Pe aeroportul internațional din Timișoara o „lamă” curăța zăpada pe pe pista noastră. Doi centimetri, că-n orașul ăsta nu avem nămeți. Dar cu albul acela, cred că avioanele nu nimeresc pista. Lucrau băieții încet, pe românește. Fonfănita din difuzor anunță că „Bombardierul” regional de Munich întârzie, un pic. Ceea ce știam deja. Cu mulți ani în urmă trebuia să plec în delegație la Moscova în decembrie. Și din prudență am luat trenul. Vezi? De asta am mers cu trenul a proasta, două zile, pentru că există această detestabilă zăpadă care întârzie zborul nostru spre infinit. Iar de la Munich trebuia să ne îmbarcăm pe avionul de linie pentru San Francisco. Și presupunând că în mediul acela subtropical e destul de cald, duceam doar un bagaj sumar, cu puține haine. Am trecut de vamă, ultimul „Gate” și am luat loc printre puținii pasageri care așteptau în acest sector venirea avionului. Aveam senzația că mă aflu pe teritoriul neutru dintre două fronturi, nu mai aparțineam nici de țara din care plecam, nici în țara de destinație nu ajunsesem încă.
– Scuzați, mergeți în Germania? ( Se așezase lângă mine o tânără domnișoară/doamnă și presupun că trăgea de timp pentru o conversație gen sală de așteptare. Aveam să mă înșel însă… )
– Nu chiar. Schimb doar avionul acolo.
– Spre America, nu? Am ghicit?
– Nu e niciun secret. De acolo voi lua avionul spre coasta Pacificului. West Coast, cum s-ar zice.
– La rude, probabil.
– Din păcate am rămas singur pe lume.
– Atunci la o cunoștință. În vizită. Altfel nu vă dădea viză… Vedeți, nu am greșit. Se vede pe fața omului…
– Și ce mutră am?
– Sunteți simpatic… Nu zău, cer scuze, nu fac complimente zadarnic. Bărbații de azi sunt așa niște fețe pătrate, cefe groase, cu chelie și neapărat nebărbieriți.
– O, domnișoară, dacă-mi permiteți să vă spun așa, sunteți simpatică. Și frumusețile feminine sunt rare. Iar bărbații, nu mă interesează.
– Vă cred. Sunteți mai degrabă stilul adolescentin. Și eu la fel. Arătăm mai tineri. Asta nu se petrece prea des…
– Dacă ăștia ne permit, aș vrea să vă invit la un pahar de whiskey. Văd că avionul nu vine. E un bar pe aici.
– Desigur, domnule/domnișorule. Votez pentru!
Și la un pahar veni vorba de limbile străine. Da, eu cu germana și engleza defilez. Anfisa, așa o chema. Ea nu se descurca pre limbile din occident. Coincidența era că și destinația ei era tot San Francisco, unde o aștepta cineva cu care trebuia să ajungă la Santa Cruz, California. Era perfect pentru dânsa dacă mă alăturam, cu limbile astea străineze grupului, adică să formăm un grup din două persoane.
– Și mai ales nu suport să fiu discriminată. Vestul e foarte critic cu Europa de Est. Iar o femeie singură…
– Din acest moment nu mai sunteți singură. Până găsiți în aeroportul SFO o mașină pentru Santa Cruz, vom împărtăși aceeași soartă, dacă sunteți de acord. Acolo vă va prelua, probabil, bărbatul cu ceafă pătrată care vă așteaptă. Glumesc, desigur.
Nu era de glumă. Era tocmai logodnicul ei, care-și găsise un job de reparator yachturi și bărci.
– Ei, nu e chiar totul pătrat la un bărbat. Rusul meu mă așteaptă cu ochii lui albaștri. Ca ai dumitale, de altfel. Să nu vă fie de deochi.
Fata abia avu timp să mai tragă un whiskey, rapid, dintr-o înghițitură, că difuzorul ne anunța sosirea Regionalului. Fuzeea ateriză și după un timp veni autobuzul după noi.
În fine, în „Regional” ni se cer scuze, a trebuit remediat… un robinet care picura. Minciună de „Lufhansa”? Picura un robinet. Să-l ia naiba, iaca, ar fi picurat peste trei țări. Dar noi, când „ne picurăm” în toaleta avionului, nu ne gândim în capul cui poate să ajungă aia? Sus e tare frig, dejecțiile se congelează… Picura doar un robinet de la toaletă, nu benzină. Am mai plecat odată cu întârziere din Munich pentru că în realitate la decolare stăteau avioanele la coadă, pe aceeași pistă, mirosindu-se unul pe altul.
Am traversat Alpii aceia destul de fioroși, parcă de pe o planetă nelocuită. De altfel terra are porțiuni foarte restrânse favorabile vieții. După cam o oră de zbor, în avionul cam înghesuit, de fabricație canadiană, am fost apoi duși cu autobuzul pe care scria „Temeswar”, de se întrebau regățenii dacă n-au greșit mașina, la locul de ambarcare transatlantică.
Surpriză și colaps. Quadrimotorul nostru pentru SFO decolase deja. Nu mai putea, vezi-doamne, cogeamite Airbusul să mai aștepte 10 minute niște prăpădiți venind din România. Plecau scaunele noastre goale. Dacă am fi pierdut „Titanicul”, la ora aceasta am fi fost fericiți.
Anfisa se ținea după mine. Eram cam debusolați, așa că am găsit cu greu agenția germană. Tipa de la ghișeu, din noianul de pasageri m-a ales să conversăm despre ce urma de făcut, căci vorbeam germana. O făceam pentru toți cei care mă priveau acum recunoscători că îi scot din rahat. Se pare că m-am nimerit într-un grup de monolingvi. Nu vă mai spun că primul lucru pe care l-am făcut la sosire a fost să-mi potrivesc ceasul după orologiul care atârna în sală. Românii mei m-au întrebat de ce. „Păi, pentru că diferența de fus orar e de o oră. Este, așadar, ora 7 post-meridian în Bavaria.” Chestia asta ne va ajuta pe toți a doua zi.
La agenția germană, după zeci de telefoane, ne-a găsit niște locuri pentru dimineață, dar numai din Frankfurt. Urma să dormim la hotel „Scheraton”, în orășelul-satelit al aeroportului, timp de doar câteva ore, pe cheltuiala firmei. Bagajele rămaseră în grija aeroportului, transbordările complicate nu ne interesau. În privința asta, altă civilizație. Îmi amintesc cum la Moscova geamantanul translatoarei mele n-a ajuns la locul nostru de destinație, care era Așhabadul, ci plecase tocmai în Siberia. Eu am avut noroc, însă tovarășa Deseatnicova a trebuit să aștepte câteva zile să-i vină chiloții de schimb din cine știe ce oraș din tundră…
Am fost cazat într-o cameră situată la etajul 1 subteran, în buncărul de unde nu se auzeau avioanele. Asta pentru că știam nemțește. Fain, fentam un pic fusul orar pentru că zborul amânat pentru dimineață mă scutea de cele zece ore în care dormi cum poți, în scaun. Am trântit bagajele de mână și am urcat la parter. În hol era un bufet suedez free și toată gașca se înfrupta din niște cărnuri ce se scăldau în sos. Anfisa printre ei. Mi-am luat și eu ceva mâncare dulceagă și proastă, bavareză, incomparabilă cu cele din Austria, unde se gătește fain, ca în Banat. Cu gura plină Anfisa mă strigă și veni la masa mea.
– Am auzit că te-au cazat la demisol. Cum e acolo?
– Liniște, ca la sat. Poți să vii să vezi.
– O să vin. Numai să bem și niște bere Paulaner. Am auzit de Oktoberfest-urile lor unde se consumă așa ceva.
– Numai să fim atenți cu deliciile germane, că dimineața ne trezesc devreme.
– Nu contează, dormim în avion. îți dai seama cât de mult mi-am dorit să fiu în occident. Pentru noi, cei din Est asta înseamnă…
– O să ai parte de occident în America.
– Mersi. Supravegheată de tăntălăul meu. Până acolo vreau să-mi fac de cap. Hai de pildă afară, să vedem cum arată Germania!
Se înserase bine de tot și în afară de un highway care ducea spre oraș multe mașini se mai vedeau niște case și câmpuri proaspăt arate. Era pe acolo, aproape, un magazin, cu o vitrină plină de cârnați. Vânzătoarea sau patroana era înăuntru, dar închisese. I-am făcut semne disperate, că vrem să cumpărăm niște mezeluri, dar tipa ne-a făcut semne categorice că nu mai deschide. Și așa am scăpat ocazia de a cumpăra niște virșli din țara lor de origine. Ne-am întors la hotel, zgribuliți de vântul care bătea rece dinspre Alpi. Eram sătul de șnițelul cu sos dulce de la restaurant, am comandat niște pahare cu bere bună, dar rece și am luat câteva sticle pentru băut la cameră. „Paul-aner, Paul-aner” fredona „cea mică”, așa cum o să-i zic de-acum înainte. Și-a urcat împreună cu liftul care nu suia, ci cobora, să vedem o premieră, cum arată o cameră la o adâncime ceva mai mare decât un demisol. Iată-ne-n Oktoberfest, deșurubând capace. Sunt sincer, nu voiam să profit de situație, de starea euforică în care se găsea ea, dar cum mi se întâmplase întotdeauna, „primul pas” îl fac domnișoarele cu mine, iar acel „vreau să-mi fac de cap” nu s-a redus la „hai să vedem Germania”. Ea nu s-a mai întors în camera ei, la mine era liniște și cald. Așa că, până în zori tot „Paul-aner”, Pool-aner” fredonă cea mică. Am adormit ca niște fiare în ultimul sfert de ceas.
Treziți cu noaptea în cap, am urcat într-un bimotor și mi-am zis că e mică Germania, de la Est la Vest că am ajuns în marea de lumini din Frankfurt mai repede decât am fi traversat orașul nostru cu tramvaiul. Aeroportul ăsta era cu adevărat uriaș, am umblat între GAT-uri pe dușumele rulante. Îți trântești laptopul și țoalele în tăviță, te descalți, treci prin scaner și te simți apt de intrare în State.
De data asta ne aștepta o surprinzătoare întâlnire cu un B 747, având deja motoarele în funcțiune. Am remarcat patina timpului pe fuselajul și niturile în vârstă de 30 de ani. Era, sigur, „Mister Jumbo”, cam bătrânel, cam înghesuit, cu pasageri de toate vârstele și rasele. Când ne-am descarcerat din centurile de siguranță, la altitudinea de croazieră, puși pe pilot automat, ne-a vizitat și comandantul, tot un senior cărunt, un „Lufthansenior”. Când am luat-o prin Marea Nordului, am crezut că am greșit avionul. La prima traversadă n-am știut că traseul peste Irlanda, Islanda Groenlanda, Canada, golful Hudson etc este unul perfect rectiliniu și cel mai scurt spre California… Din holul aeroportului am luat ceva presă free și între alte ziare groase am dat peste un San Francisco Chronicle și m-am uitat peste rubrica de joburi… O voi folosi mai târziu.
După mese, cozi la toalete. Iar pasagerii de la „economic” n-aveau acces la budă la „bisnis”. Discriminare! Spre deosebire de 747, din acest punct de vedere „Airbusul” are un etaj sub cabinele călătorilor, cu suficiente toalete și locuri de schimbare a scutecelor. Nu numai că nu-ți bate nimeni în ușă, dar e și un adevărat culoar, un corso, te poți plimba și-ți poți efectua gimnastica gambelor, bei o cafea stând cu fundul pe scări, cam ca-n zeppelinul „Hindenburg”. Privind spre întinderea de ghețuri nebunești din Canada subpolară am văzut, cu mare uimire, un avion de linie zburând în paralel cu al nostru. Nu chiar aripă la aripă, dar cu binoclul ai fi putut vedea pasagerii de după hublouri. Cam aproape. Probabil că traseul acesta este foarte solicitat de zborurile comerciale. La 12-13 km altitudine am folosit păturile. Din când în când mergeam, mai ales când majoritatea pasagerilor dormea, pe culoarul cu toalete să facem gimnastica picioarelor, pentru o circulație mai bună. Era așa fain și pustiu, la acea oră, încât cea mică m-a împins într-o toaletă și acolo am făcut amor. Cam tot la două ore ne întorceam în același loc. Am reușit să și dormim, înfășurați în pături.
La coborârea deasupra Californiei în acel B747, a început să ne plouă. „Este condens”, ne-a explicat stewardesa, coboram de la -76 grade Celsius în plină zonă subtropicală. Ne-a picurat binișor „condensul”, sau poate „robinetul zburător care picură”. Un pic de duș, unii s-au speriat că ne depresurizăm.
Cred că și eu am fost un impediment că, înalt fiind, stând la marginea culoarului, trebuia să-mi repliez picioarele prea lungi, la trecerea cărucioarelor cu gustări și băuturi. În rest, chiar am reușit să dormim și uneori erau ore lungi de liniște, cu hublouri obturate, lumini stinse. Echipajul a aranjat chiar paturi pentru bebeluși, în fotoliile dintre compartimente. Zborurile creează colectivități, ajungi să socializezi cu vecinii, cu stewardesele, mai pe nemțește, mai pe romgleză. Și iată-ne deasupra metropolei, pătrunzând dinspre ocean, apoi imensitatea și densitatea urbană a trecut de noi, avionul urmându-și calea spre Sud unde a întors dasupra orașului San Jose și coborând spre ape tot mai jos, mai să atingem valurile, a intrat pe pistă.
Nu ne-au interesat niciodată programele televizate sau presa free, doar monitorul pe care animația reda poziția în timp real a avionului. La oprire pasagerii au aplaudat prestația piloților și echipei, apoi ne-am luat bagajele. Apoi recuperarea bagajelor mari de pe banda care curgea în cerc și vama. După alte amprentări și legitimări ne-au întrebat cât vrem să stăm. Am ridicat din umeri, iar asiaticul de la ghișeu a pus o ștampilă: puteam sta șase luni. La ieșire urma să ne despărțim, căci trebuia să dăm de rus.
Acesta aștepta disciplinat, dar nu se aștepta ca Anfisa să fie însoțită. Așa că urmă despărțirea cum nu ne-am așteptat noi. Individul a făcut stânga-mprejur și s-a dus la mașina lui făcându-se nevăzut. „Nu e nicio pagubă, așa-i?” Așteptam ca ea să-mi cu un „da”. În loc de asta m-a tras la stația de autobuze. Ne aflam în San Francisco South, eram în plină amiază și mergeam în plină direcție necunoscută. Șoferul, mexican după chip, își ducea fiecare pasager la adresa lui, prin San Francisco Bay Area. Ne-a întrebat unde coborâm, după ce și-a luat cei 25 de euro. „Aici!” decise Anfisa, în fața unui complet de clădiri industriale, pe care scria Cisco Sistems. În apropiere curgea un fel de râu/pârâu, cu diguri înalte și arboret dens pe mal. Într-acolo mă trăgea fata, sub soarele fierbinte. Pe malul râului am decis să facem un singur bagaj din două, renunțând la ceea ce era în plus. Păstram pe noi un minimum de țoale. Mai avea ceva pachețele cu mâncare din cea care ni se dăduse în avion. În timp ce mâncam, sub un copac încărcat cu limes, ne uitam pe hartă. Ne aflam în plin Silicon Valley, pe malul riverului Coyote Creek, în zona celul mai mare oraș din Bay Area, San Jose.
Apoi mi-am scos laptopul și nu am reușit să dau de profesorul la care eram așteptat. Aici există peste tot wireless, așa că e-mailul meu accesă la gregharrison@gmail.com. Fără succes. Atunci am contactat locul său de muncă la Leland Stanford Junior University. Mi s-a răspuns prompt. Profesorul arsese împreună cu casa și calculatorul său în orașul Paradise, în incendiul de vegetație. Mi s-a propus totuși să vin să locuiesc în campusul din Palo Alto. Asta nu mai puteam s-o fac. Cea mică mi-a spus cu sinceră compasiune: „Acum abia suntem liberi. Într-o lume liberă. Îți propun să dormim deocamdată sub cerul liber. Suntem niște gagii de homeless… Uite, cred că ne studiază cineva asemănător.”
Dintre arbuștii de pe malul celălalt se apropie de noi un bărbos, cu un rucsac în spate. Ne salutarăm cu un „Hi!” și tipul ne ură bun venit în State. A început să ne turuie o poveste parcă fără sfârșit.
„…Poți să-mi spui Harry. Am terminat Universitatea din Berkeley și am devenit ziarist. Sunt un homeless pentru o săptămână, e un hobby. Probabil cunoști tabloidul nostru, care a avut o contribuție importantă în perioada Beat Generation și Hippie. Denumirea de beatnik a fost inventată de seniorul Herb Caen în redacție prin 1958 (eram puști pe atunci), prin alăturarea Sputnik+Beat Generation. Mișcarea Counter-culture a fost denumită San Francisco Renaissance și a fost încorporată mai târziu în curentul Hippie. Resortul meu ține de probleme sociale din San Francisco Bay Area.
Poate ai auzit ceva despre orașul-sanctuar. Dacă vii din Europa, acest subiect e imposibil să nu te intereseze. Desigur, orașul-sanctuar sau chiar statul-sanctuar nu au o definiție oficială. Un aspect doar: poartă acest atribut municipalitățile unde autoritățile locale refuză cooperarea cu cele federale în acțiunile împotriva imigranților ilegali, foarte rentabili, ei făcând muncile dificile, cărora le eliberează acte de identitate valabile pe plan local, în Los Angeles, San Francisco… De pildă, mie-mi taie iarba niște mexicani, când sunt 90 de grade F…
Un coleg apărut în New York Times arată, nu cu o oarecare răutate, cinism, aș zice, fața stranie a unei metropole americane din care copiii lipsesc aproape cu desăvârșire: San Francisco. La o populație de 865.000, cosmopolitul nostru oraș are același număr de copii și de câini de apartament: cam 120.000. Cauzele care au dus la asta ar fi faptul că orașul ar fi structural ostil familiilor, după cum îl descrie un miliardar din IT, apoi costuri prohibitive cu locuința, proiectele imobiliare cu apartamente mici, sistemul școlar de calitate îndoielnică, dar și numărul mare de cupluri gay… Numai chestii răutăcioase. Mă scuzi pentru această introducere socială. Deformație profesională.
Am fost de la început atras de felul în care-și duc viața oamenii străzii. Se pare că în San Francisco și Bay Area ar fi vreo 300,000. Nu e cine știe ce, la treisprezece milioane de locuitori, câte sunt în areal. Când am vizitat într-o zi Lockheed Martin, am trecut prin peisajul ciudat de aerisit, ca să nu zic pustiu, în zona Silicon Valley din San Jose, și am ieșit din highway Montague, parcând pe un imens spațiu liber, lângă firma Cadence, mi se pare. Se pare că fabrica și-a mutat halele de lucru în China, la o mână de lucru ieftină. Sunt un citadin notoriu, obișnuit cu aglomerația din City, cum îi spunem noi metropolei și n-am mai văzut asemenea spații cu fabrici, populate de iepuri sălbatici. În apropiere se întindea o fermă cu livezi de portocali. Am urcat pe un dig, o insulă se ridica din râul aproape secat, e chiar aproape de locul ăsta, Coyote Creek, care trece pe lângă clădirile fabricii Cisco Systems, mai multe cărări duceau către un desiș. Ceva mai încolo mi-am întins cortul. Împărtășesc, pentru câteva zile, experimental, soarta acelor, în fond, oameni care și-au ales un mod foarte liber de a trăi sub cerul unei Californii pe care soarele stă aproape tot anul… Sigur, urma să scriu un reportaj care-mi va aduce o oarecare celebritate. Tocmai lucrez la el.
Pentru prima zi am luat-o pe Embarcadero, pe lângă golf, spre Sud. Am avut grijă să-mi umplu rucsacul cu presă free, pentru culcuș. Eram ușor nebărbierit, cu niște haine-sport boțite și niște bascheți vechi, care puțeau, mâzgălit cu cremă de camuflaj, pentru a nu fi recunoscut. Ciudat, treceam pe lângă cunoscuți, eram totuși o persoană publică în San Francisco, însă nimeni nu se uita la mine și nu-mi răspundea la salut.
Mi-era foame. Am scotocit după resturi de mâncare la debarcader, lângă restaurant. Noroc că americanii aruncă la gunoi mai mult decât mănâncă. M-am gândit să mă culc sub o banca aceea de lângă stația de metro, chiar în centru, acolo însă era deja ocupat de un homeless, tot cu barbă albă, pe care îl știam deja, parcă ocrotit și netulburat de poliție. Pe la patru-cinci, ziua frumoasă de septembrie se termina. Prin strâmtoarea Golden Gate intra coloana de ceață, rece și joasă, făcând oamenii să se îmbrace sau să intre repede în mașini. Era chiar insuportabil de frig, îmi spuneam că am început-o rău. Cheia de la casă mă frigea în buzunar. Am aruncat-o în golf, ca să nu mă tenteze o întoarcere. Oricum, sunt divorțat de mult, casa e pustie…
Cunoșteam azilurile pentru homeless și n-am ezitat să intru în cel mai apropiat. Per total nu toată lumea fără casă încape în aceste aziluri. Știam și de cupluri, cu copii, care rătăceau prin arealul golfului. Prea puțini rămân pensionarii acelor stabilimente, finanțate de stat sau de fundații de tot felul. Cam șaizeci la sută din oamenii străzii au probleme psihice… În prima noapte, deci, am solicitat un pat și mâncare caldă. Cu gluga trasă pe față, să nu risc a fi identificat. Nicio problemă. Din personalul angajat acolo nimeni nu mi-a aruncat măcar o privire, nu mi-au vorbit nimic, nu m-au întrebat nici măcar dacă am un nume. După o zi de umblat pe jos am adormit imediat. Spre dimineață am părăsit corul de sforăituri și am ieșit fără să fiu văzut.
Ceața persista, se ridică deobicei pe la zece-unsprezece. Am umblat mult, pe bike-lan-uri. La un moment dat – o livadă de portocali. Fructele tocmai se coceau, multe cădeau și putrezeau. Livada nu avea gard, pe lângă ea treceau șirurile de mașini și nimeni nu oprea să culeagă vreun fruct. Iată, mi-am zis, sunt un om educat, ca și cei din mașini, m-ar tenta să mănânc, la ora asta portocale, dar astea de aici sunt proprietatea fermierului. Și eu am, în curte, un portocal, revărsat peste gard, deasupra străzii și nimeni nu s-a atins nicodată de el. Dacă ești într-o decapotabilă, poți opri o secundă, te ridici și trebuie doar să întinzi mâna să culegi un fruct. Dar nu face nimeni asta.
Am trecut, deci, mai departe de acel mic paradis mirosind amețitor a putred. Într-un frumos cartier din Santa Clara County, cu lungi șiruri de palmieri, am găsit un tomberon și un pet cu ceva Coca Cola, resturile unui pui la gril și, minune, o cutie de conservă, turtită, dar cu fasole mexicană și carne, nici expirată nu era, ci doar diformă. Pe un spațiu neutru, unde se desfăceau bretelele unor autostrăzi m-am așezat pentru picnic. Nu-mi plăcea zgomotul infernal al pneurilor, așa că m-am reîntors la Coyote Creek. Vegetația haotică, de junglă, dogorea puternic și umed. Undeva, la distanță de un ceas, în portul de bărci din Santa Cruz se legăna micul meu yacht…
Trebuia să-mi iau gândul de la aceste repere, bătute în cuie, care erau casa, mașina, barca și redacția. Nu cunoscusem, până atunci, decât o viață între punctele fixe între care alunecam mereu pe aceleași autostrăzi, cu toate că GPS-ul îmi putea oferi și alte direcții interesante, în acest univers atât de variat care este S.F. Bay Area. Și iată-mă, dintr-odată, liber și fără obligații, murdar și bărbos, de nerecunoscut. În locuri pe care nu credeam că le voi explora vreodată. Seara, cu o ușoară briză dinspre Pacific, plăcută dealtfel, se anunța destul de caldă ca să nu fie nevoie decât de o bluză de trening. Am ieșit dintre tufele de pe malul apei pentru a urca pe dig. Stelele imense ale cerului nu iluminau și văgăuna întunecoasă a Coyote Creek-ului, care părea o gaură neagră înconjurată de suprafața imensă de lumini ale orașului. Recunosc, nu m-am plimbat niciodată prin asemenea locuri, n-am înnoptat în aer liber, singur. Simțeam o ușoară trepidație a conurbației. Chiar sub mine probabil trecea metroul, BART-ul, pe deasupra avioanele, pe care le voi auzi toată noaptea, huruitul neîntrerupt al autostrăzilor, tramvaiele. Am coborât lângă apă pentru a face un foc și a-mi încălzi conserva agresată. Apoi noaptea mi-am pus capul direct pe un teanc de ziare, între care și acela la care lucram. Apa susura liniștitor la câțiva inchi de mine… Peste câteva ore eram în Central Park, pe o bancă. Transpirasem și mi-am pus șapca alături. Vizavi era sera cu dinozauri. Deodată am auzit sunet de monede în șapcă. O pereche de chinezi crezuseră că tocmai am ieșit la cerșit. M-a cuprins un sentiment jalnic. În fond, puteam pleca acasă după bani. Acasă, dar nu mai aveam cheia. Repede, până nu vine ceața, am parcurs o distanță nemaipomenită, pe jos, până am întâlnit din nou albia aproape secată a râului meu. Orașul nu mă atrăgea. Erau, în noul meu univers, stârci cenușii, sconcși, gâște canadiene. Am scos două roți mari, cartoane, cum le spun eu platourilor de pizza. Le cumpărasem cu banii din cerșitul involuntar și aveam să le împart cu animalele și păsările. Am ciugulit, lihnit cum eram, cașcavalul, bucățile de pui, ceapa și roșiile, și cum nu simpatizam cu aluaturile peste care se turnaseră aceste, după mine, resturi alimentare, le-am sfărâmat și le-am dat viețuitoarelor din jur. Succesul a fost pe măsură. Am fost imediat acceptat în lumea lor.
Mi-am amintit țigările de marijuana pe care le cumpărasem. Eu n-am fumat niciodată. A fost o experiență ciudată, am devenit altcineva și am pornit-o aiurea, fumând. Nu-mi strica o excursie prin locuri pe unde n-am avut timp să trec niciodată. Desigur, traversasem golful și pe podul Bay Bridge cu mașina și cu metroul pe sub imensa groapă a golfului, dar nu oprisem niciodată pe insula care servea drept pilon podului, Yerba Buena, care era și vechea denumire a metropolei, dar mai ales Treasure Island, Insula Comorii mi-era total necunoscută. Am făcut autostopul și m-a luat o camionetă mizeră, până la capătul drumului.
Este o insulă artificială, construită în 1937 pentru găzduirea Expoziției Internaționale Golden Gate (1939-40). Ulterior a devenit bază a marinei militare. Mergând pe Bay Bridge, acesta trece prin tunelul insulei Yerba Buena. Îți faci ieșirea de pe autostradă înainte de tunel și cobori pe insulă, apoi, în continuare, pe o fantă relativ îngustă ajungi pe suprafețele netede din Treasure, de mari dimensiuni, care creează un octogon perfect.
Treasure Island e plină de debarcadere dezafectate, hangare, dar și multe locuințe. Municipalitatea San Francisco a dorit să cumpere acest spațiu și să ridice un cartier de clădiri foarte înalte. Ar fi fost spectaculos, dar totul a picat și s-a lăsat cu proteste când s-a descoperit, zice-se, un nivel mare al radioactivității. Decontaminarea continuă, însă sunt dificil de înlăturat fantomele războiului rece, lăsate de dezafectarea rachetelor îndreptate spre obiective de pe alte continente, a navelor care au avut misiuni nucleare…
Prejudecățile vizavi de pericolul radioactivității sunt incalculabile. Nu și pentru grupul de șase hipioți, care erau cu sticlele de bere în mână în jurul unui foc. M-au chemat și pe mine și nu avea sens să-i refuz, mai ales că nu cunoșteam nici zona în care se adună comunitatea lor. Nu m-au luat drept unul de-al lor. Drogul își făcea efectul.
M-a frapat paloarea parcă artificială a fețelor acestora. După ce am amețit după câteva sticle de American Budweiser, unul dintre ei mi-a spus: Noi, adică o parte din oamenii acestei insule suntem urmașii celor care au fost iradiați multe decenii. Suntem cu totul alte ființe decât voi. Curiozitatea mea gazetărească m-a trădat. Eram suspect că, sub aspectul de homeless aș lucra sub acoperire. M-au obligat să merg cu ei. Poți să-mi spui Jeff. Bine, Jeff. Eu sunt Harry. Bine, Harry. Numai fără telefon, OK? N-am luat telefonul. Vreau să mă simt liber, precum oamenii străzii. Ce idee trăsnită. Să mergem, presupun că ești de acord…
Treasure este plină de clădiri cu destinații militare, pustii. Din această cea mai mare bază militară din America putea porni un război devastator, spre orice destinație de pe planetă? Băieții m-au dus spre o clădire ce părea un depozit. Jeff mă ghida mereu: O să-ți arătăm ceea ce nu credeai că poate exista în San Francisco Bay Area. Bineînțeles că nimeni nu te va crede. E plin City de nebuni. Te vor socoti unul dintre ei. Mai ales că fumezi iarbă.
Au scos husa de pe o barcă, așa-i ziceau, de fapt era un fel de yacht complet acoperit, ca un proiectil de artilerie, imens. Am luat loc în fotolii confortabile. Prin hublouri se vedea cum ne scufundăm, ca un submarin, în apele Golfului, cu o viteză apreciabilă. O să facem o plimbare până la stânca noastră. La Alcatraz, deci. Interesant, gândeam eu. The Rock, lungă doar de 500 metri și lată de 41. În 1775, navigatorul spaniol Juan Manuel de Ayala a trecut cu goeleta lui prin strâmtoarea Golden Gate, în speranța, de ce nu, că a descoperit o cale de trecere spre Atlantic, sărmanul. Se afla, de fapt, în punga unui golf și atât. În drum i-a stat această stâncă, încărcată de pelicani, atât de mulți că mai – mai s-o scufunde… O va numi Isla de los alcatraces, Insula Pelicanilor, devenită Alcatraz. În 1847 lord John Charles Fremont ( al cărui nume a botezat un oraș din conurbația Bay Area ) a cumpărat insulița de la Mexic. Imediat a fost construit aici un far, cel mai vechi din California și o fortăreață militară. Aceasta avea să devină pușcăria prizonierilor din Războiul Civil American. Singura închisoare cu dușuri calde din State, pentru ca, obișnuiți cu apa caldă, să nu facă față curenților reci ai Golfului, în cazul unei tentative de evadare. Deținuții stăteau în celule și 23 de ore pe zi. O mie cinci sute de suflete, păzite de alte trei sute, care mai și locuiau acolo cu tot cu neveste și copii, acesta era efectivul uman care a dislocuit îngrămădeala de pelicani cu cea umană. A venit seismul din 1906 care a dărâmat clădirile, apoi închisoarea s-a refăcut. Aici a stat patru ani și Al Capone, îl știi. Acum totul este un muzeu… Sau așa pare.
Am ajuns. Acum trecem printr-o ecluză secretă. De care unul ca voi n-are habar. O să vezi ce poate mintea omenească. Am intrat, din apele Golfului într-un bazin subteran și am ieșit la suprafață. Ne aflam într-o încăpere imensă, care fusese săpată în interiorul întregii stânci. Aici se află nemuritorii din Treasure, viitorii locuitori ai planetei Marte.
Lucrători în salopete roșii roiau în jurul secțiunilor unei rachete imense. Noi vom decola de sub apă. Am adus aici pe cei mai buni specialiști din Silicon Valley, în mare măsură oameni care au rămas fără slujbe după mutarea unor firme în Asia. Vom ajunge pe Marte înaintea oricărui program guvernamental…
Sub imensa cupolă aveam să fac cunoștință cu oameni clonați, care trăiau datorită unor tratamente făcute în laboratoarele insulei radioactive și care erau capabili să trăiască fără oxigenul Terrei, pe Marte. Păreau fără vârstă, aveau o piele alburie și capetele rase. Nu vrei o călătorie cu noi în Marte? Plecăm peste o săptămână. O să te tratăm în mod special pentru respirație. Atmosfera conține acolo dioxid de carbon, azot și argon, cu care oamenii noștri sunt deja obișnuiți, făcând zilnic exerciții în camere speciale. Azi avem însă un program special, un experiment; este o ceață puternică peste golf, e miezul nopții, avioanele stau la sol, așa că vom putea decola fără să fim văzuți din Downtownul orașului…
Jeff își adună oamenii. Ne-am îndreptat printr-un tunel săpat în stâncă și prelungit în apele golfului. O poartă grea se deschise lent și am trecut prin alta, direct într-o, mi s-a spus, rachetă subacvatică de dimensiuni reduse. Apele golfului sunt aici mai adânci decât cele ale oceanului din dreptul orașului San Francisco din cauza unei scufundări tectonice brutale, în care s-au deversat cele două râuri, Sacramento și St. Joachin, umplând lacul imens și spărgând spre Ocean o poartă, Golden Gate. Apa e destul de adâncă pentru a camufla racheta, niciun vapor nu se putea împiedica de ea. Am urcat cu liftul în capsula de șase persoane. Jeff mi-a explicat că vom decola de pe o platfomă din golf, fără zgomot, combustibilul, fiind unul secret și de alt tip decât cel folosit de rachetele Shepard, nu va produce explozie la desprinderea de sol. N-a fost necesar niciun costum special, ne-am întins pe orizontală în sofisticatele fotolii, punându-ne doar o centură, ca în orice avion. Șocul desprinderii nu l-am resimțit, datorită unui sistem antigravitațional pe care nu-l înțeleg. Fumam în continuare, ca un dement. Prin largile hublouri defilă în viteză culoarea verzuie a apei, apoi urmară ceața densă, și spectacolul mirific al arealului golfului, iluminat puternic; la noi se spune că această conurbație emite o adevărată „poluare” luminoasă, racheta putând fi percepută de la sol ca o stea căzătoare sau unul din sateliții destinați comunicațiilor. Mă întrebam dacă mă duc ăștia în lună. Sistemul nu era încă perfect, ne încălzeam destul de tare. Curbura pământului însă se vedea feeric. După zece minute ne-am oprit.
Și iată-ne la o sută de kilometri deasupra pământului. Cine vrea să exerseze puțin imponderabilitatea, poate s-o facă, însă doar câteva minute. Acesta a fost un exercițiu cu oameni la bord, în premieră… După cum vezi, îmi spuse Jeff, nu detașăm capsula de restul rachetei, cum fac ceilalți. Ne vom întoarce exact pe locul de unde am decolat, pământul nu s-a învârtit mult sub noi în acest timp scurt, așa că vom nimeri locul de decolare cu patru parașute care se vor deschide când trebuie. Acum vă e puțin frig, dar în câteva minute vom fi pe platforma submersă…
Într-adevăr racheta a venit la aterizare în linie dreaptă, așa cum a urcat. Ușă în ușă cu galeria subacvatică, un sistem magnetic corectând imediat cea mai mică deviere. Parașutele au fost imediat deconectate de oameni costumați în combinezoane de surfing. L-am rugat pe Jeff să mă ducă la țărm și au folosit același yacht submarin cu care venisem. De data asta n-am fost lăsat pe Insula Comorii, ci într-o zonă mai puțin populată din Sudul Golfului, acolo unde acesta se termină și, la cererea mea am fost lăsat pe ruginitul și abandonatul Dumbarton Rail Bridge, construit în 1910 pentru trenuri exclusiv. Porțiunea centrală este o pitorească, să-i zic, placă turnantă, care se rotește pe unul din piloni pentru a deschide drum navelor. Nu se mai folosește din 1982. Am urcat pe traversele putrede, după ce i-am lăsat lui Jeff catea mea de vizită. Începeam să mă trezesc, dar nici în acest moment nu știu ce a fost adevărat și ce a fost doar un vis.
Am decis să devin, împreună cu clonații de pe Treasure, marțian. Primul reporter marțian. Am coborât apoi în Palo Alto, să trag un somn în campusul de la Leland Stanford University. A doua zi am umblat îngrozitor de mult. Am ajuns, pe lângă clădirile fabricilor Cisco la albia râului secat Coyote Creek. Trebuia să-mi iau gândul de la evenimentele prin care trecusem. Nu cunoscusem, până atunci, decât o viață între punctele fixe spre care alunecam mereu pe aceleași autostrăzi, cu toate că GPS-ul îmi putea oferi și alte direcții interesante, în acest univers atât de variat care este San Francisco Bay Area. Și iată-mă, dintr-odată, liber și fără obligații, murdar și bărbos, de nerecunoscut. Am făcut lângă albie un foc pentru a-mi încălzi o conservă. Apoi noaptea mi-am pus capul direct pe un teanc de ziare. Dimineața m-am trezit cu o mașină, care intrase pe un drum de pământ, lângă albia râului. Mă căutau niște domni. Necunoscuți. Văzuseră focul pe care-l aprinsesem seara și știau că mă vor găsi acolo. Sunteți amabil să veniți cu noi? Am vrea să faceți parte dintr-un cor de homeless, care se va aduna la un așezământ cultural al fundației noastre.
Am urcat în bolidul lor și am fost servit pe loc cu un imens sandviș cu pește, salată și un pahar uriaș cu Cola. Era și cazul să mănânc ceva. M-au dus în San Francisco South. Știți să cântați We shall over come someday? OK. Pe o scenă erau, într-adevăr, o sută de homeless. M-am alăturat corului lor. Se cânta pe patru voci, n-aveam probleme, în studenție am cântat și în Alumni Chorus din Berkeley University. În fond, ce se afla în spatele acelei repetiții? Corul oamenilor străzii din San Francisco era filmat și avea să apară la Hollywood, în emisiunea American Idol, pentru a intra în competiția câștigării a unui milion de dolari. Și iată cum m-am umplut de bani. Au fost zile de singurătate, de exil. Am simțit pe deplin nepăsarea celor din jur. Aveam mereu senzația că, dacă ar afla despre aventura mea, voi face parte din mulțimea pacienților din clinicile de psihiatrie. De cele anti-drog. Nu aveam nevoie de ele… Cu asta vă salut. Nu vă sfătuiesc să deveniți homeless, nici să fumați iarbă.”
‒ Uite ce, îi spun Amfisei. Publicitatea asta din ziar. Este în apropiere un condominium care închiriază apartamente. Nu am niciun chef de marțieni, așa că deseară, dacă avem noroc, vom dormi în paturi. Strânge de pe aici și plecăm. Pe jos până acolo nu-i nici o milă…
Fără să zică nimic, cea mică s-a conformat imediat. Târându-ne gentoaiele dotate cu niște roți și mânere înalte, am pornit-o pe râu în sus. După hartă Elan Village era aproape. Am intrat pe o alee între case fără garduri și așa am dat de un complex de clădiri cu patru etaje, legate între ele de cu pasaje aeriene și cu spațiile verzi sparte de piscine uriașe. Am găsit ușor administrația, am primit un apartament cu trei încăperi, bucătărie și două băi la etajul patru, complet mobilate, cu toate înfipte în perete, totul funcțional. Plătit pe loc prima chirie. Am primit cheile, am luat liftul și… iată-ne chiriași în San Jose. Cu toate că era seara, puțin răcoroasă, plină de stele mari, avioane și sateliți brăzdând întunericul, am aprins laptopul, trimițând niște rezumee la niște firme care făceau angajări. Aveam nevoie de somn, dar am coborât și am găsit foarte aproape un bar chinezesc, unde am luat niște sandvișuri cu pastă de pește și am primit o halbă uriașă cu bere de Havaii, din care ne turnam în pahare. După atâtea nopți ciudate, asta va fi și mai interesantă, că ne-a venit ideea unei băi în bazinul lor cât un ștrand. Dar făceau baie acolo niște indieni din Asia, îmbrăcați, cu tot cu șalvarii lor, așa că am renunțat. După asta am dormit mult. Când ne-am trezit, ne-am dat seama că începusem o nouă viață. Ce aveam să facem cu ea?
Am deschis e-mailul. Spre mirarea mea aveam deja trei mesaje. Eram invitat la un interwiew pentru firma Samsung, cea mai apropiată de mine. Se pare că eram adecvat pentru un job de softist.
̶ Și cum ajungi acolo?
̶ Simplu și pe jos. O iau pe Montague. Mă uit pe harta calculatorului cu satelitul. Uite, o bună parte din trotuarele pe care ne-am aștepta să le găsim, lipsesc prin partea asta de Silicon Valley. O să merg doar pe bike-lane-uri, alea pentru biciclete. Și-mi iau un tricou și neapărat blugii ăia roși la genunchi, plus bascheții de firmă. Cravată nu am, așa că… asta este.
Anfisa se bucură pentru reușita mea de la job, unde mă voi prezenta peste niște zile. Și felul ei este acela de a se uita cu duioșie spre conturile mele aproape golite și a-și aminti că are și ea un cont aproape neatins. Așa că am plecat să ne luăm mașină. Șofam și unul și altul, dar existau și formalități americane pe care le-am luat cu bine. O Honda nu era cine știe ce, nu-mi plăceau mașinile astea asiatice, dar pe final a fost OK. Cea mică nu suporta ideea ca au să merg la lucru pe jos sau cu bicicletă. Am primit și parcările, la condo și la locul de muncă. Ciudat, nu mi s-a cerut diploma cu care am absolvit facultatea. Conta doar calitatea umană?
Anfisa a insistat să facem o lungă plimbare duminică. Acum nu știu de ce era urgent să plecăm la Santa Cruz. Doar pentru o primă ciocnire cu oceanul? Ceea ce era fascinant e că după tsunami-ul de la Fukushima se spunea că valul va traversa oceanul Pacific și va atinge coastele Californiei. NBC-ul transmitea imagini cu elicoptere care supraveghează țărmul, de la prima oră a zilei. Oare o obseda pe domnișoara fantoma rusului?
Așa că iată-ne pe la ora zece pe autostradă spre Santa Cruz-California, menţiunea apartenenţei este obligatorie, căci Santa Cruz sunt mai multe în lume, răspândite în imperiul hispanic care a fost. Eu șofez și Anfisa îmi citește ceva dintr-un ghid turistic. Stilul arhitectonic se zice că a fost hispanic. De la mijlocul secoulului XIX, de când statul aparţine SUA, probabil nu s-a gândit nimeni să schimbe numele acestui oraş-staţiune, chiar dacă arhitectura s-a modificat, realmente nu mai poţi să spui, aşa, cum obişnuim în Europa, uite, chestia asta e-n stilul hispanic, sau şi mai eronat, stil mexican. Cu excepţia misionarilor, ale căror monumente au fost refăcute după cutremure de mai multe ori şi nu întotdeaua cu materialul clientului, sau a unor clădiri din San Francisco, despre care ni se spune mereu că ar păstra ceva din stilul victorian britanic, te-ai găsi în plin hazard să afirmi ceva precis. Că la Nord de San Francisco ar exista localităţi care aduc a Riviera franceză, este discutabil. Dacă vrem să folosim cuvântul stil pentru ceea ce este american, atunci ne vom referi la ceva ce există sau nu. În noua conjunctură continentală s-a ivit ceva nou. Iniţial, cei ce au venit aici de pe toate continentele au construit după puteri, după cum au vrut, cu ce au avut. Sutele de corăbii abandonate for ever de către căutătorii de aur au fost deposedate de cabinele care au devenit căsuţe de locuit. În condiţiile climei blânde şi fără ploi multe sau furtuni, s-au clădit lejer oraşe din lemn, apoi din tot felul de prefabricate. Varietatea este desăvârşită, ea înglobând şi cartierele lovite de monotonia unor producturi în serie. Americanii imprimă locuinţelor proprii ceva din individualitatea fiecărui locatar. Poate că Santa Cruz nu e numai oraş-staţiune, căci singurele argumente ale asemănării cu ceea ce denumim astfel în Europa ar fi situarea la Pacific într-o formă în care, într-un sezon non-stop sunt atraşi turiştii din interiorul continentului, de o anumită industrie de entertainment, cazinouri, montagne russe, porturi pentru ambarcaţiuni de agrement, piste pentru ATV-uri. Desigur, industria a fost lăsată undeva mai încolo, în interiorul Bay Area, de care aparţine şi Santa Cruz. Aşa că aici, în afara locatarilor permanenţi, cu locuri de muncă în turism, există casele de vacanţă, vile pe plajă sau în pădurea de pini roşii de pe coline, sunt ranch-uri şi plantaţii de căpşuni sau viţă de vie. Aşezarea este mare, de fapt casele din pădure te însoţesc de-alungul autostrăzii încă din cochetul orășel Los Gatos ( pisici în spaniolă ), care se leagă de San Jose şi tot aşa, totul se leagă în conurbaţia care invadează, cu aglomerări sau spaţii de respiro golful Monterey, deschis panoramic în Pacific, deosebit de golful-lagună, închis, de la San Francisco. Cine vine la ocean îşi parchează maşina cât mai aproape de wharf-ul care pătrunde cu piloni înalţi în ape. Pasarela este deosebit de lungă, pe ea s-au amenajat magazine şi restaurante, s-a pus o corabie artizanală. Ceva spaţiu pentru maşini şi pescari şi păsări, dedesubt, lei de mare. Se vede în zare Monterey, ceva mai aproape e Aptos-Capitola. Pe fundul oceanului ştim că există ramificaţii ale faliei tectonice San Andreas, lungă de 1300 km, falii cu nume de sfinţi, San Gregorio, San Simeon, un canion submers comparabil ca dimensiune cu Grand Canion din Arizona, un munte submers, lângă Monterey, probabil cel mai înaltă înălţime subacvatică. Astăzi intrările spre ocean a surferilor erau bine păzite de poliție. Valuri succesive și agresive aă pătruns în porturi de yachturi. Erau nu neobișnuit de mari cât neobișnuit de puternice, inundând podețele și punțile care legau țărmul de șirul de ambarcațiuni. Mulți yachtsmani au preferat să pornească motoarele și să plece în larg, pentru că platformele de lemn cedau și ambarcațiunile plecau aiurea din ancoră, se ciocneau, unele se și scufundau. Era un peisaj terifiant, un măcel al minunatelor păsări plutitoare, zeci de bărci erau distruse de acest tsunami ciudat, care nu punea în pericol clădirile, ci doar tot ceea ce plutea.
Cu statura sa de uriaș, rusul nostru, Igor, privea impasibil dezastrul, care mai degrabă lucra în favoarea lui. Anfisa l-a strigat, ne-am dus amîndoi către el, ne-am dat mâinile. A exclamat ceva în genul „grozav”. Fata ne-a luat pe amândoi de mână și a ținut să-i spună ceva ce trebuia să ajungă și la mine, ca o surpriză. Ei, bine… Ei bine, sunt însărcinată! Igor s-a mirat mai ales de surpriza pe care exclamația celei mici a avu asupra mea. Avea să-mi explice a doua zi că a avut asta de multă vreme în plan, să ne pună pe amândoi bărbații de față, ca pentru a pecetlui o realitate. În drum spre casă i-am spus Anfisei că ne vom căsători imediat. Veste pe care a primit-o ca pe ceva firesc. „Și vom lua cetățenia americană”.
Dar eram abia în luna a cincea de ședere și totul expira peste doar o lună. Noi însă știam că există și pentru asta o soluție. Încă dinainte de a avea un loc de muncă ne-am gândit la cum e să faci rost de cartea verde. În primul rând aveam să ne prelungim șederea ieșind din State și intrând la loc, cu ștampila de la frontieră. Puteam ieși în Canada sau Mexic. Am păstrat ideea chiar în contextul în care avea să se nască pruncul nostru. Aveam o Honda, așa că vom vizita Sudul, fascinantul, deșerticul Sud. Riscam să nu ne dea intrarea? Aveam asupra mea acte de la locul de muncă. Cu două opriri la moteluri modeste, la dus și la întors, am parcurs fantasticul Los Angeles, apoi San Diego și cu emoție ne-am apropiat de Tijuana. Funcționarii au fost amabili, văzând-o pe Anfisa însărcinată și în câteva secunde ne-am întors fără să mai privim înapoi. Ba mint, am aruncat niște priviri spre gardul care cobora până în ocean. Mi-amintesc că și pe mine m-au întrebat din ce țară vin. Colegii de muncă veneau din multe țări, fizionomiile noastre însă nu erau la fel. Sunt șaten cu ochi albaștri și prezint asemănări cu mama mea care e fiică de german sudet și o mamă unguroaică. Așa că e clar că veneam din Germania. Și universitatea o făcusem într-un oraș despre care ei nu mai auziseră, adică Temesvar…
Mergem adesea la Ocean, nu pentru a face baie, apa e rece. Doamna mea se instalează sub umbrelă iar eu fac drumuri prin soarele sălbatic, pe care-l iubesc, la fel cum iubesc oceanul. Văd că lumea umblă mai mult îmbrăcată, se dă cu creme antisolare. Eu din copilărie mi-am expus tot corpul soarelui, chiar când acesta devenea subtropical. Megeam cu bicicleta mai mult dezbrăcat, suportam cu stoicism dogoarea de care alții se ascundeau. De aceea California mă fascina și mai presus San Francisco. Era orașul meu preferat. Oare de ce în aceste memorii ale mele trec totul la timpul trecut? Tocmai acum se va naște micul Herbert, căruia aici i se va spune Herb.
Pacificul este un ocean drastic. Cenuşiu şi rece, împingând, peste uscatul încintat de clima tropicală, o ceaţă agresivă, un fel de nori sterili, fără ploaie. Autostrăzile avertizează pe cei ce şofează să privească doar fugitiv din acele Vista Point, puncte de observaţie pentru peisajele speciale, cascadele de ceaţă care se revarsă dinspre ocean de pe dealurile situate pe ţărm. Adevărate Niagare, invadează cu un frig nefiresc zonele tropicale, în care, în plin ianuarie, portocalii sunt plin de rod. Un Pacific invidios biciuieşte absurd plaje mirifice, pe care adesea, în loc să „facă bronz”, ca la marea noastră, lumea le străbate în goană spre adăpostul maşinii. În America observ că decorul e destul de violent. Oamenii devin şi ei la fel, invadând, fără să le pese de capriciile vremii, țărmul. La Capitola abia poţi străbate prin tumultul turiştilor care filmează pescăruşi obraznici, care-ţi fură hotdogul din mână şi pelicani pasivi, postaţi pe epava unui cargobot istoric, primul vapor construit din beton armat, în docurile din golf, la Oakland şi destinat transportului de petrol, în Primul Război Mondial. Însă „The Old Cement Ship”, denumit „S S Palo Alto”, după orăşelul omonim din Bay Area, a fost lansat abia în 1919, după terminarea războiului. A stat în golf vreo zece ani, după care, nişte investitori în industria de turism l-au adus, de-alungul coastei, în golful Monterey, în dreptul orăşelului Capitola, lângă Santa Cruz, unde a fost destinat industriei estivale de entertainment şi legat de ţărm printr-o platformă pe piloni. O furtună a rupt nava în două, desăvârşind falimentul patronilor, atinşi de criza mondială din 1929. De atunci păsările păzesc putrefianta navă, parcă dorind ca prin bătaia aripilor să o păstreze la suprafaţă. Oh, dar păsările… S-au năpustit, criminale, după ce se spune că au îngurgitat alge cu dioxină și s-au năpustit asupra orășelului. Oamenii au crezut că e sfârșitul lumii și au evacuat orașul. A fost principalul motiv pentru care Hitchkok a făcut filmul horror Păsările, care își aveau sediul pe vaporul de beton armat.
Scriu deja în viteză. A mai rămas puțin timp. Lumea mă acuză acum că, având un copil atât de splendid nu am avut grijă în primul rând de mine însumi. Dar nici dermatologia americană nu poate rezolva problemele unor melanoame dacă nu au fost luate în vedere din timp. Pacientul continuând pofta de soare, de California, de viață.
̶ Lași copilul fără tată? Pentru ce toate astea? Pofta de soare… De ce, de ce, de ce?
̶ Nu știu, dragă. Eu credeam altceva. Esențialul aici în țara asta e soarele. Pe care noi îl vedeam ca lumea doar vara. Soarele nostru a fost de conjunctură politică… M-au dat deja afară americanii, sunt bolnav. Tu trebuie să-ți revii, la ceea ce a fost esențial pentru tine. Pentru care ai și venit aici. I-am scris lui Igor. Va fi un tată destoinic. O fi reparat toate yachturile alea…
̶ Mă fut pe yachturile alea. Bag toți banii la tine, omul soarelui. Lasă labele de pe tastatură. Fără memorii lipsite de sens. Nu ți se va petrece nimic. Am nevoie de tine. Herb trage de tine. Suntem cetățeni ai Statelor Unite!…
Igor s-a grăbit chiar azi și a venit, Frumos din partea lui că înțelege situația. Și îi place copilul, parcă ar fi al lui. Și va fi. La bucătărie fac deja conversații. La Santa Cruz vor avea o casă a lor. Aproape de Pacific, se aude vuietul valurilor. Nu se va mai plăti chirie la Elan Village. Herb doarme. voi dormi și eu. Dar nu același somn. În miez denoapte o să iau BART-ul și mă voi îndrepta spre Golden Gate. Încă nu i-au pus plasa antisuicid.
(Fragment de roman)
LUCIAN BURERIU
