Ben Todică: Suntem în mileniul sexului frumos. Astăzi avem un musafir special tocmai din America, Prof. Dr. Ileana Costea de la Universitatea Californiană Northridge din Los Angeles. Are un master în arhitectură de la Institutul Ion Mincu din Bucureşti, un altul de la Universitatea Californiana din Los Angeles şi un Ph.D de la aceeiasi universitate UCLA.
Activă internaţional, vizitează şi predă la mai multe universităţi europene, participă şi organizează conferinţe internaţionale de un înalt nivel ştiinţific. Cercetător pasionat, asiduu în inteligenţă artificială şi grafica cu computerul computer grafics (CG), CAD/CAM/CAE, publicist de renume în domeniu este laureat al premiului Consiliului Inginerilor Americani din localitatea San Fernando Valley, California. Face recenzii pentru NSF şi IEEE şi este editor la mai multe publicaţii periodice de specialitate.
Totodată contribuie la munca comunitară română promovând acţiuni cultural-artistice şi nu numai.
Doamna profesor, doamna doctor Ileana Costea, bine aţi venit la noi în Australia şi în emisiunea noastră. Am specificat la începutul emisiunii că dumneavoastră aţi ales melodiile de azi şi deschiderea am făcut-o cu melodia IUBESC FEMEIA. De ce vă aduce aminte?
Ileana Costea: Mulţumesc în primul rând că m-aţi invitat! Este o mare plăcere pentru mine să fiu aici cu dumneavoastră la Melbourne. Orice oraş, orice loc are mirosurile lui frumoase, deci eu îmi aduc aminte cu plăcere, referitor la prima melodie, de mirosul frumos al teilor, al salcâmilor şi al florilor de liliac din Bucureşti, iar Iubesc femeia, evident, sunt femeie şi trebuie să iubesc femeia, dar iubesc femeia în sensul că sunt o persoană care şi-a dorit să-şi facă o profesie bărbătească cum este considerata ingineria şi cu toate astea, vreau să rămân femeie. Din motivul ăsta pot să spun că nu sunt foarte mult în “Women Liberation Movment” pentru că, dacă am decis să fiu cu profesie îmi deschid singură uşa la maşină. Dar cred că femeia trebuie să-şi păstreze o oarecare feminitate şi sensibilitate caracteristică femeii.
BT: De ce am început cu această întrebare? Pentru că am înţeles că aţi plecat din România de patruzeci de ani.
IC: Am stat un an la Paris şi apoi în Los Angeles m-am căsătorit cu soţul meu, care din păcate a decedat în anul 2000. Era profesor de medicină la “University of California, Los Angeles (UCLA)” şi am locuit toată viaţa mea să spun…, conştientă acolo.
BT: Da! Sunteţi una sau unul dintre câştigătorii emigranţi, care îşi doresc să ajungă în vârful carierei profesionale. Prin învăţătură şi muncă, cu dăruire şi seriozitate, aţi realizat un portofoliu bogat, reprezentativ şi astfel v-aţi împlinit visul de a ajunge acolo unde aţi dorit, să împărtăşiti din ştiinţa şi experienţa dumneavoastră altor generaţii. Este minunat acest lucru!
IC: M-aţi prezentat foarte frumos. Vă mulţumesc! Şi ar trebui să mă scol în picioare. Dacă aş fi la televiziune m-aş ridica în picioare. Aici, în emisiunea de radio, nu se vede. În orice caz, mi-am dorit foarte tare să ajung profesor universitar şi, interesant este că, fiind la Paris foarte săracă şi neavând absolut nimic timp de un an de zile, aveam acest vis (în tinereţe poţi să ai vise, ba chiar si la o varsta mai matura trebuie sa ai vise), vise care se împlinesc sau nu se împlinesc dar le ai cu atâta tărie că uneori se împlinesc, şi visul meu era să devin profesor universitar în America.
Mi s-a împlinit şi cred foarte tare şi le spun şi studenţilor mei; cred că mi s-a îndeplinit din mai multe motive: deşteptăciune ca deşteptăciune, cultura ca şi cultura, dar perseverenţa, cinstea şi aţi urmări un scop într-un mod frumos în care oamenii din jur să-ţi facă loc, şi ăsta este unul din lucrurile grele de făcut în special în străinătate când nu cunoşti pe nimeni şi când începi de la zero.
BT: Cum de aţi ales meseria asta pentru că “Automation Enginering” (inginer automatizări), este o meserie pe care noi toţi înclinăm să o credem croită bărbaţilor? Ce v-a atras la meseria asta?
IC: Pot să spun că nu am ales-o, şi îmi aduc aminte, ca o paralelă, că cel care a descoperit “Scara Richter” a cutremurelor a spus că a descoperit scara din întâmplare. Era într-un laborator, lucra în domeniul acela şi a descoperit-o. În acelaşi mod am descoperit eu ingineria. Aveam un master în arhitectură, am plecat din România în ’73 fără să am diploma cu mine şi am vrut să devin profesor universitar. Ca să devii profesor universitar trebuia să ai un doctorat şi ca să am un doctorat trebuia să am cu mine diploma de master care era în România. Aşa că am facut un alt master la UCLA în “Industrial Design” in cadrul studiilor de “Fine Arts” (Belle Arte), deci la bază sunt ahitect, sunt o persoană care şi-a dorit să meargă în domeniul artelor. Cum ştiu că dumneavoastră faceţi filme documentare m-am bucurat. Nu am avut timp să discutăm pe tema aceasta suficient. Dorinţa mea din copilărie a fost să fiu regizor de film şi am fost cu Elisabeta Bostan la Humuleşti să văd cum se filmează când aveam 17 – 18 ani. Deci ma intrebi daca visul meu a fost să fiu inginer? Nu. Visul meu a fost să fiu regizor de film. Nu mi l-am putut împlini şi uneori nu îţi îndeplineşti visul pe care îl vrei, dar îţi îndeplineşti o dorinţă pe care se întâmplă ca viaţa…, să te dirijeze în domeniul acela.
În timp ce studiam “Industrial Design” la UCLA, cineva m-a sfătuit să merg la un PhD în inginerie, în teoria deciziilor şi mi-am spus: Ştii ce? Cu masterele tale în ahitectură şi în industrial design, încearcă să aplici teoria deciziilor şi rezolvarea de probleme (domeniu de stiinte numit in engleza Problem Solving Theory) la design, şi asta am făcut. Însemnând că m-am trezit studentă la programul de PhD fără ca să mai ştiu matematica, atât de necesară parcurgerii acestor studii de inginerie. Deci au fost multe, multe nopţi de întrebări: dacă sunt într-un domeniu la care pot să fac faţă, dacă mă voi descurca, şi multele teancuri de cărţi de matematică luate de la bibliotecă pentru a-mi revizui puţina matematică care se învaţă în şcoala de arhitectură. Si asa m-am trezit inginer.
BT: Sunteţi un exemplu de schimbare, un exemplu de succes al unui om care acceptă schimbarea şi s-a adaptat. Deci asta ar trebui să ne facă pe mulţi dintre noi să ne gândim, să nu rămânem blocaţi în ideea de a fi numai asta sau cealaltă.
Puteţi să ne explicaţi ce înseamnă de fapt “automatizare” şi cu ce se ocupă ea, ce faceţi practic ca să înţelegem şi noi cei dinafara domeniului acesta stiintific?
IC: Trebuie să spun că acest cuvânt “automatizare”, termenul automatizare este înţeles în diferite feluri în diverse universităţi americane şi europene. Unul este automatizare în sensul de teoria controlului şi atunci este foarte mult bazat pe matematică. Automatizarea pe care o facem noi în cadrul departamentului meu se referă la tot ceea ce este automatizat în industrie pe baza ordinatoarelor, pe baza computerelor, deci ingineria, să spunem…, ajutată, controlată de ordinator. Ceea ce înseamnă că una din specialităţile mele şi pasiunile mele profesionale în viaţă a fost grafica asistată de ordinator, a fost “Computer Graphics Design”, deci modelarea tridimensională asistată de ordinator şi inteligenţa artificială pentru design si fabricatie. Adaosul de inteligenţă, de deşteptăciune la programele de computer care să fie apoi utilizate în domeniul de inginerie. Deci, aş spune că înţelesul pe care îl dăm noi în facultatea mea este de a automatiza procesul de design şi de fabricaţie cu ajutorul ordinatoarelor.
BT: Încercaţi să ne fascinaţi cu câteva exemple de viitor. La ce am putea să ne aşteptăm de la automatizare, aveţi preziceri? Ce ni se pregăteşte?
IC: În primul rând să luăm prezentul. Prezentul este: te poţi urca într-un tren şi trenul nu are conducător, n-are şofer. Astazi există trenuri automate. Am fost într-un tren la Lille, în Franţa, la aeroportul din Dallas, statul Texas, SUA, complet automat, totul funcţionând pe pilot automat. Deci, este extraordinar că se poate folosi inteligenţa umană transpusă în programe pentru a controla mecanisme, metode de transport in comun. Şi automatizarea în acest sens implică o perfecţiune mai mare decât este capabil omul, pentru că omul are în special calitatea creativă, calitatea de a înţelege, de a avea discernământ şi mult mai puţin capacitatea de a repeta lucrurile cu foarte mare precizie, cu foarte mare acurateţe. Deci, când pui avionul pe pilot automat, el ştie mult mai bine să citească semnele meteorologice, semnele de altitudine şi aşa mai departe. Şi mai mult decât atâta, antrenarea, să spunem, ucenicia pilotului pentru condiţii foarte nefavorabile şi brusc apărute, pentru că dacă eşti un pilot care nu ai trecut printr-o experienţă similară, e prima dată când o încerci şi s-ar putea să dai greş. În timp ce astăzi cu programele de simulator de aviaţie, piloţii pot să treacă prin furtuni extraordinare, prin condiţii extraordinar neasteptat de grele, de criză şi să înveţe din ele pe baza unui program de computer, pe baza unui sistem de ordinator completat de elemente vizuale tridimensionale. De fapt robotica, ramură a automatizării, a pătruns deja în casele oamenilor. Poate că nici nu ne dăm seama dar toate aparatele de uz casnic şi entertainment au un microchip, o memorie. Există şi robotul care face curăţenie ferind lucrurile din casă. Din păcate trebuie să spun că s-a crezut la început că ordinatoarele vor lua locul oamenilor şi asta s-a dovedit că nu se poate…
BT: Vreau să fiu avocatul diavolului pentru o clipă: vor rămâne oamenii fără serviciu din cauza ordinatoarelor?
IC: Cred că se schimbă modul în care omul este folosit şi multă lume spune că se schimbă în rău. Eu pentru că sunt specialistă în acest domeniu spun că există si un avantaj important! În loc ca noi, fiintele umane să facem lucruri care trebuie repetate, iar noi nu suntem buni la a repeta identic acelaşi lucru, era ordinatoarelor ne va face sa facem lucruri noi, mai cu creativitate, deci într-un fel, cu toate dezavantajele pe care le poate prezenta folosirea ordinatoarelor este faptul că ne dă nouă ca om, ca persoană fizică mai mult timp pentru a aborda şi rezolva problemele din punct de vedere creativ.
BT: Da! Şi asta ne duce de fapt la ceea ce am înţeles mai devreme de la dumneavoastră că, schimbarea este foarte importantă şi asta ne va stimula să ne schimbăm şi să ne găsim altfel de slujbe, domenii de activitate.
IC: Da! Şi cred că e, în special o caracteristica a timpurilor de azi. Şi pentru generaţiile tinere nici nu mai există posibilitatea dinainte în care faceai o facultate şi ramâneai fixat pe ceea ce ai învăţat în facultate. Astăzi facultatea te învaţă doar cum să înveţi. Şi trebuie sa continui sa înveti toată viaţa.
BT: Extraordinar! Aveţi o meserie care mi-ar fi plăcut şi mie să o practic.
Aţi mai ales o melodie: Zaraza! De ce vă aduce aminte?
IC: Trebuie să vă spun că ascult cu mare nostalgie şi cu mare bucurie melodiile româneşti şi mi-aduc aminte de copilărie, de tinereţe, de mama.., nu am avut tată. A murit înainte de a mă naşte eu, deci imi retrezesc in suflet tot ce era frumos în copilăria şi tinereţea mea din ţară.
BT: Tatăl meu a crescut orfan de amândoi părinţii. E greu să creşti fără tată! De ce a murit tata?
IC: Tata a murit de o infecţie la rinichi. Era “sănătos”, medic ca profesie, şi deci nu se ducea la doctor şi brusc a venit asta peste el la 49 ani. S-a dus în 3 săptămâni. Azi nu ar fi murit căci sunt tot felul de anitbiotice. Mama îşi mai amintea urletele tatei de la operaţia de acasă pe viu… Şi anesteziantele erau puţine. Eu am suferit toată copilăria pentru că nu am avut un tată. Nu invidiez. N-am invidiat pe nimeni niciodată. Cred că nu am senzaţia asta în mine. Dar mă uitam cu jind la ceilalţi copii cu taţi. Şi îi tot spuneam mamei să îmi aducă un tată. La întrebarea “de unde?”, i-am spus, cred că aveam vreo trei sau cinci ani, “de la piaţă”. Şi m-a pleznit. Era o nevricoasă în tinereţe. O bună, o bine crescută, o femeie culta si foarte altruitsta … dar jap-pac, mă pleznea. Iar eu mă răzbunam. Într-o zi, a plecat în papuci la şcoală (preda la un liceu cunoscut din Bucureşti, Liceul Şincai, departe de casă …) în mare grabă. Eu am luat pantofii şi pâş-pâş după ea până la tramvai. Am stat pitită până a venit tramvaiul. Şi când să se urce… i-am strigat: “Mama!”, şi i-am arătat pantofii. A pierdut tramvaiul, mi-am încasat palma…, dar m-am răzbunat… Şi uite aşa povestioare… din copilărie.
BT: Ducem dorul părinţilor noştri. Ne pare rău că i-am pierdut. Ce regretaţi cel mai mult?
IC: Cel mai rău îmi pare pentru tata care îşi dorea enorm un copil al lui. Ajutase nouă ai fratelui său, preot la ţară, orfani. Tata nu a fost orfan, a avut tată preot – un bătrân pe care nu-l cunosc decât dintr-un frumos, magic tablou care era la noi în casă, distins, cu părul şi barba albă, cu ochi albaştri – jumătate din familia tatălui era colorată aşa, cealaltă jumătate măslinie cu ochi şi părul negru, ca mine, o Ileana Cosânzeana colorată invers celei din poveşti, excepţie de confirmare a regulii. Nu mi-a fost dat să am nici tată şi nici unul din bunici din partea nici unuia dintre părinţi. Eu am tâşnit pe lume să îi înlocuiesc pe toţi… duşi de mult şi care nu m-au aşteptat. Toată copilăria m-a fascinat tabloul bunicului după tată, preot la Bălăneşti, Oltenia, lângă Slatina. Şi mama l-a făcut cadou când a plecat din România şi a împrăştiat totul din casă, unui văr de-al meu, fiu al fratelui tatii, fiul preotului de ai cărui copii s-a ocupat tata, Justin Păunescu, cel care s-a preocupat cel mai mult de a înţelege ideile moderne ale tatălui lui. Deci, cel mai potrivit de a fi în posesia sufletului captat în imagine a bunicului. Mi-aş dori să am acel tablou… Sper ca strănepoţii să simtă ca mine pentru imaginea aproape de sfânt, dar de sfânt pe pământ, a bunicului. Dar mă îndoiesc, căci distanţa dintre generaţii îndepărtează spiritele.
Suntem învăluiţi de Tudor Gheorghe cu Sara pe deal.
BT: Musafirul nostru este doamna profesor Ileana Costea, profesor la CSUN, California State University, Northridge. Am văzut aici că sunteţi un luptător, un promotor al culturii române. Participaţi şi organizaţi multe acţiuni comunitare. Puteţi să ne spuneţi câteva cuvinte în legătură cu aceste activităţi; expoziţii, festivaluri, ce publicaţi…, reviste…?
IC: Am început în 1992, după ce mi-am terminat doctoratul şi am avut intrucatva mai mult timp în afara profesiei care m-a absorbit o viată ca un aspirator necruţator. Am organizat un congres ARA, al Academiei Româno-Americane la facultatea mea şi cu această ocazie am cunoscut pictori români care s-au stabilit la Los Angeles, pentru că am organizat in cadrul acelui eveniment doua expoziţii de pictură româneasca, apoi arhitecţi, organizand doua expoziţii de grafică şi design, o expoziţie de carte şi fotografie (avand ca pretiosi colaboratori pe profesoara Georgiana Fârngoaga Galaţeanu, care preda româna la UCLA şi artistul-fotograf pe atunci californian, şi vesnic român, Emanuel Tanjala) cât şi un concert cu o foarte talentata tânără pianista româncă de 12 ani, Virginia Munteanu, acum avocata la Los Angeles. Deci, astea au fost primele activităţi după care am ţinut conferinţe şi am făcut prezentări pe tot felul de teme romanesti. În 2005 şi 2006 am organizat două expoziţii cu fotografii ale scultpurilor lui Constantin Brâncuşi şi Patriciu (Patick) Mateescu pentru că soţul meu şi cu mine am donat la California State University, Northridge două sculpturi făcute de pictorul ceramist Patriciu Mateescu. Şi motivul principal pentru care am ţinut ca facultatea mea să aibă sculpturile acestea este că mi-am dorit să fie o prezenţă românească pe campusul universitar unde predau eu. Cu bucurie spun astăzi că una dintre sculpturi intitulată “Cinci mâini”, mâini cereşti, cum le numeşte sculptorul reprezentând într-adevăr cinci mâini înalte de zece picioare inspirate din traditia binzantina sunt puse pe faţada Colegiului de Artă de la universitatea la care predau din 1979.
Am fost vicepreşedinta uneia dintre cele două societăţi românesti din Los Angeles; “Viitorul Român Society”. Am adus o artistă din România. Nu foarte cunoscută pe atunci dar extrem de talentată care e specialistă în recitări de poezii: Blaga, Bacovia şi mai recent Eminescu, Lidia Lazu. Şi am organizat patru recitaluri pe tema Blaga, în California, la trei biserici româneşti (din Hollywood, Hayward – Casa Româna, şi Palm Springs) şi la un “Rotary Club” (din Newbury Park din zona Los Angelesului). Artista a fascinat publicul cu trilurile ei, pentru că are un mod foarte special de a dânsa şi a cânta între poezii. Am adus un scriitor român despre care cei din Europa ştiu foarte mult: Bujor Nedelcovici, care a scris romanul “Al doilea Mesager”, o carte destul de importantă pentru literatura română, demascatoare a totalitarizmului Ceauşist când acesta era incă in plină forţă în ţară. Am organizat pentru dânsul câteva vizite la diverse universitati şi diverse alte organizatii din California, ca de exemplu Asociaţia Aliance Francaise, din Riverside, unde pe atunci era Preşedinta romanca, Elena ?. Iar mai recent am încercat să scriu cât mai multe articole în ziarele din California: ziarul “Meridianul Românesc”, revista “Clipa”, şi un ziar românesc din Colorado, “Gândacul de Colorado”. Am publicat două articole în “România Liberă” : unul despre recitalurile Blaga in California in 2008, celalalt un interviu luat la Paris în 2010 scriitorului Bujor Nedelcovici. Subiectul meu principal este: Prezenţe româneşti surpriză în străinătate.
BT: Timpul fuge, e automat! Ne pare bine să vă avem ca oaspete aici la radio 3zzz Melbourne, Australia şi vă rugăm, doamana Costea, să reveniţi cât mai curând.
IC: Vreau să închei această întâlnire prin a spune că dorinţa mea este ca toţi acei care sunt aici în Australia să se gândească că la rândul meu sunt undeva departe, în Los Angeles şi că noi, cu toţii trebuie să ţinem în minte şi în suflet cu dor România cu tot ce are frumos, cultural şi artistic, oamenii cu nobleţea lor sufletească.
şi acum o mică mărturisie de dupa fapt şi dupa cortină … La Melbourne eu fiind departe de colecţia mea dragă de muzică românească din Los Angeles, melodiile pe care vi le-am spus pentru emisiune le-am ales sfătuindu-mă la telefon cu nişte rude ce-mi sunt şi buni prieteni, Silvia (fost Păunescu – nici o legatură cu Adrian …, nepoată de văr dupa tată) si Mihai Bogdan soţul ei, si pasionaţi de muzică românească şsi filme şi cu care mă simt mereu pe aceeaşi lungime de undă de trăiri şi simţiri şi care-mi ştiu gusturile.
BT: În momentele acestea grele prin care trece Australia, când apele ne-au inundat, viforul ne-a smuls casele şi trecem prin clipe grele ne-am bucurat să o vedem pe doamna Hillary Clinton oferindu-ne ajutor, fiind mândră să ne numească cei mai buni prieteni ai Americii. Cum vorbeşte americanul de rând despre noi?
IC: Nu am auzit pe nimeni vorbind de rău. Trebuie să spun cu regret că, în general, în America pe care o ştiu eu nu se vorbeşte prea mult nici de Europa, nici despre Australia, însă sunt sigură că doamna Clinton doreşte într-adevăr să vă ajute şi am fost extraordinar de impresionată de drama pe care am văzut-o la televizor cu inundaţiile din diferitele localiţăti şi regiuni din teritoriul Queensland şi din oraşul Brisbane. Sper că ajutorul va fi binevenit şi mai doresc ca toată aceasta nenorocire locală să fie oprită într-un fel şi să nu aibă efecte puternice asupra întregii economii australiene, asupra australienilor şi asupra românilor care trăiesc aici pentru că vă doresc din tot sufletul o viaţă frumoasă, cu bucurii, cu ploaie ca să fie vegetaţie şi mâncare, dar fără inundaţii.
BT: Doamna Profesor Doctor Ileana Costea vă mulţumim din toată inima şi vă dorim să ne faceţi mândri pe mai departe!
Pe durata emisiunii, Doamna Profesor a mai ales trei melodii: Cântec de pădure – Ion Zubaşcu, Ciuleandra – Maria Tanase şi Mugur de fluier – Phoenix şi da, de ce sa nu mărturisesc, a avut tot timpul lacrimi în coltul ochilor, de emoţie şi dor.
Vă mulţumesc!
In dorinta de a promova cultura romaneasca dna Costea a facut in ultimii ani si recenzii si prezentari in public unor carti romanesti pe care le apreciaza. In cadrul emisiunii la 3zzz a prezentat trei carti: Muntele Iubirii de Livia Grama, Astazi Incepe de Maine de Sorin Issvoran si Veneticii de Ion Lazu.
