Tanța murise la azil. Ăia ziceau că de stop cardio-respirator, că doar nu era să spună că de influenza, care bântuie pe unde vrei și nu vrei. Aveau să sune la aparținători, adică la cei care i-au și finanțat șederea, mai bine-zis zăcutul ei în acel așezământ particular. Așadar, Lidia, fiica defunctei lucrează în Italia, în provincia Veneto, pe undeva, adică în zona lovită de noul virus. Nu le fu imposibil tinerilor, împreună cu fiul lor, să vină pentru înhumare în țară. Frontierele nu erau nici pe departe închise, așa cum se dădu știrea la toate televiziunile, se circula liber. Nu li se ceru la ieșirea din Veneto sau la intrarea în țară telefonul pe care era e-mailul de la azil, singurul argument pentru credibilitate, decesul. Lasă, că n-o fi dracul atât de negru, cum îl fac cei din mass media. Mario și Lidia se întâlniră cu toate rudele și cunoștințele, își dădură mâna, se sărutaseră, pupară și crucea popii, la slujba funerară.
Și ce am eu în toată chestia asta? M-am dus la înmormântare cu sora soției mele. La înhumarea mamei lor au fost cele trei surori și am asistat la un scandal imens. Tanța și-a cerut partea de moștenire. Soția mea a refuzat orice moștenire, în favoarea surorii Nuța, cu care mergeam la înmormântarea Tanței. Nuța și bărbatul ei au luat totul. Acum surorile aveau ceva pe conștiință și trebuia să ia parte la acea băgare în groapă. Și ce aveam eu din chestia asta? Păi te duci tu, mi s-a spus. Cu Nuța. În gura lupului, adică a lui Coronavirus.
Soția mea este sora vitregă a Tanței. Pentru moment era imobilizată la pat de o intervenție chirurgicală, așa că la înmormântarea care avea loc în orașul vecin am fost eu trimis ca delegat al ei. Încă nu aflasem ce bântuie în Italia și că Lidia venea chiar din zona cu pricina, așa că m-am urcat în mașină și am dus o coroană/coronă din partea familiei. Prezența mea a dat bine la imagine, că târgușorul unde avea loc ceremonia era plin de oameni curioși, care zâmbeau binevoitori spre scriitorul pletos și cu barbișon, de parcă eu eram cel venit din străinătate, nu Mario și cu Lidia lui.
M-am purtat sobru și reținut, dar cum o vedeam pentru prima oară pe cumnată-mea, italianca, am discutat cu ea și cu toate celelalte persoane la fel de jovial, de parcă ne știam cu toții de multă vreme.
Lume multă, apoi pomana la un restaurant de cartier, în fine, am făcut poze. Unele persoane tușeau discret, în mânecă, se spălau pe mâini sau nu. Nuța nu se spălă pe mâini pentru că nu era săpun, ci lichid dezinfectant într-un recipient pe care nu știa să-l folosească.
Nu te poți feri de gripa sezonieră. Și cum abia peste câteva zile aveam să aflăm despre noul coronavirus, am stat puțin pe gânduri. Am vorbit cu nevastă-mea și de acum știam că sunt un potențial purtător. Am dat un telefon medicului de familie.
Lucrurile fiind foarte incerte, am fost sfătuit, deocamdată să-mi fac o auto-carantină două săptămâni. „Nu merge așa cum propuneți dumneavoastră. Ați putea avea virusul și s-ar putea să-l transmiteți și soției. După cum știu, aveți o căsuță de vacanță; izolați-vă acolo. Vă termometrizați de două ori pe zi și-mi transmiteți starea sănătății. Eventuala tuse, subfebrilitatea, dificultate respiratorie…”
̶ Trebuie să fii cretin dacă-l asculți pe sclifositul ăsta, fu răspunsul nevestei mele. Lidia mi-a spus la telefon că prea multă zvonistică se aude. N-au avut niciun fel de probleme la venirea în țară…
̶ N-au avut pentru că trebuia cineva să se ocupe de organizarea înhumării… N-ar strica să merg din când în când să văd ce mai e la căsuța de pe lac. Cu zăpada asta… Poate s-a adunat pe streașina care se poate rupe. Șeful îmi dă un concediu când vreau, mai ales dacă-i explic pentru ce o fac. Mai dau o fugă pe acasă, pentru eventuale aprovizionări, că doar nu sunt decât douăzeci de kilometri.
Am căzut de acord. Mai întâi am stat la niște cozi fără capăt pentru aprovizionare. Multe rafturi goale, nici marketurile nu se alimentau la timp. Totuși deocamdată nebunia cea mare nu se declanșă, așa că în două zile am umplut frigiderul și congelatorul. În ce mă privește a fost mai simplu, lumea nu cumpără prea mult pește, așa că am luat merlucius afumat, ton, somon, conserve de pește, borcane cu saramură de hering și două baxuri cu bere germană Argus Premium. În oraș erau peste tot afișe cum că s-a terminat stocul de „botnițe”. M-am inspirat de la gripa spaniolă de după Primul Război Mondial și am cumpărat pansamente. La fel de inutile. Mi-am luat termometrul digital și ceva paracetamol. Cam atât și într-o zi îmi parcam Loganul la căsuța noastră de vacanță de lângă comuna Hăuliș. Înconjurată de brazi, casa de lemn avea o serioasă căciulă de zăpadă. Trebuia dată jos cu lopata, că m-ar fi turtit. Ceva mișcare mai era și la alte căbănuțe din preajmă. În primul rând mă aștepta spartul lemnelor cu toporul, făcutul focului în șemineu. Am dat drumul unei vechituri de televizor care venea numai cu știri alarmante. Acum chiar că începeam să regret contactul meu cu cei veniți din Italia, neamuri au ba. Dacă stăteam acasă, eram acum la oraș, la căldură, cu stația de gaz în funcție. Să dăm totuși o raită prin comună. La un Peco am umplut încă o canistră cu benzină. Bine că era deschis. Desigur, alimentara lor era închisă, probabil nici nu mai aveau marfă. Dar ei au găini, porci. Birtul era zăvorât. Păcat, aș fi întâlnit niște cunoștințe pe-acolo, turiști de pe la cabane. Deodată, din spatele casei un tip îmi face semne să vin. „Intrați prin spate!” Fain. Ca la noi, la români, totul se aranjează. Localul era aproape plin, avea totuși geamurile obturate, să nu dea de bănuit autorităților. M-au salutat cu veselie chiar și oameni pe care nu-i cunoșteam.
Răceala se tratează la noi cu țuică! strigă „un hâtru bun de glume”.
Am aranjat cu niște cunoscuți o vânătoare pentru a doua zi. Cum nu beau decât ocazional și numai bere, după o halbă am plecat spre căsuța de pe lac. Era denumită așa pentru o baltă în care un medic din oraș s-a apucat să facă o crescătorie de crap fitofag și contra unei sume puteai să pescuiești. Mie nu-mi prea place crapul că e gras și grețos dar la grătar mai merge. Lângă pușcă țin și undița, așa că nu mă plictisesc în păduricea noastră. Mi-am descuiat pușca și am pegătit-o pentru a doua zi. Apoi am scris pe laptop niște e-mailuri, am vorbit la telefon cu soția. După o salată de pește afumat cu ceapă și lămâie, totul sărat ca naiba, mergea un Argus. Am tras obloanele și gata ziua.
Dimineața eram gata de vânătoare. Persoanele cu care vorbisem deunăzi, trei bărbați înarmați îmi bătură la ușă. Unul dintre ei căra o plasă.
̶ Apoi, domnu` scriitor, io v-am adus o legătură de usturoi și o sticlă cu țuică. Treaba duneavoastră, dar astea-s leacuri băbești. La o nevoie se pot încerca. O să vă prindă bine oricum…
Bunăvoința și respectul acestor oameni pentru un exilat ca mine chiar m-a amuzat. Dar acea zi avea o altă destinație. Aveau informația că autorități din comuna lor și din alte locuri s-au folosit de funcțiile politice, s-a lăsat cu presiuni asupra cadrelor medicale să le acorde prioritate. Era duminică și doctorul venise la cabana de pescuit, ne-am dus așadar spre el ca să aflăm amănunte. L-am găsit curățindu-și curtea de zăpadă. Ne-a confirmat că există asemenea cazuri și ne-a sfătuit să discutăm chestia asta cu primarul, care ar fi implicat. De altfel apăruse și la o televiziune cazul. Personalul de la Direcția de Sănătate a Populației, în loc să se concentreze pe contacții direcți ai eventualelor persoane infectate, ar fi trimis la Institut foarte multe probe care nu au legătură cu acești contacți direcți, care, în plus, ar trebui izolați. Au fost trimise peste 120 de teste, despre care directorul DSP a declarat că ar fi de la persoane aflate „în carantină”. De fapt, ele nu erau în carantină, pentru că în zona lor nici măcar nu există spații de carantinare și acesta este un alt motiv pentru care a fost demisă șefa DSP, care a dat informații eronate în această anchetă. Inclusiv contacții direcți ai unui italian ( altul decât nepotul meu, însă venit și el din zona periculoasă ) s-au aflat în izolare la domiciliu, și nu în carantină, cum ar fi trebuit. Șeful Laboratorului Institutului de Boli Infecţioase a confirmat pe post că la Institut se primesc foarte multe solicitări de teste, ceea ce îngreunează activitatea, și le cere autorităților sanitare locale să dea dovadă de responsabilitate. Da, au venit foarte, foarte multe teste, peste două sute, la Institut. Problema este că sunt momente când sosesc extrem de multe teste și este de datoria autorităților de sănătate publică locală să selecteze exact acele persoane pentru care se recomandă testarea, deci cei care au venit în contact direct cu un pacient confirmat ca având această infecție, pentru că altfel, dacă vom trimite teste de la persoane care pur și simplu au trecut pe strada pe care a fost cineva infectat cu două zile înainte, atunci capacitatea de diagnostic să știți că este limitată, în orice țară din lume, și este foarte greu să faci deosebirea între cazurile care într-adevăr trebuie diagonosticate și cei care nu au nevoie de acest tip de diagnostic. Colegii din laboratoarele teritoriale este important să primească numai probele care trebuie într-adevăr verificate, nu probe de la persoane care au contacte foarte, foarte îndepărtate cu un posibil pacient infectat. Sau niciun fel de contacte, numai așa, că dumnealui are o funcție și vine mulți cetățeni prin biroul său. Testarea pentru infecția cu coronavirus nu este o modă, este o necesitate pentru cei care într-adevăr au nevoie de acest tip de investigație.
Eu m-am retras în cabana mea, fără să comentez, în timp ce oamenii gesticulau nervoși. „Iarăși primarul. Politica înainte de toate. Ăștia trec și peste cadavre. Să mergem la cabana lui…”
Peste vreun ceas se auzi sirena unei mașini de pompier. Casa de vacanță a primarului luase foc. Sau i se dăduse foc. Mi-e teamă că se vor escalada cu prilejul pandemiei multe conflicte sociale…
Poliția locală a vizitat toate cabanele ocupate. Am aflat că nu existau o serie de dezinfectante și am fost conseiat să rămân în carantină la domiciliu, informând zilnic medicul de familie. Nu le-am oferit e-mailul rudei venite din Italia. Nu am luat legătură nici cu Lidia, s-o chestionez despre starea sănătății lor. Cu două săptămâni în urmă susțineau că la Treviso nu e niciun caz de îmbolnăvire. Acuma au apărut. Ca bureții după ploaie. Ce vină am eu, în cazul unei eventuale contaminări?
Într-o dimineață am ridicat obloanele și prin zăpadă, nu departe de mine, umbla un iepure. Formidabil! Am luat pușca, ridicând silențios fereastra. Animalul nu putea fugi, înecat de troiene. Am tras, fără sentimente. Apoi l-am belit. În fine, carne proaspătă. Fără sesiuni de vânătoare în colectivitate. Am ceva probleme cu niște ganglioni submandibulari.
Singur în zona cabanelor, pe afară, trăgând pielea de pe iepurele agățat de un copac, pe un soare puternic și un început de topire a zăpezii. Se pare că am fost văzut, că dinspre casa medicului venea spre mine o siluetă îmbrăcată în alb, târând o sanie cu un bagaj pe ea.
–Bună ziua, sunt asistenta Angela a doctorului pe care-l cunoașteți. Au trecut paisprezece zile, nu? Și e-n regulă totul. Altfel nu v-ați fi îndeletnicit cu treburi din astea… Doctorul vă trimite, ca unui bun client la pescuit, niște pește congelat. Niște bune bucăți de crap de astă vară… Nu mă invitați în casă? Am să vă comunic și ceva foarte important.
–Dar vă rog. La mine e cald, lemne sunt. Ce surpriză!…
–Nu v-am crezut atât de tânăr. Am auzit toată povestea dumneavoastră, cu neamurile din Italia. Când au venit, zona lor nu era infestată. Azi este și acolo. Deci mai aveți puțintică răbdare. Acuma trebuie să mă credeți pe drept cuvânt, spitalul nostru nu a primit niciun caz. Deocamdată suntem curați. Și așa, nu v-ați văzut soția cam de mult.
Vădit jenat și știind unde bate, am roșit și m-am aplecat după un Argus. Fără să mai pun întrebări am turnat berea în pahare și nu am fost refuzat. Între timp Angela și-a aruncat blana pe pat și s-a descorsetat de pulovăre. Acuma se vedea că era mult prea faină pentru o asistentă – o fetișcană blondă.
–Domnule Barbu, nu suntem scutiți de primejdii. Poliția locală a plecat, în concedii, sau pur și simplu s-a evaporat. Lumea circulă pe străzi. În plus, au evadat zeci de bolnavi de la Tichilești. Leproșii sunt înarmați și vor trece într-o coloană de mașini. S-ar putea să fie vizat satul ăsta de cabane, unde speră să-și facă un sediu, în libertate. Știrea nu e sigură.
–Am pușca aici. Cartușiera și câteva cutii sunt pline. Să le transmit niște e-mailuri și celorlalți cabanieri…
–Le-a transmis domnul doctor. Sunt cu degetul pe trăgaci. E normal să-și apere fiecare proprietatea… Eu vă cunosc. Astă vară ați fost cu soția aici și ați coborât la lac să pescuiți. Aveați un costum de baie super, cu steagul Statelor Unite… Ei, acuma nu vă jenați. Nu steagul mi-a atras atenția, ci domnul acela slab și bronzat care-l purta…
Îi tremura mâna în care ținea paharul și lichidul se vărsa pe jos. I-am prins mâna și am apropiat-o de mine. Nu s-a opus, dimpotrivă. După două săptămâni de abstinență… și ea știa toate… Mă simțeam în altă lume alături de zâna blondă și dumnezeu m-ar fi iertat pentru felurile în care „am păcătuit” ore în șir. Până când, speriată de ceva, Angela mi-a spus că trebuie să ne îmbrăcăm, se aud mașini. Mi-am tras blugii și am descuiat arma.
Undeva, afară a răsunat prima împușcătură. Din zece mașini negre ieșeau împleticindu-se niște arătări greu de descris, înarmate cu kalașnikoave. Am ridicat fereastra glisantă și am scos țeava armei la vedere. Din cabane a început un veritabil tir. Fantomaticele arătări înaintau în lanț de trăgători. Câte una era atinsă, se frângea de mijloc, dar nu cădea… dispărea, pur și simplu. Nu ne venea să credem. Am tras și eu două cartușe în aer. O siluetă din a cărei față se vedeau doar dinții a pătruns până sub fereastra unde eram. Am tras un foc spre mijlocul făpturii și am ieșit imediat afară, pe jumătate dezbrăcat. În zăpadă nu erau niciun fel de urme și niciun corp nu se prăbușise în fața ferestrei. Am ridicat numai un kalașnikov pe care l-am adus în cabană. Angela l-a dezinfectat cu spirt, apoi a dat foc unei feși îmbibată cu alcool și a șters bine arma rusească. Am agățat-o într-un cui din afara încăperii. Între timp siluetele dispăruseră iar mașinile rămaseră pe highway, pustii. Noi toți am rămas în cabane.
Încă tremurând, Angela m-a cuprins cu brațele.
–Au dispărut, pur și simplu, au dispărut. Cum se poate, mă întrebă.
–Nu știu și nu mă interesează. Tragedia acestei lumi continuă.
Am ieșit amândoi afară, la o bătaie cu zăpadă. Apoi ne-am întors pentru a frige iepurele. Am stat împreună câteva zile, până când fata m-a întrebat de ce nu telefonez soției.
–Sincer vorbind, așteptam EU un telefon de la ea. Însă se pare că m-a părăsit, încă din momentul în care m-a trimis la întâlnirea cu neamurile din Italia. Parcă am fost împins în mod deliberat să mă contaminez.
–Atunci n-am greșit cu nimic. Îmi făceam probleme că m-am oferit să-ți descarci alea două săptămâni, scuză-mi vocabularul, medicii vorbesc și mai porcos… Mi-a rămas în memorie costumul tău de baie… Eu nu aș trimite un asemenea bărbat în misiuni periculoase.
–Dar la voi la spital nu ai misiuni periculoase?
–Nu suntem interniști. Psihiatri și atât. La nevoie, te pot consilia.
–Consiliază-mă cu altceva, până mai existăm. Dar apropos, se cam termină…
–…Proviziile. Crezi că nu știu? Tu să stai în casă, eventual să te plimbi prin jur și atât. Eu merg la domnul doctor după niște pește. Ai plătit destule partide de pescuit, din care nu te-ai ales cu nimic. Cât despre Argus, nu știu dacă are așa ceva. În schimb am văzut o pivniță plină de Staropramen, în butoiașe… Uite, cabanierii tăi dau foc mașinilor cu care au venit ăștia!
LUCIAN BURERIU
