Mai nou, noaptea visez mereu cu fapte petrecute în trecut, de parcă am început o numărătoare inversă a evenimentelor care m-au marcat odată.
…Dacă-l ascultam pe tatăl meu deveneam inginer silvic, primeam un canton undeva, în timpul crizei
de carne mai vânam câte un mistreț și scăpam de pandemie trăind în pădure. La aer curat, departe de
societate. Dar am fost dat la un Liceu Modern-Real (nu „Royal”). Firma asta era serioasă, dar nu era
pentru un tip cu înclinații umaniste, care începuse deja să scrie versuri și să compună sonate. Îi
invidiam pe colegii de la liceul umanist pentru că acolo citeai mult și învățai limbi străine.
Dascălii de română și istorie erau buni. La mate aveam un bețiv. Aveam o dăscăliță rusoaică,
Strahmuțki, la naturale, o urâtă-foc. Mă detesta, eu fiind cel mai frumos din clasă. Într-o zi preda ceva
despre „fecalele” animalelor, iar eu i-am șoptit colegului de bancă un calambur, „fecăcale” și colegul a
pufnit în râs. „Ce i-ai spus?!”, urlă la mine baba. Și s-a apropiat și mi-a tras multe palme, absolut
memorabile. Și la rusă aveam un rus, care-și dezvelea burta să-i vedem tăietura de baionetă
obținută în război. Dascălul de muzică în schimb nu-mi dădea voie să-mi schimb vocea
băiețească și mă obliga să vin la cor. „Nu fac cor fără tine”. O duceam mizerabil cu matematicile,
bețivanul mă provoca la răspuns zilnic, știind că mă stresează. A făcut-o ani de zile, mereu, până i-a
recomandat tatălui meu să mă dea la ore la un cunoscut de-al lui. Corupție, pe lângă damigenile cu
țuică pe care primea de la noi.
În primul an liceul fusese exclusiv de băieți, apoi a venit perioada tulbure, a școlilor mixte. Aveam
colege de bancă. Și ele palpau cu plăcere fermoarele blugilor noștri, murind de curiozitate. Uneori,
prin ultimele bănci, chiar în timpul orelor se aplecau spre băieți, umplându-și gurile cu ceea ce li se
părea a fi sendviciurile ascunse de acele fermoare.
Universitatea de Vest din Timișoara se numea pe atunci Institutul Pedagogic de 5 ani. Din lipsă de
tradiție umanistă, au fost aduși profesori de liceu. Au devenit cu timpul lectori, conferențiari, profesori,
dar la început Facultatea de filologie era la nivel de școală medie. Teodoriu, Tolăneanu, Petrosu,
Șcheie deveneau, cu anii, din ce în ce mai buni. O tovarășă rusoaică, Satrapina, preda limba engleză,
cu accent de Piață Roșie. Urmară niște ani de adversitate față de „printre voi se află un tânăr care se
crede poet, umblă pe la revista Scrisul Bănățean cu mai multă plăcere decât la cursul meu și-și
publică inepțiile pe-acolo…”
Ce-avuserăți, domnilor? Simțeați că-mi face greață cursul de slavă veche și lingvistica, dimpreună cu
propriile voastre persoane? Doar când dascălii noștri, rău văzuți la filiala scriitorilor, începură să
publice în presa literară, și-au mai temperat ura viscerală pentru doi-trei studenți cu veleități de
scriitor. Erau publicați la Scrisul bănățean pentru că redactori ca Al. Jerbeleanu, Dumbrăvescu sau
Ureche aveau nevoie de studii superioare la fără frecvență (și fără să studieze, dar asta era altceva),
pentru a-și putea menține posturile. Nu mai mergea fără studii…
Actuala clădire a Universității este deja o aripă nouă, în vechea clădire erau studenții dela „fizmat”,
matematică și fizică. Filologii, fiind umaniști, niște prăpădiți de la o „facultate de cultură și odihnă”,
erau admiși uneori și în amfiteatre la cursuri, alternativ cu inamicii noștri. Seminarele se țineau pe
strada Doja, într-o casă oarecare. Cantina era în centru, iar căminul… până s-a clădit complexul, îl
constituiau niște foste cazărmi, vizavi de antenele de radio și actualul Iulius Mall. În „hotel Antenă”,
cum îi spuneam, camerele erau de șaptezeci de persoane.
Ne-am obișnuit cu cazarma, numai bine că după primul an se făcea armată jumătate din vacanță, la
marginea orașului, în lagăre împrejmuite bine. Vedeam orașul doar prin binoclu. Abia după depunerea
jurământului puteam ieși la o plimbare.
Mi-am remarcat și acolo un caporal… În pauzele săpatului la locașurile de tragere, ne punea, aliniați,
să urinăm. Pentru că personal aveam aversiune pentru această barbarie, eram batjocorit cu
apelativul de „domnișoara Bureriu”. Preferam să mă abțin, până la cazarmă.
În anul doi de studii, „Intistutul”, cum îi spuneau portarii (femeile de serviciu spuneau la cuverturi
„curveturi”) devenea Universitate, filologii au fost înghesuiți în camere de șase inși în clădirea cantinei
de vizavi de Orizont, unde voi lucra odată ca secretar principal de redacție și într-o casă din spatele
Județului, în timp ce „fizmații” și alții dintre noi, mai bine văzuți, turnătorii la securitate mai ales, intrau
primii în noile cămine, cu cantină la scară. Am crescut „odată cu țara”, ne-am dezvoltat în paralel cu
transformarea ogoarelor de cucuruz din centrul Timișoarei în campus studențesc.
Un episod neplăcut a fost cel cu gazeta murală „Rezistăm iernii”, pe care eu am redactat-o integral,
afișată pe holul din vechea clădire a facultății. Cu poezii, eseuri și grafică în tentă expresionistă,
influențate de lirica austriacă și mișcarea de hipsteri din occident. Securitatea a confiscat-o. Urmând
ședințe în care colegii au fost puși să mă defăimeze. Se pregăteau să mă excludă, însă era o
perioadă de relaxare ideologică și am scăpat. Am redactat și al doilea număr, care n-a mai fost
expus, ci dus imediat la securitate. M-am ales cu un nou exil la cazarmă și tăierea bursei de sfat timp
de șase luni, alături de noii veniți din primul an…
Totuși, un binevoitor, lector Deliu Petronius cu care, la berăria de lângă Bega, „Terasa Eminescu”,
discutam despre Wagner și Thomas Mann, a făcut extraordinarul gest de a-mi propune să-i prezint pe
cei doi preferați ai mei în fața unui auditorium maximum plin de colegi. Am ținut un adevărat curs,
ilustrat cu discurile mele, vorbind liber mai mult de un ceas, apoi am „dirijat” o orchestră imaginară, în
fața tablei, însoțit de aplauzele surâzătoare ale lectorului și întregii săli. Din acel moment aveam un
alt statut într-o instituție în care m-am format totuși cinci ani de zile…
După terminarea facultății urma să ne „satisfacem” stagiul militar de încă patru luni la școala de ofițeri
de la Radna. Plutoanele erau organizate oarecum pe profilul studiilor. Noi, viitorii dascăli, eram toți
într-un pluton, absolvenții conservatorului în altul. Când se defila prin curtea cazărmilor, trebuiau
cântate în cor melodii ostășești. Cei cu studii muzicale au refuzat politicos să cânte folclorul
„pifanilor”, soldaților în termen și, spre disperarea noastră, a dascălilor, i-am auzit cântând coruri din
opere, pe trei voci! Niciun caporal nu-și dădea seama că marșul triumfal din „Aida” nu era un cântec
patriotic românesc. Suna foarte soldățesc, cam ca „Treceți, batalioane române Carpații”, un text
precum „Cântați gloria țării, azi e sărbătoare/Cântați gloria patriei, cântați fanfare”… Iar acel „I-am
învins pe dușmani” era cât se poate de milităros. După un sfat îndelung, am decis că suntem, la
urma-urmei intelectuali. Vom adopta repertoriul muzicienilor. Cine nu cunoștea acele coruri de Verdi
și mai vreo două, de care nu-mi amintesc momentan, n-avea decât să le-nvețe de la mine. Dar numai
pe o voce, că filologii și matematicienii nu aveau habar de muzică. Doar eu și mai vreo doi camarazi
știam să luăm o terță. Și acest grup restrâns cânta cât se poate de tare, pentru a da impresia că,
asemeni conservatoriștilor, pășeam pe două voci. Era destul. Am scăpat astfel de melodiile soldățești,
cu texte patriotarde și țărănești totodată, de „Cântarea României” sau cenaclul „Flacăra”. Având eu o
relație strânsă cu Wagner, am introdus în repertoriul nostru un text absolut „patriotic”: „Din nou mi-e
dat să-ă te văd, scumpă țară/Și cerul tău să-ă-l salu-u-ut iară”. V-ați prins, e corul… pelerinilor din
opera „Tannhauser”. În operă se cântă lent, în pas de marș i-am imprimat un tempo alert. Cu asta le
-am luat fața conservatoriștilor. Caporalii credeau că-i tot un cântec militar, compus de vreun Ion
Bumbu. Am introdus această piesă în repertoriul nostru după ce-l văzusem pe un coleg de-al nostru,
muzician, exersând la vioară pe acoperișul cazărmii, într-o duminică. Mai târziu băiatul devenea
concertmaistru la Filarmonica Banatul din Timișoara. Tot la vremea aceea am publicat și o poezie
patriotardă în „Apărarea patriei” și a venit un delegat de la București să-mi propună să devin redactor
militar. Am refuzat politicos, ca un „copil prost” ce fusesem.
La Radna mă vizitau părinții, când puteau, aducându-mi pui la grill și ciocolăți pe care le vâram în
RPG-ul din dotare și le pierdeam uneori, culegându-le fără milă colegii de pluton. Cu părinții mergeam
direct într-o cameră pe care tata mi-o închiriase, ca să am un refugiu. Îmi lăsam acolo hainele civile.
Cu un oarecare regret o spun, adeseori preferam masa la unitate, deci puiul fript nu-l dădeam pe
fasolea cazonă cu carne măcinată și mult usturoi, o rețetă de Radna pe care o folosesc și azi, acasă, pe
timp de carantină… Prin spatele unității se putea evada, prin vița de vie de pe dealuri. Era acolo doar
un post de pază, pe unde se roteau tot ai noștri, care nu ne făceau probleme, dacă fugeam spre oraș din
orele de somn de după masă sau de studiu. Chestia cu plata unei camere a fost costisitoare, locația, cum
se spune impropriu azi, a fost folosită de mine destul de rar. Aveam cheie, era un fel de garsonieră prin
zona bisericii catolice, alăturată unui apartament prin care mai existau o femeie și o fată adoptivă,
foarte interesată de uniformele celor ce urmau să devină profesori sau ingineri prin viața civilă. Din
prima zi de plecare legală din cazarmă, am decis să-mi iau hainele civile și să trag o tură peste podul de
pe Mureș prin Lipova. Mi-am tras niște chiloți tetra adecvați și iată, fără să ciocănească la ușă, intră fata.
M-am scuzat pentru ținută și ea a exclamat:
–Doamne, ce frumoasă cătană ne-a trimis dumnezeu! Servus! Băiat bronzat și fain, cu ochi albaștri. Nu te superi, nu, nu te supăra. Asta e casa ta, când o vrei și când mă vrei pe mine. Dacă mă vrei, uite că sunt frumoasă, ce dracu`.
–Chiar ești. Și sunt de acord să… colaborăm.
–Cine știe de când n-ai avut ocazia să-ți tăvălești prietena… Nu ai prietenă?
–Am avut o mulțime de prietene, încă de la unsprezece ani. Dar în prezent sunt despărțit de o fostă logodnică.
–Păi atunci cu atât mai bine îți prinde o evadare din porcăria aia de cazarmă. Ce faceți acolo, v-o luați la labă, când e plin orășelul ăsta de muieri.
–Păi să știi că-i chiar așa. Cu prietena de sub pătură…
–Scuză-mă, te-am luat tare din prima și nu se face. Dar tatăl tău a plătit deja pentru patru luni aici și stă bunătate de cameră goală și mă tot gândeam, oare cine va veni.
–Și iaca, am venit. Cred că se poate evada ușor. Cel mai sigur e însă duminica. Iaca, duminică fiind am toată ziua la dispoziție, mai ales că ai mei nu au venit de data asta.
–Mă, adevărul e că trăncănesc cam mult, dar am crescut la orfelinat, la țară. Iar în clădirea de vizavi era orfelinat de băieți. Îți imaginezi…
–Și nu vă întâlneați cu băieții?
‒Dar era un grup de băieți acolo care o făceau între ei, undeva, în spatele clădirii, iar noi, câteva pițipoance curioase i-am urmărit și am văzut amănunțit ce făceau.
–Și cum era?
–Ciudat. Dar, cum să-ți spun, mie-mi plac mult băieții. Erau frumoși și ceea ce făceau dovedea energia masculinității. Erau niște țâri și n-ai fi crezut ce bine dezvoltați erau, știi din ce punct de vedere. Vezi, că tot am reușit să mă întâlnesc cu unul și să ne jucăm de-a ceva prin tufe. Iar la sfârșit mi-a zis că e la fel de plăcut și cu fetele, nu numai cu băieții… Și ca să oprească fenomenul ăsta, ceea ce a dat dumnezeu nu poate fi oprit, i-au mutat la Timișoara. Tot orfelinatul de băieți. Acolo au făcut minuni din prima zi, cu toate că-i duceau pe la penticostali. Au spart ferestrele. Toate. Nu suportau să nu se simtă liberi, ca la țară… Dar stai jos. Ăștia de pe tine sunt precis din străinătate. Noi n-avem așa tetra faini. Ia să văd… da sunt fini.
Nu mi-au mai fost pipăiți chiloții și vă dați seama, imediat am simțit ceva ca un curent electric și am prins-o în clește, i-am promis că-i dau și ei o pereche de chiloți din ăștia, apoi îi dădeam jos pe ai mei. Fata se pricepea, se vede că a mai avut asemenea ostași în gazdă. Apoi am invitat-o în oraș, la un prânz.
Exista prin centrul Lipovei, după bazar, mi se pare, un restaurant vânătoresc, sau așa părea, că avea în interior montate în perete niște coarne fabuloase de cerb. S-a dus să se îmbrace, a luat și chiloții străini, iar eu m-am deghizat în civil. Blugi albaștri de Levi Strauss, cămașă în carouri, cizmulițe cu toc înalt, de cowboy și o pălărie cu boruri largi, care putea fi lăsată pe obraz în jos, pentru a nu fi recunoscută mutra. Așa că Ana sau Jeana părea a fi însoțită de un turist străin, poate chiar american. Avea și ea o fustă înflorată, gen Sao Paulo, cu un tricou bine decoltat, dar, după mine, nepotrivit cu fusta. Oricum, lipovenii se căscau la noi. Am comandat niște biftecuri tartar, ea nu știa cum se mănâncă așa ceva, nici chelnerii nu știau că la asta se servește pită prăjită. Așa că i-am trimis s-o prăjească. Au crezut că mă fentează cu carnea crudă, servindu-mi aluat de mici în loc de vită măcinată. Am făcut gălăgie, lansând și niște cuvinte în engleză și în final au adus ce trebuie, plus un vin din podgoriile Lipovei, țărănesc, dar bun. Jeana mă privea ca pe un milionar și realmente părinții m-au ghiftuit cu bani. Tot îi spuneam ce voi face după cătănie. După cinci ani, plus armata, „băieții cu ochi albaștri” rămâneau angajați în Timișoara, la organele de presă. Neciripitorii se duceau la țară, la catedră. După trei ani și definitivat, mă vor chema intempestiv la Radio Timișoara. Din acel moment începea lunga mea activitate în audiovizual și presa literară, unde voiam să mă transfer…
După asta ea m-a dus pe malul Mureșului, într-un loc deosebit de mocirlos și pustiu. Ne-am agățat hainele într-un copac și, la indicațiile ei, cum că mâlul acela e foarte sănătos, dar e folosit cu eficiență doar la Mako, în Ungaria, ceva mai jos. Aici e cam periculos, e un pic radioactiv, însă… Așa că ne-am dezgolit și ne-am uns cu mâlul prost mirositor și folositor, la ce, nu știu. E interesant să îmbrățișezi o fată mâzgălită în acest fel, eram două păpuși de pământ… Trebuie să ne purificăm în apele repezi ale râului pentru a face dragoste. Apoi am urcat la cetatea Șoimoș, era absolut pustiu, așa că ne-am făcut de cap și acolo. Numai după aceea ne-am încheiat „raidul” erotic, mi-am luat uniforma și plecat direct spre cazarmă.
Înainte de asta am făcut un drum până la birtul din proximitatea cazărmii, pe unde treceau toți învoiții care considerau că nu e necesar să intri neapărat nebăut în cazarmă, că n-are rost. Culmea că birtul era închis, cum nu fusese niciodată. P… mă-ti! Ce se petrece?
Având bilet de învoire, am mers pe la intrarea principală. Am fost oprit de o cătană cu nasul și gura acoperite de o fâșie de pânză albastră.
–Nimeni nu intră în unitate.
–Păi am avut bilet de voie.
–Așa mult timp? Treizeci de ani? N-ai auzit de starea de urgență?
–Nu știu despre ce-mi vorbești. Doar sunt în haine militare și…
–În blugi, cu cisme de cowboy… Haida-de. Pleacă de aici cât mai repede, până nu vine garda.
M-am cărat de acolo repede, pipăindu-mi hainele, pletele și barba, crescute peste măsură. Recunosc că nu înțelegeam ce mi se întâmplă și m-am refugiat în zona bisericii catolice ca s-o caut pe Jeana. Era semiîntuneric, nimeni pe stradă și nu am găsit casa. Nu mai exista casa. Era o altă epocă aceea pe care o trăiam. Am plecat „în sus” pe Mureș. Albia era secată ca-n perioadele de etiaj, de secetă și am găsit repede ceea ce căutam, mâlul acela radioactiv probabil. Am început să mă mâzgălesc pe tot trupul, pe haine, pe păr, apoi, în timp ce noroiul se usca pe mine am urcat spre cetate, spre ruinele turnului unde am fost ultima dată cu ea. Și am dat peste niște oameni care frigeau o oaie pe un rug și care mi-au spus că planeta este în pericol: „It’s a pandemic, sir, we took refuge on this hill to keep us safe. We are American tourists. Nobody knows about this disease. It’s very serious…”
OK. Am plecat spre baza turnului simțind o senzație ciudată, așa cum am simțit-o și la prima baie cu acel nămol care ajunsese până la Mako. Am adormit în iarba deasă. Și brusc se făcu lumină. Una puternică, de la soarele torid pe care nu-l cunoscusem până atunci. Soare de zonă subtropicală. Cruste nămoloase se desprindeau de pe mine. Mă aflam într-o albie secată a unui râu mic. În niciun caz nu e ăsta Mureșul. Urlau împrejur sirenele da alarmă ale unor mașini de salvare. Când m-am ridicat, am văzut lângă mine ceva abandonat, un obiect ciudat. O geantă, pe care am deschis-o. Era ceva special. Mai târziu aveam să aflu că e vorba de un laptop. Am deschis clapeta și într-adevăr, am găsit un ecran și o tastatură. Începeam să-mi amintesc, încetul cu încetul. S-a deschis un skype. Mă aflam în zona acoperită de wireless, singura în lume de acest fel, care nu putea fi decât Silicon Valley. Pe ecranul devenit luminos, apărură două chipuri, fiul meu și nepoțelul. „Tata, servus! Ai venit singur, de data asta și într-un mod special, că avioanele cu care veneați în fiecare an, Lufthansa sunt falimentare. Găsim însă unul de la United ca să te-ntorci. Vorbim puțin mai târziu… Am aici probleme.” Nu voiam să mă întorc, eram pentru a zecea oară în Statele Unite, la copii, ultima poziție pentru care aveam viză expira. Cu laptopul găsit sub braț i-am căutat la Elan Village, dar nu se putea intra din cauza carantinei și mi s-a spus că ai mei se mutaseră de scurt timp în alt areal, la los Angeles. Trebuia să-mi iau niște haine ca lumea, dar magazinele erau închise. Un shelter pentru homelessi m-a salvat, oferindu-mi blugi noi și o vestă. Toată lumea, care mai circula, avea măști, am primit și eu una. La Safe Way-ul la care am fost de atâtea ori pentru alimente era coadă și se intra când ieșea cineva. O lume tăcută făcea cumpărături, nu știu cum era la război, dar o atmosferă apăsătoare domnea peste tot. Acum memoria mea începu să funcționeze perfect, mi l-am amintit și pe seniorul care era peste tot în marketul ăsta și ne-am salutat „ca deobicei”, cu „Guten Tag” și „Auf wiedersehn”. Eram singurul care a plătit cash, cu euro. Aveam acum somon de Alaska în cutie și conserve cu fasole Bush, plus niște doze de American Budweiser. Văzând că n-am bagaj, seniorul mi-a oferit un rucsac în culorile steagului american, urându-mi „bonvoyage!” Eram foarte obosit după umblatul ăsta pe bike lan-urile din San Jose și mă durea gâtul. Uitasem să iau ceva de la farmacia Safe Way-ului. Probabil sunt asimptomatic. M-am întors la Elan și am găsit la o firmă, Gartner, o parcare goală și o bancă. Am deschis calc-ul. Bateria laptopului mai funcționa. Am intrat pe skype, în dialog cu fiul meu, Chris. „Tata, mama ce mai face?” I-am spus că s-a operat la timp, acum medicii nici nu mai operează. „Trebuie să mergi acasă. În State pandemia e mai virulentă decât la voi, California fiind pe locul trei în țară. Regret, nu putem deocamdată să ne vedem. Momentan suntem bine, lucrăm de acasă, numai eu mai merg uneori la lucru, căci la programul spațial nu s-a renunțat. Racheta refolosibilă, care s-a lansat deja de vreo zece ori, trebuie să plece, dar s-a amânat totul…” Era mai nasol decât am prevăzut. Aș fi luat Amtrakul spre ei, să-i văd, dar ne vom vedea online de acum înainte. „Ia un microbuz pentru SFO, ți-am luat bilet pentru Munich și de acolo, de data asta până la Arad. De acolo te descurci…”
Eram doar trei persoane în avionul firmei United. Fix ca în ordonanța militară de la noi. Nu știu cum s-a întâmplat cu această oribilă confuzie care mă trimitea ba în trecut, ba în viitor. Așa se manifestă boala? Mi-era groază să dorm, căci nu se știe unde mă voi trezi. Ei și? Am luat un imovane și am dormit, fără să mă ating de mâncare. Când m-am trezit, tava scaunului din față era desfăcută, stewardesa îmi lăsase cutiile cu mâncare și două doze de Paulaner. Le-am păstrat pentru cursa Regional spre Arad.
Nu mai recunoșteam Aradul de la inundațiile din 1970-75. Mă rodea ceva să ajung la Lipova. Și iată-mă, coborând dintr-o mașină la Radna. Am grăbit pașii spre biserică, printr-un spațiu golit de oameni. Nu mai recunoșteam casa, pentru că nu mai trăiam în trecut. Trebuia să activez forțele cuantică și psihică, despre care se spună că generează teleportare. Nu știam exact despre ce e vorba și am coborât în albia Mureșului, spre nămolul radioactiv. Era iarăși către seară. Am păstrat hainele pe mine și am început să mă mânjesc. Dacă aș fi ajuns din nou în trecut, la Ana sau Jeana, n-ar fi fost o problemă să fiu nămolos direct pe piele, fără haine. Dar dacă nimeream gol în altă parte, ar fi fost jenant pentru un „tânăr” de 54 de ani. Am urcat până la cetate îngreunat de rucsacul cu bere, pe care nu l-am umplut de noroi. Am oprit lângă turnul distrus, într-o pustietate deplină. Peisajul era magnific și mă gândeam gelos că natura va rămâne la fel de frumoasă și după dispariția oamenilor. M-am așezat în iarbă și am început să desfac dozele de American și Paulaner. Nu voiam să le am asupra mea în următoarea apariție, făcând dovada călătoriei mele fantastice. Dozele de la Safe sunt cam de 800 grame, mi se pare 20FL OZ, în sistemul lor. Așa că m-am umplut pe dinăuntru și am început să arunc cu doze goale în prăpastie. După care am adormit, pregătit să…
…Afară ploua. Am ieșit din gara Timișoara cu noroiul șiroind pe mine și cu un rucsac gol în spate. Doi polițiști arătau spre mine, dar nu mi s-a cerit declarația pe propria răspundere. Credeau, văzând rucsacul în culorile steagului american că sunt turist. De data asta am fost teleportat acasă. Am cumpărat de undeva o pâine și am ajuns foarte obosit la locuința noastră. Soția mă aștepta. „Unde ai stat atâta?” „Cât am stat?” „Tu nu ai ceas? De două ore te aștept cu pâine.”
Doar două ore. Am intrat repede la mine în cameră pentru a mă debarasa de rucsac și de hainele îmbâcsite. Apoi m-am spălat îndelung cu mult săpun. Dacă s-ar fi uitat mai atentă la rucsac, nevastă-mea ar fi intrat la idei și m-ar fi întrebat, cu lacrimi în ochi, ce mai fac ai noștri din America. Nu mai vorbisem cu ei de o săptămână, urmăream mereu graficul care tot urcă și nu se mai îndoaie.
LUCIAN BURERIU
