Când plecam cu delegație de la studioul de radioteleviziune la București pentru câteva zile, deobicei vara, la radio sau televiziune și neapărat pe la revistele literare sau edituri, mă îmbrăcam simplu, o cămașă în carouri, cu epoleți, blugii de firmă, Free, aduși de tata, de la Belgrad, de un albastru ultramarin, asortați cu culoarea ochilor și neapărat pulovărul roșu. Ăsta mergea de minune cu fața mea, bronzată și părul șaten lung, cu bucle, poreclit „sărmăluțe”. Când era cald mi-l legam de mijloc și brațele mele slabe etalau vara o pilozitate blondă, nordică, moștenită de la străbunicul meu sudet. Nu eram excesiv de înalt, doar 1,83m, dar mă miram că băieții din studiourile capitalei erau cu un cap mai scunzi. Sorry! Fetele oacheșe strigau, când intram în studiouri: „A venit băiatul în pulovăr roșu!” Era o dovadă de simpatie pe care n-o întâlneam niciodată în studioul nostru, cu oameni acri și parcă mahmuri. În orașul nostru era o concurență permanentă, de inteligență, profesionalism, frumusețe. Uite, în capitală nu era așa. Băieții găseau că am un accent special, provincial, însă eu eram convins că nu era așa, în orice caz, nu vorbeam cu „pretenii miei” sau „șaptisprezece”. Dinu Săraru m-a vrut imediat în redacția lui de la etajul unsprezece, dar eu aveam să rămân mai aproape de părinții mei, la Timișoara.
La radio București veneam mai ales să copiez benzi de muzică simfonică sau rock, ce ne lipseau în fonoteca de provincie. Dar și să-mi termin filmul-eseu pentru televiziune, ca probă de angajare „la centru”.
Să fim în clar, eram pe atunci logodit cu Diana. Fată de doctori, studentă la Educație fizică în București. Și prietena unei domnișoare mai în vârstă, crainica studioului nostru. Era băiețoasă, probabil de aceea mi-a plăcut, când venea prin studio. Mi-a spus odată clar: „m-am îndrăgostit de fundul tău”. Asta ne-a dus la un revelion pe Semenic, de fapt ea era în cantonament cu profesori și studenți, pe chestia asta eu eram gelos. Am urcat împreună cu alți doi redactori, soț și soție, cu care împărțeam într-o cabană niște paturi suprapuse. După marele chef, eu și Diana ne culcaserăm deasupra lor. După stingerea luminii, Diana m-a tras spre ea și m-a dezbrăcat. Dar zguduirea patului de jos l-a trezit pe colegul meu care mi-a strigat să mai încetăm „chestia”. Și după o pipăire amănunțită, amândoi am lăsat chestia „în coadă de pește”. Logodnica putea fi mulțumită că măcar nu eram un „subdezvoltat”.
A doua zi, pe pârtia de ski, ea mi-a servit o lecție de slalom, avea skiuri scurte, mergea ușor în zig-zag. Mie mi se cumpăraseră, tot din Belgrad, niște skiuri lungi, mai înalte decât mine, numai bune de coborâre. Și la plecare chiar că am coborât, de la vârful Gozna, prin pădure până la lacul Văliug. Știți că nu se poate coborî drept printre copaci, numai eu știu cât m-am chinuit, dar a fost o treabă unică, bărbătească. În schimb Diana șofa mașina părinților și mi-a impus să fac școala de șoferi pe care n-am făcut-o pentru că ea înjura pietonii, se îmbăta la volan și voia să mi-l treacă mie. Am declarat că rămân biciclist. A fost, recunosc, un afront exagerat. Sosind la București am vizitat-o la cămin, în camera ei cu câteva fete, în care intrasem subversiv. Iar ele strigau „Uite pe cine avem noi aici! Facem ceva așa, în colectiv?” Diana le-a făcut „obrăznicături” și m-a salvat din unghiuțele lor ieșind în bulevard.
Eram îmbrăcat în același pulovăr roșu și așa ne-am dus la un local de lux, se numea „Salonul spaniol”. Nu purtam cravată, așa că mic-burgheza mea se cam jena, ceea ce nu a determinat-o să nu tragă la măsea bine. Eu cum am fost repartizat de ONT Carpați pe undeva, departe, în Calea Griviței, într-o casă particulară, n-am putut s-o determin să doarmă la mine și abia am reușit s-o duc la cămin. După atâtea mofturi, de „lume bună”, la care nu achiesam, mi-a pus într-o zi inelul pe birou și mi-a întors spatele.
Eram pe punctul de a mă transfera în Televiziune. Trecusem cu bine proba de telegenie. „Băieți frumoși provincialii ăștia”, ziceau colegele mele bucureștence. I-am prezentat lui Dinu Săraru un proiect de scenariu de film-eseu. L-a aprobat. O plăcută surpriză, lucram cu un cunoscut operator, Savin Devderea, despre care se spunea că ar fi cel mai bun din televiziune. Eu făcând şi pe regizorul şi pe directorul de producţie. De mi-au cam ieșit lucrurile pe dos. În principiu, totul se baza pe un poem pe care l-am scris anume.
Pentru sunet m-am deplasat la un fost studio cedat televiziunii de studioul „Alexandru Sahia”, o hală veche, unde s-a lucrat însă impecabil. Aveam pelicula îngustă și banda sonoră de culoare brună, ceva mai lată, totul pus în role de metal. Într-o după-amiază am fost programat la o monteuză. O grecoaică faină, care mi-a remarcat puloverul roșu și mi-a tăiat porțiuni consistente din ambele benzi, le arunca la coșul de pânză, în suspinele mele disperate. „Lasă, îmi spunea, și la voi, la radio fonotecați în neștire. Eu tai doar ceea ce e de prisos, ai să vezi, și trebuie să ne păstrăm în minutajul pe care ni l-au oferit șefii. Să vezi ce surpriză vei avea când va fi gata filmul și mergem să-l vedem pe un ecran-monitor imens…”
Eram praf pe la trei noaptea, dar treaba era gata. „Om te-am făcut. Și în noaptea asta, câtă a rămas, dormi la mine acasă, să ne distrăm c-o sticlă de vin și cu celelalte.”
Am trecut cu monteuza printr-un telecentru pustiu. La poartă sentinela dormea pe patul puștii automate. Ea s-a apropiat de soldat și i-a tras ușurel arma de sub cap, strigându-i „Mâinile sus!” Băiatul s-a speriat, dar am râs cu toții în final. Am invitat-o la un local de noapte, unde se intra în demisol și deasupra ușii era atârnat un cauciuc de mașină, ca să nu-ți dai cu capul în pragul de sus. Am băgat în noi ciorbă de burtă și vin roșu, cât cuprinde, apoi am condus-o acasă, pe străzi întunecoase, nu departe de Dorobanți. Avea o garsonieră lângă Telecentru. Închise ușa și se lipi de mine. Mi-a descheiat nasturii de la cămașă… În fine, îmi spuse că a fost doar un mic amor colegial. La un moment dat m-a pișcat de subțiori, cum stăteam cu mâna sub cap. „Al naibii, ce piele fină ai, ca o fetișcană. Nu cumva ești gay?”
„Nu am reflectat la acest aspect.” ( Și ne-am hlizit pe chestia asta ). „Dar ce te-a apucat așa…”
„Voi, bărbații deobicei sunteți mai aspri, mai pătrățoși, cu piele de hipopotam.”
După o asemenea noapte frumos-obositoare m-am prezentat la sala de vizionare, șeful m-a pus să mai tai din film și mi-a semnat dosarul de transfer. Ar fi trebuit să fie prima mea zi de lucru la Televiziune. Și așa am uitat-o pe Diana, însă ai mei nu erau de acord să devin bucureștean, departe de ei. Și m-am întors la Timișoara, să-mi mănânce orașul ăsta zilele.
Însă mergeam destul de des în capitală, cu avionul Antonov întotdeauna. Copiam benzi pentru fonoteca studioului teritorial, la Casa Radio, într-un demisol, dacă-mi amintesc bine. Acolo trăgea streifuri de pe un pick-up performant Florin Silviu Ursulescu de pe discuri aduse din occident. După ce maestrul se retrăgea, rămâneam cu fetele mereu îndrăgostite de fiecare nou-venit, la fonotecă îmi alegeam benzi de muzică rock și simfonică, teancuri întregi, le căram în brațe la cele două magnetofoane unde trăgeam streifurile. Deobicei nu eram lăsat să lucrez, cu toate că la Timișoara corpul tehnic îmi dădea voie să fac în locul lor orice imprimări și copieri. După ce și-au dat seama că mă pricep, au început să-l lase pe băiatul în pulovăr roșu să pună benzi și să butoneze la mixer. Asta dura mult, uneori copiam ore întregi de muzică. Până mai era ziuă dădeam o raită pe la etajul șase, mi se pare, unde era celebrul bufet cu plafon descoperit, prin care fumegau grătarele și mă îndopam cu hălci de cotlete, groase, suculente, cu miros de cărbune. Dacă-n Televiziune o aveam pe monteuza Euridice, la sportivi era încă Diana, aici, la fonotecă și-n studioul de copiat era Simona. Vreme de vreo doi ani am lucrat împreună, fără să ne uităm la ceas când făceam streifurile cu simfoniile lui Bruckner, pe care le luam nu pentru că erau necesare într-un studio teritorial. Eu pretextam că trebuia să ilustrez cu acea muzică divină emisiunile de poezie. Pentru Bruckner și pentru mine blonda Simona stătea peste program. Încuia ușa pe dinăuntru și ca o cocotă masculină mă lăsam deposedat de pulovărul roșu. Începeam să devin profesionist în domeniu și cât era Bruckner de lung o țineam amândoi în disperate atingeri, chiar sub acoperișul Radioului.
Întors la Timișoara am lăsat în urmă fulgurantele aventuri, am trecut la presa scrisă și m-am căsătorit cu fata care demult ținea la mine în mod sincer. Pulovărul roșu era deja zdrențuit și l-am abandonat în favoarea unui rând de haine mai puțin proletar, căci între timp se născuse și fiul nostru. Aveam să devin un burghez veritabil, într-o urbe imperială.
În anumite instituții, în care se practică domenii interesante, tovarășele sunt mai atașate de colegii de lucru, soții trecând pe planul doi. Pasiunea pentru profesiune depășește pe cea a grijii pentru copii sau pentru soțul morocănos care se uită, obosit, la fotbalul de seară, cu sticla de bere între picioare.
Acuma depinde cât de departe vor dânsele să meargă relațiile intercolegiale. Dar vor dori întotdeauna să meargă departe de tot. Simpla colaborare și prietenia de servici cu bărbații însurați, de la locul de muncă, nu li se pare suficientă. Unii tovarăși chiar cred că să refuzi o femeie e o impolitețe. Mai ales că ele au de cele mai multe ori influență și relații și te pot ajuta poți să te realizezi în slujbe importante. Ei țin cont de o eventuală cumplită răzbunare a sexului slab, în caz de nerealizare a dezideratului colegelor. Eram un bărbat bine, inteligent și talentat, căsătorit și cu copil, am fost inflexibil și am pățit-o. O colegă, o s-o numesc A1, mi-a spus că „poate că n-ar fi stricat să ne căsătorim noi doi”. Un coleg i-a sărit în apărare, „păi mă, are nevastă și copil. Tu nu ești normală?”
Tot A1, într-un moment în care colectivul decidea, profitând de momentul în care stăteam relaxat, cu fundul pe birou, a luat telefonul și mi l-a pus între picioare, din glumă, spunându-i „Da, domnule, totul e o problemă de comunicare…”
Altă colegă, A2, m-a invitat la ea acasă, în absența soțului, să-mi dea nu știu ce material pentru mizanscenă. Avea și o cățea mare, care a început să mă adulmece. „Vezi, e femelă, ea simte masculul din tine”, mă atenționă ea cu subtilitate. „Numai că mie nu-mi plac câinii”, am răspuns m-am cărat de acolo imediat. Îi înțelegeam simpatia, mă fixa și în timpul ședințelor, când vorbeam gesticulând. Mâinile mele aveau ceva magnetic. Dar n-a durat mult.
„De ce, de ce? Pentru că nu este un bun coleg!”, au strigat amândouă în cor. I-au propus directorului ca „unul singur” să fie dat afară. Știți când? După revoluție, când se trăgeau sforile celui mai cras oportunism și trebuia schimbat tot. Se decidea, și femeile au avut un cuvânt decisiv de spus, inclusiv cine rămâne și cine trebuie să plece. A fost fenomenul feminist, unic în țară, cu care prilej au fost înlăturați „democratic” cei din conducere, toți scriitorii cu vechime, angajându-se tineret. Aversiunea celor două muieri, pe care și eu, cel dat afară din instituție, nu dădea doi bani, a izbucnit cu acest prilej, antrenând și bărbații fără talent literar. Și cu care probabil se și hârjoneau. Tot cele două doamne au decis că doi domni din acel colectiv, cu care avuseseră relații intime prin cotloanele instituției trebuia să rămână necondiționat. Și au rămas, primind și catedre la Institut, grație intervenției feministe. A1 și A2 erau cele ce aveau părinți sau neamuri în Securitatea comunistă. Care s-a instalat în funcții noi. Am fost scos din redacție dimpreună cu ceilalți scriitori, lăsând în urma noastră critici literari și textieri medocri, care ne dictează și astăzi viețile.
Așadar, prilejul fericit pentru oportuniști a venit în 1989. Cei rămași au făcut cariere fulminante, anonimatul s-a transformat, din 1990 în notorietate. Doamnele și-au mai revenit din isterie, primind la rândul lor răsplată din partea celor pe care i-au favorizat.
Dar cu o imensă cămașă roșie, m-am simțit același băiat, aterizând la San Francisco, unde aveam să-l văd pe adevăratul băiat-minune, care era chiar nepotul meu. Noi, cei trei băieți, Tată-fiu-nepot, arătoși și înalți, ne-am născut duminica. O fi ăsta un semn, dar nu știu de care. În zece ani de navetă spre Statele Unite, recte California mirifică, am păstrat culoarea roșie din vestimentație, nu din motive politice. Doar pentru că roșul scoate în evidență ochii noștri albaștri, tenul bronzat de soarele subtropical, părul șaten-blonziu și aerul băiețesc pe care-l degajăm la cele trei vârste diferite.
LUCIAN BURERIU
