Isikoff scrisese un tom despre faptul că o presupusă relaţie sexuală între preşedintele în exerciţiu la acea vreme, Bill Clinton, şi o fostă stagiară de la Casa Albă, Monica Lewinski, se afla în atenţia procurorului independent Kenneth Starr. Stufosul bord editorial de la Newsweek a reacţionat lent, cu maximă prudenţă, dată fiind gravitatea informaţiilor documentate de Isikoff. Cum „cooperarea” propusă lui Starr de Newsweek era condiţionată de cîte zile de tergiversare pentru finalizarea audierii martorilor, materialul se afla la sertar de două săptămîni deja cînd a apărut şocanta postare online de pe drudgereport.com. Momentul rămîne crucial în istoria presei. Pentru prima dată, mediul online dă o mare lovitură înaintea presei clasicizate, la momentul 1998. Pentru Isikoff şi pentru mulţi ca el, Drudge devine, din acel moment, personificarea unei „ameninţări la adresa jurnalismului onest şi responsabil”. Un jurnalism online agresiv şi oportunist, cu reglementări laxe, nepreocupat de responsabilităţi şi dileme etice, care a explodat în ultimii ani şi care a băgat în criză de timp, de mijloace şi de identitate presa tradiţională.
*
Tehnic, dezvoltarea mediatică a scandalului Sexgate nu ar fi fost posibilă în anii Watergate. Se aruncau şi atunci pe piaţă bîrfe şi jumătăţi de adevăruri, exista şi atunci precipitare pe exclusivitate şi pe „cine dă primul”, dar un personaj cu alura şi libertatea de dispersie a informaţiei de genul Matt Drudge era de neconceput. La rîndu-i, o poveste de amploarea Wikileaks ar fi fost fragilă din punctul de vedere al suportului tehnic în lumea netului anilor ’90. Doar modul de lucru al celor de la The Post în afacerea Watergate ar putea fi aplicat, teoretic, în oricare dintre vîrstele media post-nixoniene. Însă – şi aici e toată problema – doar teoretic…
*
Departe deopotrivă de motivaţiile şi de ambiţiile lui Woodward, Bernstein sau Isikoff, ca şi de veleităţile şi oportunismul lui Matt Drudge, fondatorul Wikileaks – Julian Assange – promovează o nouă paradigmă mediatică pe care o maschează sub concepte generoase ca interes public sau transparenţă în guvernare. E posesorul celei mai impresionante arhive private de informaţii clasificate sustrase din baze de date secrete. Nu ştim clar de unde provin informaţiile şi nici dacă facilitarea accesului la unele dintre ele serveşte sau nu intereselor cuiva în particular anume, înainte de a servi interesului public în general. Bob Woodward spune fără ocolişuri că Assange vehiculează informaţii clasificate de mîna a doua, multe dintre ele exemplar documentate de presă înainte de apariţia Wikileaks. Şi mai spune ceva: cantitatea uriaşă de informaţii e în mare parte perfect inutilă – nu reuşeşti să o citeşti într-o viaţă de om –, iar pe de altă parte, riscantă – fără aplicarea unui operator de selecţie, nu ştii unde, în muntele acesta de dosare sustrase, e un detaliu care poate aduce prejudicii incalculabile care se pot întoarce împotriva scopului nobil al proiectului. Reglementarea Internetului pe principii rigide e unul dintre riscurile luate în calcul de mulţi analişti media, după explozia Wikileaks. Ce e clar pînă acum e că scandalul legat de reţinerea lui Assange pentru un presupus abuz sexual, alături de şicanările la care a fost supus de către autorităţile din întreaga lume au captat mai mult interes decît oricare dintre investigaţiile pornite din informaţii Wikileaks. E şi asta una dintre lecţiile momentului.
*
Investigaţia Watergate a inspirat generaţii întregi de jurnalişti de investigaţie. „Lovitura” dată de Matt Drudge pe 17 ianuarie 1998 a devenit, la rîndu-i, visul tuturor bloggerilor de dormitor, care se visează mari vedete media peste noapte. Ce inspiră povestea Wikileaks? O luptă de gherilă pe tărîmul minat al informaţiilor de interes public. Sau un nou tip de mesianism mediatic. Poate consacrarea comunicării fără filtru, model patentat, de altfel, de succesul lui Drudge în faţa birocraţiei editoriale de la Newsweek.
*
Cînd a justificat opţiunea Time pentru Mark Zuckerberg de la Facebook în detrimentul favoritului publicului, Julian Assange, ca „om al anului 2010″, managing editorul Richard Stengel a şocat: „El nu înseamnă nimic fără sursa care a sustras efectiv informaţiile”. În plus, „Assange nu va mai conta peste 5 ani, va fi o notă de subsol”. Întrebarea e ce va fi presa între timp. Îşi va mai putea menţine monopolul pe ierarhizarea, prioritizarea şi verificarea informaţiei? Mai e nevoie de mediator – jurnalist sau editor – în epoca social-media, consacrată, culmea, tocmai de succesul lui Zuckerberg în faţa lui Assange? Investigaţia Watergate ar fi fost de neconceput fără aportul editorilor de la The Post…
