Să spun că de când mă știu am vrut să plec în Israel ar fi o minciună sfruntată. Dar e adevărat că plecarea din Romănia era un subiect ce devenea încetul cu încetul mereu prezent în viața mea. Mă simțeam ca și cum aș fi trait doua realități paralele. Una ilegală, de care trebuia să vorbesc în șoaptă și numai cu anumite persoane (eu nu vorbeam cu nimeni) ce era legată de o posibilă plecare. Alta reală, a înfruntării cu realitatea zilnică.
În anii 60 realitatea mea ilegală era bazată pe surprize zilnice. Prieteni și rude îmi dipăreau zilnic din program. La început eram șocat. Păi aranjasem un fotbal pe mâine. Mâine, e bine venea răspunsul mamei, ei pleacă poimâine. La un moment dat dacă pomeneam acasă că mă duc să mă joc cu cutare, primeam răspunsul: „Du-te dar să știi că într-o lună el pleacă!”
Eu încetam să mă duc la prieteni din ăștia, dacă tot mă lasau singur ce rost avea, ei tot pleacă. Câteodată o întrebam pe mama: „Ăla pleacă?” Începusem atunci să trăiesc doar în acum. Nu aveam multe de făcut după răspunsul ăsta, decât să-l accept. Nu existau întrebări ca „unde pleacă și de ce?”. Unde bănuiam eu, probabil în Israel! Tare aș fi vrut să știu de ce. De ce însă sunt eu lăsat cu din ce în ce mai puțini prieteni. Dar la vârsta copilăriei accepți lucruri pe care nu le poți schimba, cu multă ușurință. Timpul atunci spală orice. Prieteni noi luau locul celor vechi. În puține luni, prietenii vechi erau dați uitării. Nu le mai simțeam lipsa. Trist, trist dar adevărat…
*
După câțiva ani, în sfârșit și noi am primit aprobarea de plecare. Era multă gălăgie în casă. Eram în clasa doua. Prin locuință se perindau zeci de oameni străini zilnic. Vindeam orice puteam… Am vândut tot ce aveam. Astăzi știu cu siguranță că nu prea multe și sigur nu de mare valoare… Am rămas cu două lăzi de un maro închis, de 2m pe 1m pe 1m. Pe ele scria cu vopsea alba groasă „ANCHEL S. ISRAEL”. Mare de tipar! Vecinul ne-a ajutat mult să vindem toate vechiturile, și să cumpărăm haine subțiri pentru vară. Cu o săptămână înainte de data plecării tata s-a dus la Suceava pentru o aprobare. Eu nu aveam habar despre ce era vorba. Părinții mă fereau de tot ce nu puteam înțelege, tot ce era greu de explicat.
Când m-am întors de la școala i-am găsit pe amândoi părinții triști, foarte triști. Plângând, mama mi-a spus că nu mai plecăm deocamdată, că tata n-a primit aprobarea. Mult mai târziu am aflat că era martor la un proces. Vinovații fuseseră condamnați, dar el ca martor trebuia să rămână în România vreo 15 ani de la pronunțarea sentinței. Îmi părea bine că vom rămâne la noi în Fălti(ceni)! Nu prea participam la această durere a părinților. Treceam în clasa a șaptea. Aveam deja prieteni buni și îmi plăcea școala. Nu-mi plăceau schimbările…
Vecinul l-a ajutat pe tata să-și capete înapoi paturile. Restul lucrurilor pe care le vândusem ieftin de tot nu le-am putut răscumpăra. Așa că tot liceul am avut lucrurile mele în una din cele două lăzi. Era distractiv în fiecare dimineață când mama mă punea să-mi scot lucruri de purtat, pentru ziua în curs. La unul din trei lucruri, cădeam în ladă. Și eu și mama râdeam. Nu știu de cădeam cu adevărat sau mă distra reacția mamei la presupusa mea cădere.
Mama și-a cumpărat o lampă de gătit cu gaz. A început să-mi facă iar toate bunătățile. În scurt timp eu am uitat de plecarea eșuată. De atunci eram convins, că plecarea în Israel este un subiect închis. Nu știam cât de încăpățânat e tata! În Fălti eram acasă. Mă simțeam acasă. Eram înconjurat de prieteni buni. Mă simțeam în largul meu. Nu am avut nicodată sentimentul că nu sunt dorit. Dupa bacalaureatul pe care l-am luat foarte bine, am intrat la matematică secția algebra. Apoi am trecut la probabilități. Nici la Iași nu m-am simțit nedorit. Eu îi anunțam pe toți colegii de camera, din prima zi, că sunt evreu! Voiam să evit posibilele glume grosolane din cămin. Asta a prins și nu pot spune că am avut ceva de suferit.
Un prieten bun de facultate care a rămas la Iași profesor, m-a întrebat: „Ce-ți pasă ție de repartiție, oricum ai să pleci în curând?”. Sincer nu mă gândisem la asta. Dar prietenul meu – care mă enerva pentru că mă bătea aproape întotdeauna la șah, era un român adevărat. Purtasem cu el lungi discuții despre noi, despre România, despre ce vom face după facultate. Era un băiat deștept. Totdeauna îmi spunea cu tristețea că nu mai poate suferi cum îi mănâncă, îi distrug „ăștia” țara… Era nationalist, nu se rușina cu asta. Eu tocmai pentru asta îl apreciam. Era și un om foarte corect, își iubea țara. După facultate el, care putea lucra ca profesor universitar în orice facultate de matamatică din lume, a rămas la Iași, în România lui dragă. „Îmi pare bine pentru tine că tu poți pleca când vrei de aici”, îmi spunea. El nu mă invidia. Pentru el plecatul nu era o opțiune. El trebuia să fie acolo, la el acasă, la bine și la rău. Așa îl învățaseră părinții lui! Lui îi părea rău numai pentru că el nu putea schimba nimic… Lângă el mi-am dat seama cât de în largul meu mă simțeam în tara în care m-am născut am crescut și am învățat.
Un prieten de cameră din cămin m-a admonestat când a auzit că sunt susținătorul echipei de fotbal Rapid București. „Doar tu ești cu Macabi, mi-a spus, ce ai tu cu Rapidul?”. Pe loc m-am supărat. Apoi după mai puțin de zece minute, mi-am zis că mai bine văd ce echipe are Macabi și în ce ramuri sportive sunt buni. Așa am ajuns un mare susținător a lui Macabi Tel Aviv la baschet. Dar rapidist sunt și până astăzi!
Bucureștiul
După terminarea facultății, am luat repartiție la București. Programator la Universitate, pentru o instituție de proiectare bucureșteană. Am venit la București din dragoste. La două săptămăni dupa absolvire, eram căsătorit. Nu prea știam cum am să mă descurc, dar căsătoria era atunci pentru mine singurul dar pe care-l puteam oferi dragostei… Așa credeam eu atunci.
În București am dat de bani. Profesoara de probabilitate din Iași m-a recomandat, unui mare profesor de logică din București. Doamna profesoară mi-a spus: „Tipul e deosebit, o să-ți placă și o să te ajute”. Eu nu-l știam ca matematician. Ca om și mai puțin. Am vorbit la telefon. I-am sugerat să ne întâlnim la Nestor. A venit. Cu o geantă de piele veche sub braț, complet chel, cu ochelari fumurii. Știe bine să ascundă geniul din el mi-am zis. Eu am comandat un cremșnit și o cafea, el un pahar cu apă minerală.
– Domnule profesor, i-am spus, sunteți invitatul meu!
A zâmbit.
– Nu am voie zahăr, dar sunt mort după dulciuri! Ai vreo soluție, mi-a zâmbit.
– Poate o cafea, îi sugerez eu.
– Văd că vrei să mă omori cu orice preț. La tensiunea mea o cafea mă poate omorî. Apoi, continuă el, poate vrei să-mi iei un ultim interviu în viață fiind?
Tipul glumea incontinuu cu nonșalanță. Discuția cu el era așa spumoasă că mă atrăgea la nebunie. Pentru mine era ca un test de IQ. El lua lucruri mici le generaliza într-o clipă. Apoi sublinia cu umor ce probleme s-au creat prin generalizarea lor. Totul era actual. Totul era cu bun gust.
Tot timpul râdeam. Nu mai știam pentru ce venisem la întâlnire. De fapt chiar nu știam. Tipul semăna cu Winston Churchill și vorbea ca Jules Cazaban. Unde doamne mai sunt oameni ca ăștia. I-am spus:
– Semănați cu Churchill!
Mi-a spus;
– Abține-te dragă, în încă 5 minute ai să-mi spui că semăn cu Dumnezeu, abține-te te rog…
– Nu asta nu, pentru că nu aveți barbă. Am râs…
Domnia sa îmi trimitea elevi de meditat pentru admitere la matematică sau la politehnică. Meditațiile pentru mine erau deosebit de interesante. Trebuia să modelez sufletul copilului. Să-l fac să creadă în el. Apoi să-l liniștesc și să nu-l las să caute o soluție pentru orice problemă. Cel puțin nu de la prima citire a problemei. Numai după câteva citiri, îi spuneam:
– Explicăm problema te rog, spune-mi ce știm despre fiecare noțiune matematică din problemă?
Așa repeta împreună cu mine de sute de ori, teoreme, leme, soluții. Acum după ce știm toate astea treceam la rezolvare.
– Te rog nu te atinge de creion!
Atunci își pregătea cu grijă toate resursele disponibile în rezolvarea problemei. Tot ce știa el legat de textul citit. Atunci era ușor de rezolvat. Pe lângă plăcerea de a învăța mai erau și o groază de bani, pentru mine atunci… O oră de meditație era plătită cu 100 de lei. Făceam 2 ore deodată. Salariul meu era de 1400 lei lunar. Aș fi putut face zeci de ore pe săptămână. Făceam maxium 2 ședințe săptămânale, adică 4 ore.
Mă întâlneam cu profesorul cam o dată pe lună. Odată mi-a spus răzând:
– Am început cu tine, crezând că fiind evreu ai să fugi după bani!
– Se vede că nu-i cunoașteți pe toți evreii, i-am replicat.
Ne-am uitat lung unul în ochii celuilalt. Am râs amândoi. Am rămas prieteni până la moartea lui. Cu vreo lună înainte de a murit, într-o discuție telefonică fără cremșnit și borsec, mi-a spus:
– Ascultă, tu trebuie să rămâi aici, e o țară frumoasă, e nevoie de oameni ca tine. Mi-au dat lacrimile. Știam că-i bolnav… Știam că asta simte…
Niciodată nu am făcut mai mult de două meditații pe săptămână. Toate primite de la profesor…
Între timp din Israel primeam vești prin mama. Toată familia ei era acolo de prin anii ’50-’60. Vești neîncurajatoare! Toți mă sfătuiau să nu vin că nu am ce căuta acolo. Aici îmi spuneau ei: „Calci pe creiere! Toți sunt deștepti. Tu ca profesor de matematică ai să mori de foame!”. Cât încercam să le explic de calculatoare, cum că eu lucrez în calculatoare, ei spuneau „Nu se caută!. Cine nu știe aici în Israel, să lucreze pe calculatoare”, îmi spuneau referindu-se probabil la calculatoarele de buzunar ale anilor ’80.
Totdeauna, liniștit, îi spuneam mamei, parafrazând: „Toți dorobanți, toți cofetari/ trecut fără de pete/ ce de nimic nu au habar/ doar de rețete” Nu ai ce să te aștepți de la ei. Mama zâmbea puțin neîncrezătoare… Nu erau experți decât în dulciuri. Dar ce experți!
Între timp familia îmi crescuse! O fetiță scumpă se născuse. Îmi plăcea rolul de tată. Timp liber aveam mult. Eram dupăamiezile acasă. Locuiam pe strada Macaralei. Undeva pe bulevardul Șulea. Ieșeam zi de zi cu micuța mea în parcuri. Sentimente noi se adăugau spectrului și așa încărcat de sentimentele totdeauna pure ale tinereții. Eu eram fericit.
Am învățat să fac lucruri care plac altuia numai urmărindu-i privirea. Seară de seară scorneam povești noi frumoase. Fiică mea nu adormea. Îi plăceau poveștile mele. Începusem să povestesc aceeași poveste și schimbam sfârșitul. Îi plăcea la nebunie. Adormea mulțimită.
Bucureștiul anilor ăia era splendid. În primul rând era prima capitală europeană ce o văzusem vreodată. Parcuri mari, bine întreținute și femei frumoase la fel. Bărbații lor, ei da, câteodată mai bătrâiori. Mie îmi plăcea să bat marile bulevarde. În fiece duminecă, plecam de dimineață și făceam pe jos una din plimbările mele preferate: de la Tineretului la Casa Scânteii, De la Obor la Operă, de la Kogâlniceanu la Rosetti și mai apoi pe străzile din jurul bisericii armenești spre C.A. Rosetti. Dacă prindeam un covrig sau o chiflă cu Kefir sau o Sana pe drum la Miorița era sărbătoare! Aveam nenumărate itinerarii. Îmi plăceau oamenii, străzile, piațetele, bulevardele, cafenele, parcurile chiar si primul mall bucureștean, mall-ul Unirii. Eram încântat. Mă încântau grădinele cu muzică de pahar care pe atunci nu supăra autoritățile. Nestor sau Capșa erau un popas dulce pentru sâmbătă seara înainte de un film sau de un spectacol.
Cutremurul și decizia de plecare
Era o seară obișnuită de primăvară. Puțin mai călduroasă ca de obicei. Cu un pulovăr pe mine am ieșit cu fetița în parcul din fața casei socrilor, undeva pe lângă tribunalului militar, în spatele mall-lului Unirii de pe atunci. O dată pe săptămână când voiam să ieșim la un film veneam cu fetița la socri și dormeam acolo. Șase persoane în 2 camere mici! Era greu, dar nu pentru cei tineri. Ppe cât se putea, încercam să nu-i scoatem pe socrii din tabieturile lor.
Deci ieșisem cu fetița în parc. Era mai măricică, foarte frumoasă, cel puțin în ochii mei de tată mândru. Era și sportivă bună. După ce înconjura în fugă de 2-3 ori micuțul parc, se dădea în leagăn. Știa de acum să-și facă vânt singură urcând și coborând piciorușele. Mă uitam mândru la ea și continuam să rezolv probleme de matematică. Îmi plăcea să citesc una două probleme de matematică dimineața înainte de servici. Apoi în autobuz, sau în pauze la servici, sau ca acum în timpul liber… le căutam rezolvarea. După ce obosea în scăunel o luam în brațe, și ne uitam la stele. La facultate învățasem astronomia. Împreună cu limba rusă și socialismul științific, astronomia era încă o disciplină din care n-am reținut mai nimic… Dar îmi plăcea să visez uitându-mă la stele.
Pe la orele 20:00 se întunecase deși pe cer era o lună mare plină și o groază de stele. Am luat-o pe fiică mea de mână și ne-am îndreptat spre casă. Acolo în camera unde dormeam noi, am pus o saltea subțire pe jos, cu un cearceaf și o perniță. M-am întins și eu lângă fiică mea. Ne-am acoperit cu o pătură. Acum era rândul meu să povestesc una din vechile mele povești cu un sfârșit nou. Dar căldura emanată de fiică mea care părea adormită, oboseala zilei, și faptul că mă simțeam fericit, îmi închisese pleoapele. Dar acest dolce far niente a ținut foarte puțin. Cineva a țipat: „Cutremur!!!”. Fără să înțeleg încă despre ce-i vorba am luat-o pe fiică mea în brațe și am fugit spre scări. Acolo ne-am oprit în tocul ușii. Socrul meu spunea că ăsta e un loc mai sigur. Simțeam cum pământul se cutremură, simțeam cum toată lumea mea se clatină. Era ca și cum pentru câteva momente pământul a scăpat de sub observația cerurilor. Supărat că a fost lăsat singur, acesta din urmă, pământul a încercat să se scuture cu putere de toți și de toate ce-l negăjeau mereu băgându-și adânc unghiile în el. Pentru secunde părea că apartamentul, pereții între care îți trăiai gândurile, îți ascundeai temerile, ce te apăra de natura câteodată dezlănțuită, a devenit dușmanul tău de moarte. De la rezistența lui la furia naturii depindea acum dacă voi trăi sau nu. O strângeam pe fiică mea mai tare la piept. Pământul continua să se scuture…
Un vuiet uriaș, înspăimântător, spărgând văzduhul se adăuga tremuratului nesfârșit al Pământului. Demonii dezlănțuiți ai fricii și panicii își făceau loc afară din rărunchiurile Pământului. În fuga lor dementă demonii își săpau tunele lungi, ce spărgeau asfaltul și deschideau șanțuri adânci în șosele. Într-un sfârșit când reușeau să spargă pamântul, demonii ieșeau la suprafață, atunci se creea acel zgomot inuman, acel vuiet continuu ce te îngheța complet aucând cu el vești macabre din adâncuri…
Blocul în care stăteau socrii era un bloc vechi de prin 30. El se zbătea acum cu furie să reziste urgiei… Nu era ușor. Stâlpii de fier și beton dădeau să iasă din construcție sub puterea scuturăturii pământului. Scârțâiau cu putere… Ei trăgeau parcă pereții înspre afară. Camera nu mai era dreptunghiulară ci avea o forma ciudată cu unul din colțuri prins de ghiarele diavolului și alungit… Geamurile deveniseră rombice până când deodată au început să se spargă împroșcând cu sticlă toată cameră. Ușile erau când trântite de un vânt puternic ce începuse din senin, ori scârțâiau sfășăitor sub apăsarea pereților în continuă mișcare.
O strângeam pe fiică mea la piept cu putere… Mă gândeam că ăsta o fi sfârșitul… Dar pe ea, micuța de ea trebuia să o apăr neapărat… Prin cap îmi treceau secvențe din secvențe, blocate de o altă răsucire a blocului sau de un alt răget înfiorător. Deodată așa cum a început din senin totul s-a oprit. Blocul a scârțâit un pic parcă într-o dramatică și reușită încercare de rămâne în picioare, de a-și recăpăta forma proiectată. Cineva a strigat, trebuie să ieșim afară vor fi și alte cutremure mici mai rele…
Fiică mea m-a întrebat:
– Ce a fost asta, tată?
– Nu știu, i-am răspuns, dar bine că s-a terminat!
Despre furia domnului nu am vrut să-mi amintesc…
Casa nu e numai zona ta de comfort ci e și zona ta de existență, de siguranță. Când casa tremură peste tine, tu ai un singur sentiment, ăla fiind neputința, sentiment ce te cotropește de întunecă cu negura lui… Nici măcar faptul că toți sunt cufundați în aceași neputință nu mă putea ajuta.
Am luat o sticlă cu apă, am tras o pătură după mine și am ieșit afară. Ne-am adunat vreo zece douăsprezece familii în părculețul de lângă bloc. Acolo unde fusesem cu fiica-mea acum câteva sute de ani! Totul a ținut doar câteva secunde, ce au părut o veșnicie. Oamenii mai în vârstă stăteau pe bănci. Pe fiică mea am așezat-o în același scăunel în care s-a dat mai devreme. Cu mult mult timp mai devreme… Cei tineri, noi, stăteam în picioare sau pe iarbă. Stelele și luna erau la fel, nepăsătoare de nebunia pământului.
Nici unul din blocurile din jur nu căzuse. Murise un bărbat. Îl cunoșteam din vedere. Îl chema Dumitru. Stătea la etajul 3 deasupra socrilor mei. A încercat să fugă din casă. Singurul care a reușit… Coșul de căramidă de pe casă s-a destrămat și a căzut lovindu-l mortal… Destinul… Casa avea încălzire cu gaze. Pentru ce un coș de cărămidă, mă întrebam?
Nici o întrebare logică nu-mi trecea prin cap. Prindeam discuții ale vecinilor și încercam să-mi încropesc din ele propriile mele simțiri, propriile mele gânduri pentru următoarele câteva secunde.
– Radioul și televiziunea nu transmit nimic acum!, a spus cineva.
– O fi căzut clădiri multe…
Ce prostii mă gândeam doar nu a căzut nimic și aici în jur nu sunt cele mai faine clădiri… Eram încă adânc speriat, speriat până în măduva oaselor. Ce nu știam încă, era că după mulți ani în Tel Aviv, voi sări ca ars, când voi simți cum se clatină scăunelul de sub mine. Era un cutremur de gradul patru. Nimeni nu la simțit, toți au râs de mine. Seara la televizie s-a anunțat că în Tel Aviv a fost un cutremur de gradul 4. Asta era una din urmările nefericite ale acelei seri de martie ’77. Astea sunt sechele… Răni ce nu se vindecă niciodată, doar le iei cu tine… Cutremurul nu poate fi scos nicodată din tine…
În sfârșit cineva a deschis radio Europa Liberă. Nimănui nu-i păsa că e interzis. Nici ei nu anunțau nimic. Radio românesc și-a reluat emisiunea. Transmitea doar muzică tristă… Un vecin a spus, ăștia cu muzica lor de doliu… Pe la 22:30, același vecin, cu glasul speriat, a spus că Europa Liberă a transmis că fost un cutremur de 50 secunde de gradul 7.3. Singura dată când am urât pe cineva, a fost atunci, pe acest Richter, pe a cărui scară mă bălăgănisem înainte.
– S-ar părea că au fost și victime, raporta Europa Liberă.
– Ei pe dracu victime, m-am gândit eu.
Era vreo două noaptea. Se făcuse frig. Fiică mea era învelită cu o patură. Cealaltă era la socrii. Noi ne-am încălzit unul cu altul. Tare aș fi vrut să intru în casă. Ce o fi o fi… Nu m-au lăsat. Într-un târziu am adormit…
Dimineața am urcat în casă deși îmi spuneau toți că e o nebunie. M-am spălat pe mâini și față și am plecat spre servici. Nu înainte de a-mi săruta fetița. Lucram pe atunci pe Mendeleev la ISPCAIA. M-am dus spre stația de la Unirii, din fața bisericii de vis a vis de mall. Era o dimineață frumoasă de primavară. Nori mici albi se agățau unul de altul într-un ciorchine ingenios. O dimineață nu diferită de altele.
Am ajuns în stația lui 31 de la Sfânta Vineri. Era vreo 7 dimineața. Foarte puțini oameni pentru stația asta deobicei suparaglomerată. Cineva a trecut și a spus: „Nu merge nimic azi, nu așteptați degeaba…”. Oamenii nu se uitau unii în ochii altora. Se temeau parcă să nu trebuiască să împărtășească vești rele. Am pornit-o pe jos spre bulevard. Un drum ce îl făcusem de sute de ori. Eu făceam pe atunci cam 20 minute pănă la Romană pe jos. Totuși era ceva in aer care parcă îți îngheța vinele. Oameni posomorâți forțați de un destin comun să-și retrăiască un coșmar comun greu de acceptat. Se mergea pe mijlocul Bulevardului Bălcescu 1948… Cum am trecut de Piața Sfântu Gheorghe, am simțit un fior de ghiață alunecându-mi pe spate. Răsuflam greu fără motiv nu știam ce mă așteaptă. Pe partea dreptă cam vis a vis de Spitalul Colței în spatele muzeului (cred că de istorie) și la mai puțin de 100 de metri de Miorița mea cu Kefir și chifle, era un bloc aproape dărămat. În jur mai mulți oameni curioși. Mintea când vede realiatea asta nu vrea să o accepte încearcă să o refacă, să o schimbe, să o facă acceptabilă. Pe la etajul 5 un apartament era parcă tăiat de fierestrău dumnezeiesc, dar neiscusit. Tăiat în două, totul de la pereți până la podea. Un frigider verde, cred ca era un Fram mare, stătea în echlibru, nevrând să stea parcă în dezastru ăsta dar nici neavând curajul să sară jos. La același etaj pe partea stângă an văzut un picior de om. Ăsta e motivul pentru care dacă nu voiam… musai să vă povestesc despre plecarea mea din România, nu intram în povestea asta. Era ceva inuman… Un picior agățat în pervaz. Piciorul era ieșit din rama geamului. În spatele lui fusese odată un om m-am gândit. Asta nu puteam vedea…
Era prea mult pentru mine. Am stat nemișcat câteva minute. Glasuri triste, priviri greu îngândurate povesteau lângă mine de câteva nume de oameni de seamă care au murit. Oameni de seamă m-am gândit. Dar cu oamenii de-o seamă , oameni ca mine, care au dispărut deodată, câți sunt ei unde sunt ei, cine sunt ei. Deodată mi-a venit în cap ce-o fi făcând părinții la Fălti, dar prietenii. Cum o fi fost cutremurul acolo. Au scăpat cu viața. O nenorocire de mărimea asta te face să accepți întrebări grele. Dar prietenii din Iași cu care nu mai vorbisem cam de multișor, ce o fi cu ei. Ce-o fi cu prietenii și colegii de la serviciu, de la volei, de la tenis. O fi murit cineva. Fără să fi apucat să ne vedem, să ne luăm rămas bun. Să ne uităm triști unul în ochii celuilalt. Nu mă interesa de loc de apartamentul meu nou din Șulea. Cum a trecut el cutremurul ăsta era neinteresant. Erau doar pereți…
Familia, cei cu familia; prietenii, cei cu prietenii; și oamenii, cei cu oamenii!? Oamenii aceea transparenți de care nimănui nu-i pasă. Mă simțeam distrus, răpus pentru prima dată în viața. Am continuat drumul spre Magheru, spre Mendeleev. Poate acolo e cineva ce știe ceva. După Universitate un morman uriaș de moloz de ruine. Un nor de praf gălbui îți acoperea cerul, la care oricum nu avea rost să te uiți acum. Acum el te părăsise. De câte ori înghițeam simțeam cum o gură de praf îmi umple plămânii.
Acolo în spatele Universității erau deja mulți oameni adunați. Nimeni nu vorbea. Unul mi-a făcut semn să vin sus pe movila de dărămături să-l ajut la nu știu ce. I-am făcut semn că-mi pare rău, dar nu sunt în stare. Am luat o roabă liberă ce era acolo. Cineva o umplea și eu o duceam pe Edgar Quinet lăngă zidul Universității. Am lucrat așa ore în șir. Refuzam să mă gândesc la ceva specific. Piciorul de la etajul 5 nu-mi ieșea din cap…
Îl întreb pe unul de lângă mine. Ai auzit ceva la radio. Nu păi ăștia nu spun nimic. Președintele e plecat în străinătate și până nu se întoarce ascultăm doar muzică de doliu. Doamne câtă tristețe era în glasul lui. Câtă neputință.
Dar mai era ceva în tragedia asta colectivă. Nu exista speranță. Speranțele mele erau toate ca niște frunze uscate înghesuite într-un dosar, aruncat într-un fund de sertar. Lor speranțelor mele, le era rușine să se arate. Noi transparenții în momentele alea nu știam nimic. Media, radio și televiziunea, tăcea chitic. Nu știai cine trăiește, cine a murit, cine are nevoie de ajutor. Nu știai nici cum să faci să poți ajuta pe cineva. De fapt familii întregi puteau dispare în secunde fără ca cineva să știe, să fie voie de povestit…
Tipul cu tăraboanța de lângă mine îmi spune că și domnișoara de la chioșcul cu ziare de lângă Dunărea a murit. O chema Florica, cumpăram de la ea Sportul și glumeam cu ea. Ce a căutat ea tocmai în seara aceea la chioșc. La ora aia. Poate fusese la restaurantul Dunărea cu un prieten. Doamne…
Eram complet debusolat. Nu am fost nicodată insolat puternic la cap. Dar asta era senzația mea. Ochii și mintea îți erau și ei adânciți în praful ăla gălbui de afară. A fost un dezastru uriaș și nimeni nu încearcă să te informeze, să te ajute, să te ghideze. Care este puterea unui popor în momente grele. Puterea de a-și împărții experiența colectivă acumulată cu anii. Să nu trebuiască fiecare să descopere pe propria lui piele direcția, adevărul. Ori atunci, aici experiența colectivă a fost secerată conștient dintr-o decizia a cuiva, undeva. Atunci, în momentele alea, lângă mormanele de ruine ale restaurantului Dunărea, m-am decis să plec, să părăsesc România!
Să i-au de la tata făclia plecării si să încep să fac demersuri de plecare. Oricum, tata pensionar nu mai avea puterea să o ia de la început. M-am gândit la prietenul profesorul de logică. Bine că nu mai este m-am gândit, i-ar fi fost greu să treacă nenorocirea asta colectivă în tăcere. M-am gândit și la colegul meu șahistul din facultate ce mă batea în permanență la șah. El o fi descoperit încă o dată că avea dreptate, atunci aici nu aveai la ce bun să te aștepți. Era prea mult pentru mine.
Următoarele luni au fost îngrozitoare. Eu îmi amăgeam puțin dezechilibrul sufletesc cu faptul că din familia mea, prieteni și cunoștiinte, nu au murit decât Dumitru vecinul și Florica de la chioșc. Decât ce cuvânt trist, nepotrivit și impotent… Ce porcărie să poți gândi așa, mi-am zis și mi-a fost rușine de mine. De ajutat n-am putut ajuta pe nimeni. Eram scoși de la servici pe stradă, unde trebuia să ovaționăm… Țara era în doliu. Poporul în durere… Eu ovaționam. Bine că plec. Bine că pot să plec…
Plecarea
Am depus actele! Părinții la Suceava eu la București. Era în luna mai, după cutremur. Părinții au plecat în decembrie. Păi bine, ei erau complet transparenți. Doi pensionari. Cu mine a fost mai greu. Prin martie, anul următor, la un an de la cutremur, am fost chemat pe strada Nicolae Iorga, la secția pașapoarte. Toți m-au pregătit. O să te aștepte un colonel cu tot felul de întrebări încuietoare. Mai bine nu răspunde, etcetera… Probabil că de calitatea diplomelor mele depindea gradul interogatorului. La mine era un tânăr locotenent. Blond înalt simpatic. Mi-a spus: „Ia loc te rog, de asta nu sunt sigur, eu vin într-un minut…!”. Asta a fost singura mea problema pe Nicolae Iorga la secția de pașapoarte. Tipul simpatic s-a întors după trei ore. Epuizasem toate gândurile mele și cele pozitive și cele mai puțin. Începusem să mă gândesc poate tipul a plecat în Israel în locul meu. În sfârșit a apărut. Foarte serios s-a așezat în fașa mea.
– Ți-am citit dosarul domnule Ancel, a spus uitându-se în dosar. O singură întrebare am?
– Bine, mi-am șoptit atunci în barbă, mi-a venit rândul.
– Spuneți-mi de ce plecați? Acolo sunt războaie, e greu și cu lucrul… De ce plecați? Câteva secunde eram cât pe ce să-i încep povestea cu transparenții…
– Ce, nu vă e bine aici, a continuat ofițerul văzându-mă încurcat parcă.
Îmi era tare bine. Toți prietenii mei și familia soției erau acolo. Păi îi spun:
– Unirea familiei! Așa învățasem răspunsul.
– Bine, îmi spune tipul, dar de ce nu faceți unirea familiei aici, le scrieți să vie ei aici. Eram obosit după 3 ore de așteptare. Mi-era sete. Mie nu-mi adusese tipul un pahar cu apă, cum draguț își adusese lui..
Am zâmbit cu cel mai șăgalnic și mai cuceritor zâmbet al meu de pe la 20 și ceva de ani. Nu râdeți acum, atunci era ceva drăguț în zâmbetul ăla, cel puțin așa cred eu!
– Păi continuu eu, de ce nu mi-ați spus asta în decembrie când au plecat părinții mei în vârstă.
Nu știu dacă tipul a apreciat gluma, dar a deschis iar dosarul, a mormăit ceva supărat un „Aha au plecat deja”, a semnat ceva, a pus o ștampilă și mi-a spus: „Aveți grija de familia dumneavoastră, acolo e război!”. Avea dreptate așa și era…
Ultimele luni de servici au fost interesante. În primul rând nu am fost scos din servici. Nu am fost dat afară din partid într-o gravă și tensionată ședință. Asta numai pentru că nu eram membru de partid. Toți colegii cu excepția unei doamne mi-au strîns mâna, mi-au urat succes și mi-au spus cât de rău le pare că nu pot pleca și ei. Păreau sinceri.. Doamna când a venit timpul să ne sărutăm la desparțire mi-a spus:
– Sper că știi cât te iubesc, sincer?
Știam că mă iubește dar nu știam cât, nici nu prea voiam să aflu. Dar începuturile cu „Știi cât te iubesc!” pot avea sfâșituri nedorite. Fii calm, mi-am spus s-a terminat oricum. Acum e o glumă…
– Tu crezi că e corect să ne lași aici și să pleci după ce te-am ținut la facultate pe degeaba… În fond de ce pleci…?
Nu-mi amintesc sincer să fi învățat împreună la facultate cu doamna, sau dumneaei să mă fi ținut la facultate, dar puteau fi probleme de memorie. Cred că în momentul ăla dacă eram o oală de lut s-ar fi văzut clar cum bucățică cu bucățică sare tot smalțul, tot smalțul din mine sărea repede. Doi colegi îmi făceau semn: „Răspunde-i!”. Alți doi se uitau in jos jenați. Toți tăceau…
Se așternuse o liniște desăvârșită în tot biroul. Mai calm decât mă așteptam i-am spus:
– În primul rând plec fiindcă eu pot să plec, doamnă! În al doilea rând și tata și bunicii și străbunicii au plătit toate taxele ca și dumneavoastră, ca eu să pot învăța gratis. Iar apoi eu am stat trei ani cu 1400 lei pe lună doar fiincă trebuia să restitui banii de studii, așa mi s-a spus de la personal. În ultimul rând, doamnă, mi s-a spus că statul Israel ar plăti bani pentru fiecare pașaport. Sigur că, fiind o afacere aranjată de evrei cu evreii, prețul depinde de diplomă. Un doctor 5000$, un profesor 3000$, etc. Habar nu aveam de sumele astea, ce e adevărat și ce nu, dar mă simțeam bine, mă distram. Eu zic cred ca cel mai bine era dacă eram vânduți cu kilogramul pe cântar. De exemplu 50$ pe un kilogram de evreu era un preț bun, rezonabil pentru toți.
Liniște grea s-a făcut și mai grea. Radu și Tache, Pralea și Anca, m-au îmbrățișat și mi-au urat success. După vreo 2 minute,doamna, roșie la față și transpirată pe piept a venit la mine și mi-a spus:
– Nu! Să nu crezi cumva că eu am ceva cu tine, dar trebuia să te întreb asta…
N-am contrazis-o.
– N-are nimic, i-am spus și ne-am îmbrățișat…
Toți în cor mi-au urat succes. Mi-au dat și drept cadou, o cămașă cu mâneci scurte să-mi fie bună acolo la căldurile alea.
Tel Aviv
La un an și ceva după cutremur, urcam pentru prima data într-un avion. Era avionul Tarom pe ruta București-Tel Aviv. Pentru prima dată în avion ai senzația de plutire pentru că te simți important, ești servit de tinere frumoase și respectuoase… Apoi ești cu adevărat la înălțime, corpul și mintea percepând asta mă umflau în pene. Ajuns în Țara Făgăduinței am fost întâmpinat cu căldură. Erau vreo 35 de grade Celsius. Se simțeau ca 200. Pe atunci încă nu știam ce sunt căldurile. Întâlnirea cu rudele m-a impresionat mult. Pe majoritatea nu-i mai recunoșteam, pe unii nici nu-i cunoscusem!
De la aeroport am fost repartizat la Nazaret să învăț ebraica. E foarte bine ca în primele câteva luni să nu ai grija zilei de mâine. Primisem o groază de cadouri. Mi-am cumpărat din cadouri o mașină de spălat rufe. Obligatorie pentru copii mici într-o țară în care transpiri în permanență. Mi-am mai cumparat și un televizor. Ha, ha, tot nu înțelegeam știrile…!
Nu mai aveam un ban, dar aveam casa și masa asigurată în școala de învățat ebraica. Cursul de limbă ținea 6 luni. Teama zilei de mâine e mult mai puternică decât gândirea logică. M-am apucat să-mi caut de lucru după vreo 3 luni. Am inceput să lucrez după 4. Ebraica nu o știam bine, vorbeam prost. Citeam bine. De scris nu știu să scriu nici până astăzi mai bine decât un elev de clasa a doua! La servici mă foloseam de engleză. Nu vorbisem engleza niciodată. Nu avusesem cu cine. Nu învățasem engleza în școală. Știam doar „Învățați engleza fără profesor” pe de rost. Dacă cineva mi se adresa cu o frază ce folosea cuvinte din carte, eu automat o continuam cu o pagină întreagă. Problema mare era accentul. Mi-a luat câteva luni până să pot vorbi cu americanii de la lucru de la egal la egal… După un an de la sosire eram un programator apreciat de colegi și șefi. Eu însă mă simțeam ciudat. Capul îmi era o colonie de idei străine într-o limbă nouă greu de descifrat… Eram atât de debusolat de uriașul număr de noutăți zilnice încât credeam doar în puterea speranței. Speranța devenise busola mea. Nu trebuia să-mi arate nordul ci să mă ghideze să depășesc temerile mele. Lipsa de încredere a altora în tot ce ești tu, ce ai învățat tu, ce puteai tu să faci, era feroce. Începeai să te îndoiești singur de propriile puteri. Când îi înțelegi regulile te infiltrezi mai ușor în noua societate. Asta a durat cam un an… Atunci am simțit că am plecat din România! Nu știu de ce se poate spune „Bine ai venit!” și nu și „Bine ai plecat!”. Oricum eu am încălecat pe o șa… Ce m-a ros așa și așa!
——————-
Raul ANCHEL
Bat-Yam, Israel
Martie 2020
