Îmi aduc aminte că, înainte de 1989, unul din genurile (sau subgenurile, în opinia unor elitişti) li-terare de mare succes era epigrama. În pofida restricţiilor, riscurilor (inclusiv de suportare a rigorilor unei justiţii telecomandate de organele politice şi total obediente faţă de ele) şi a opreliştilor (nu puţine şi extrem de reale) cu care se confruntau autorii acelei perioade, întâlnirile la care participau şi epigramiştii (indiferent de mărimea talentului lor) se bucurau de un incredibil succes. În pofida prudenţei şi cenzurii autoimpuse, cei cu adevărat înzestraţi reuşeau să strecoare în textele lor şopârle care făceau deliciile ascultătorilor. Evoc, în acest sens, şedinţele lunare ale cenaclului ce funcţiona în acei ani pe lângă Clubul cultural al I.A.Bv., condus de harnicul ş neobositul Dumitru Stănescu, care, cel puţin pentru mine, erau un adevărat regal, nu atât pentru calităţile estetico-literare ale textelor citite (nu lipseau, desigur, nici astfelde calităţi, darnu cred că accentul er pus neapărat pe ele), cât pentru oportunitatea de a râde sănătos faţă de lucrurile strâmbe şi ridicole din jurul nostru.
Acelaşi inimos Dumitru Stănescu reuşea uneori ca, în paginile unei reviste (cu apariţie aleatorie, la cheremul liderilor sindicatului marii uzine braovene), trasă la şapirograf, să publice o parte, infimă, a textelor citite în şedinţele de cenaclu. Acelea ce reuşeau, desigur, să treacă de „vigilenţa” cenzurii politico-ideologice a momentului respectiv.
Mulţi dintre membrii acestui cenaclu se deplasau, la sfârşit de săptămână, prin satele braşovene şi, departe de ochii cerberilor politici, asumându-şi riscuri reale, dădeau dovada talentului lor, bucurându-şi auditoriile considerbile prin suculenţa şi aciditatea textelor citite, nu o dată de un curaj greu de conceput azi.
După 1990, la invitaţia organizatorilor, am asistat la câteva ediţii ale Festivalului „Eterna epigramă”, iniţiat de membrii cenaclului „Satiricon”, la Cluj-Napoca, onorate de participarea celor mai de seamă epigramişti din ţară. Pe unii dintre aceştia am şi avut ocazia de a-i cunoaşte personal.
De mai bine de un an de zile, am reluat colaborarea dintre membrii cenaclului „Satiricon” şi Casa de cultură a municipiului Cluj-Napoca, oferindu-le găzduire şi sprijinindu-i, după odestele noastre posibilităţi, la organizarea ediţiei din 2010 a respectivului Festival.
Unul dintre cei mai activi între epigramiştii clujeni este, indiscutabil, profesorul Eugen Pop, care, în pofida marilor probleme de sănătate cu care se confruntă în ultima perioadă, nu se dă niciodată bătut şi se implică, cu scrisul lui inspirat şi caustic, dar şi cu aportul personal direct, la susţinerea cenaclului şi a activităţilor lunare iniţiate de acesta.
În ultima vreme profesorul Eugen Pop performează şi editorial, la început de an 2011 apărându-i deja două volume, ultimul intitulat „Pseudominifabule”[1]. Volumul, ca şi altele anterioare, ilustrează şi trăsăturile de caracter şi calităţile umane deosebite ale autorului. Fire neîmpăcată cu lenea, minciuna, prefăcătoria etc, dar nici cu racilele societăţii în care trăieşte, Eugen Pop este neiertător şi acid, subliniind, cu har, dar şi cu mult curaj „parvenitismul, demagogia, ipocrizia, cameleonismul politic etc.”[2]
Deplin stăpân pe meserie şi instrumentele scrisului său, Eugen Pop îşi numeşte, inspirat, catrenele din această carte minifabule, oarecum şi spre a mai atenua, cel puţin aparent, din impactul devastator al acestora asupra celor vizaţi de autor.
Eugen Pop nu îşi caută greoi, cu eforturi, subiectele despre care să scrie. Dovedind un deosebit simţ civic, el nu trece indiferent faţă de nimic anormal din viaţa de zi cu zi a societăţii româneşti, în ansamblul ei, dar nici faţă de întâmplările din spaţiul său de locuire. Am putea spune că, dovedind o deosebită cultură şi pătrundere a realităţii înconjurătoare, Eugen Pop face din orice moment sau întâmplare, declaraţie sau acţine politică etc., un subiect al textelor sale epigramistice.
Lectura acestui volum este extrem de savuroasă, oferind cititorilor pe lângă bucuria întâlnirii unor texte scrise cu har şi talent şi un surâs amar, la fel ca al autorului (nu ştiu de ce am impresia că Eugen Pop râde printre lacrimi scriind aceste savuroase şi nemiloase texte ale sale!), bănuiesc, la constatarea că lucrurile despre care se scrie ne fac viaţa grea şi amară datorită mai marilor clipei din viaţa publică şi politică, preocupaţi doar de propria lor îmbuibare şi aproape deloc de binele şi interesul public.
Aşa după cum sublinia şi Silvia Popescu, caratele deosebite, incontestabile, ale volumului de faţă le reprezintă: „meşteşugul verbului, migălit şi nuanţat, dens, varietatea subiectelor surprinse, spontaneitatea şi prospeţimea paginilor, cu asocieri neaşteptate şi conexiuni surprinzătoare.” În opinia aceleiaşi autoare, „toate acestea dovedesc că scrisul este pentru plurivalentul Eugen Pop o a doua natură, cu un stil inconfundabil şi, aici, cu un sarcasm de cea mai pură sorginte românească.”[3]
În opinia mea, virulenţa, aciditatea, dar şi inteligenţa versului lui Eugen Pop fac din aceste „pseudominifabule” unul dintre cele mai puternice, incontesabile şi devastatoare atacuri la adresa clasei politice şi a Puterii actuale. În acelaşi timp, însă, în opinia mea, aceste texte umoristice veritabile vor ajuta generaţiile viitoare ca, dând la o parte vălul propagandistic encomiastic de azi, să perceapă aşa cum se cuvine nişte realităţi crude şi necruţătoare, nu foarte depărtate în timp, care nouă ne fac amară şi greu de suportat viaţa de zi cu zi ce ne este rezervată de un regim incompetent şi indiferent, care şi-a întors de mult faţa de la acest popor şi de la nevoile şi aşteptările lui.
Cred că, prin risipa lui de imaginaţie, de ascuţime şi agerime, prin ironia de cea mai elevată calitate, desprinsă din fiecare text al lucrării de faţă, Eugen Pop se afirmă ca unul din cei mai înzestraţi şi mai autentici umorişti ai României începutului de mileniu III.
[1] Eugen Pop, Pseudominifabule, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Cluj-Napoca, Editura Pro Vita, 2011.
[2] Vezi opiniile Silviei Popescu pe coperta a IV-a a cărţii citate.
[3] Silvia Popescu, idem, op. cit.
