În ciuda progreselor tehnologice (telefonie 5 G, Internet, nave spațiale și automobile electrice), avem aceleași nevoi fundamentale ca ale strămoșilor noștri. Orice obiecție dispare atunci când deschidem ochii într-o nouă dimineață de izolare la domiciliu (din cauza pandemiei de Covid-19). Mașinal, aruncam un ochi pe ecranul televizorului unde mereu se actualizează niște cifre asemeni unui contor al vieții noastre. Poate că este ceasul ce măsoară orele și minutele pe care le mai avem de petrecut în această lume.
Te uiți în jur… Ești singur într-un pat gol, într-o casă goală, populată doar de amintiri. La televizor, diverși inși, crainici ai puternicilor zilei, te sfătuiesc să te izolezi și să stai acasă… #StaiAcasă, fără niciun orizont de așteptare motivațional. Scufundat într-o galaxie de glasuri pe jumătate speriate care se revărsa cu generozitate din difuzorul aparatelor de radio sau TV, îți arunci ochii pe telefon. Îi mai pasă cuiva de tine? Existența ta izolată, singurătatea ta veșnică mai are însemnătate pentru cineva?
Solitudinea te izbește cu o negație dureroasă ca un bici… Uneori, se întâmplă ca zidul de gheață al negației să fie sfredelit de țârâitul telefonului venit de la iubită… Înfrigurat, răspunzi… Vocea ei, îți picură în inimă fericirea… Vorbești cu ea, îți spune ce griji are, îi destăinui necazurile domestice care-au tăbărât pe tine, și, din când în când, îți faci curaj și îi descrii tristețile tale mai profunde (care te atacă precum șacalii turbați în singurătatea stepei). Urmează explicații, încurajări și declarații…
Alteori, nu ai norocul să-i auzi glasul și începi să te îngrijorezi. Apelul își consumă durata rezonabilă de țârâituri într-o tăcere sfâșiată de urletele hienelor nesiguranței… Dar, mai târziu, după o așteptare care îți pare de veacuri, primești încurajări scrise și vorbe frumoase de dragoste… Cuvintele au ajuns unicii mesageri ai sentimentelor pe vremea pandemiei…
În evul mediu, muzica trubadurilor le purta până la urechea îndrăgostiților. Astăzi, undele radio ni le aduc scrise sau rostite în creierul nostru… Cum putem întrupa aceste cuvinte? Cum le putem da carne, membre, nervi, silueta persoanei dragi? Vremea miracolelor a apus de mult… Doar imaginea bidimensională a omului drag îți zâmbește din fotografii…
În epoca medievală, exprimarea iubirii fără împlinire trupească se numea iubire de curte. Înfioară și azi inimile multor semeni de-ai noștri… Bucurați-vă! Virusul ucigaș învie nu doar spaimele omului medieval, confruntat cu Moartea Neagră, ci și năzuința spre iubirea de curte. În locul truverilor, biții, pixelii și ondulațiile radio ne zboară visul unei iubiri împlinite peste sânii dezgoliți ai Morții care pândește…
Dacă nu avem pe nimeni pe care să-l iubim cu atâta pasiune, atunci ne scufundăm în visare… Nu degeaba au explodat vânzările de romane erotice… Cuvântul scris își cheamă adoratorii la un negru sabat.
———————–
Cosmin DARIESCU
Iași, aprilie 2020
