Aceasta ar fi doar una dintre posibilele perspective analitice asupra volumului „ÎNGERUL ADÂNCULUI”, Editura Mirton, Timișoara, 2020, semnat de Eugen Dorcescu. Ediție îngrijită, Selecție de texte, Prefață și Note: Mirela-Ioana Dorcescu.
Jurnalele, mai ales cele literare, cuprind, fără îndoială, partea de trăire interioară, fosforescentă, tulburată și care iese la suprafață, în văzul celorlați, doar atât cât vrea autorul. Asemeni unei sclipiri de fulger. Rotundul, care ține de sinuozitățile profunde, secrete, și chiar de tainica sălășluire a divinului în om, indefinibilul rămânând undeva în adâncul firii. Uneori, acest inefabil se pierde, odată cu ființa umană.
Un jurnal ce se croiește, însă, pe dimensiunea om – univers, om – Creator poate depăși acest risc și poate salva taina ființei. Așa se întâmplă și în cazul tomului de peste 500 de pagini, Eugen Dorcescu, „Îngerul Adâncului”, semnalat mai sus, volum care cuprinde o largă perioadă calendaristică, 1 februarie 1991 – 14 noiembrie 1998, cu o întrerupere de aproape un an de zile. Întrerupere ce-și are și ea rostul, în istoria acestui demers introspectiv.
Dacă orice jurnal presupune un act de comunicare specială cu viitorimea, cu cei care-l vor lectura mai târziu, el presupune totodată și un accept al autorului, devenit personaj al propriei sale mărturii, un accept de a le dărui celorlalți ceva din sinele său. Eugen Dorcescu începe a scrie jurnalul dintr-o pornire a eului, nu spre confesiune neapărat, ci, mai înainte de aceasta, spre cunoașterea fațetelor sinelui. Spre introspecție, în adânc de ființare: „… vorbesc cu mine însumi cât mai departe de oameni și cât mai aproape de Dumnezeu, 1991, iunie”. Nici nu-și propune să-l publice vreodată. Adesea vrea să renunțe și chiar o face, după cum notează în 13 noiembrie 1998: „Jurnalul va rămâne mai mult ca sigur nepublicat, până când mă voi muta la Domnul… Domnul (nădăjduiesc și mă rog) mă va sfătui cui să las manuscrisele…” (p. 521). Domnul chiar l-a sfătuit și i-a trimis o mână îngerească, i-a trimis-o pe Mirela-Ioana (soția lui Eugen Dorcescu), care a citit, retrăit, salvat de la uitare o epocă cifrată în mii de zile.
Întrucât unghiurile de abordare a acestui impresionant volum, ca problematică și ca raportare la sinele poetului, sunt mult prea numeroase și mult prea diverse, voi încerca să mă refer doar la câteva aspecte. Fără a viza, nici aici, o reușită exhaustivă, desigur.
Structurat pe trei părți, cu trimiteri, în ebraică, la Vechiul Testament, sintetizând, dintru început, stările definitorii, întâlnite în excursul ce va urma, textul ne înștiințează că vom lua cunoștință, explorând, alături de autor, hăţişul realului, de existența metafizicului și a transcendentului. (Partea I – Moth tamuth/Vineri 1 februarie 1991 – Miercuri ,15 –Joi, 16 iulie 1992; Partea a II-a – Abaddon/Îngerul Adâncului/Luni, 26 iulie 1993 – Marți, 7 februrie 1995. Partea a III-a – Havel Havalim/Deșertăciunea deșertăciunilor, Duminică, 10 septembrie 1995 – Sâmbătă, 14 noiembrie 1998).
Jurnalele din literatura română le cunoaștem și o comparație ar însemna un studiu amplu. Fiecare își are structura sa, are cărări croite între cotidianul general și cotidianul trăit pe cont propriu, în larga, nepotolita existență umană. Dar, cum „Îngerul Adâncului” își are straturile sale absolut particulare, voi lua în calcul un alt jurnal, de o altă factură, aparte, tocmai pentru a sublinia notabilele însușiri compoziționale și semantice, spre care ne îndrumă „Abaddon, Îngerul Adâncului”. Drept referință, prin diferențiere, iau „Journal de travail”, 1938-1955, de Bertolt Brecht, Editura L’Arche, Paris, 1973; titlul original, în limba germană: „Arbeittsjournal”.
Așadar, cărările, pe care va trebui să înaintăm în mersul lecturii propuse de „Abaddon, Îngerul Adâncului”, au un bine marcat caracter semiotic, estetic, moral și conceptual. Forul interior al autorului-personaj este un… adânc. Însuși îngerul ales, se știe, simbolizează adâncurile. Din acest punct, orice moment din desfășurarea jurnalului am lua în atenție, ne vom simți conduși subtil, adeseori cu franchețe, spre o realitate antropo-cosmică. Și spre metafizic. Este felul propriu autorului-poet de-a simți și de a se raporta la lume, la viață. De remarcat că, dacă în jurnalul lui Bertolt Brecht, ales ca reper de diferențiere, autorul se implică în zbaterea, în viforul lumii sale (să nu uităm că este cuprinsă și perioada hitlerismului), Eugen Dorcescu se retrage în sine, trăiește intens înstrăinarea și, de aici, găsește căi deschise către metafizic. Se va simți/se va numi un „Cavaler al lui Hristos”, nicidecum un cavaler al prezentului trecător și dezolant.
Bertolt Brecht adună secvențe din presa vremii, își spune părerile, se agită, vrea limpezirea unei societăți debusolate. Autorul român, însă, scrie. El este POETUL. Creatorul unei punți între lume și transcendență. Studiază Biblia, stihuiește Psalmii. Cosmocentrismul său face parte din propria viață, nu doar din creația sa literară. Este structurat a înțelege și a lua în seamă doar esența. Adică divinul. Societatea nu-i oferă siguranță sau liniște. Superficialitatea nu este o alternativă pentru eul său. O spune franc: Oamenii sunt așa cum sunt, un coșmar, la fel de îngrozitori pretutindeni. Și la fel de nenorociți, vrednici de milă…” (18 decembrie, 1994, p. 39).
Sacrul este punctul său de echilibru. Elementul de care sinele său, creuzet de frământări, va avea mereu nevoie. Însingurarea, lipsa dorinței de a se amesteca în lumea plină de vârtejuri fără preț îl fac nefericit. Metafizicul e singurul orizont ce-l poate împlini, în lupta cu sinele său plin de ascuțișuri și căutări: „Nu există artă mare în afara sentimentului metafizic”(p. 391). Sună ca un verdict. Ca o mărturie de credință scriitoricească. Dacă scriitorul român preferă metafizicul, esența, Bertolt Brecht, în jurnalul său, care a făcut vogă în mai multe țări, crede că arta trebuie să fie racordată la realitatea în fierbere. La realitatea frustă, palpabilă: „… on ne peut, en général, parler de réalisme, que dans le sens où il est question d’un approche réaliste par l’écrivain du monde, et du metier d’écrire…” (p. 167).
Să precizăm, însă, foarte ferm: „Jurnalul…” lui Eugen Dorcescu nu este câtuși de puțin evazionist, din paginile lui nu lipsește analiza lucidă, realistă, fără menajamente și fără părtiniri a istoriei contemporane. Dimpotrivă, lumea este prezentă, în toată trivialitatea și disperarea ei. Dar, evocând-o, autorul nu se oprește la tabloul ei perceptibil, ci o plasează între două imensităţi apolitice, ambele în măsură să o lumineze până în străfunduri și să-i reveleze nimicnicia: adâncul sinelui, pe de o parte; abisul divin, pe de altă parte.
Oricum, trebuie reținut că, înainte de ascensiuni conceptuale, de mărturiile despre artă etc., Jurnalul acesta se definește ca un summum cu valoare literară, cum precizează, în prefața intitulată Opera totală, și Mirela-Ioana Dorcescu, bună cunoscătoare a subtilităților cărții, întrucât a făcut munca de îngrijire a ediției, dar și cel mai competent exeget și hermeneut al poetului. Palierul creativ-literar nu este și nici n-ar fi fost posibil să fie departe de elanul metafizic. Însuși procesul de creație își are coordonata sa cosmică și spirituală. Din adâncul ființei poetului. După o pagină superbă, în care este descris vântul, ni se sugerează, din nou, adâncul, întunericul din sinele profund. Avem și argumentul: Domnul Însuși i S-a revelat lui Solomon din întuneric adânc .
În pagina din 9 octombrie 1994, se lasă evidenței faptul că frământarea, determinată de manuscrisele pe care nu știe cui le va lăsa, accentuează golul interior. Un vid metafizic, spune chiar autorul. Raportarea la timpul petrecut în istorie se face în notații exacte, adăugând sentimentele adiacente: un volum de poezie în creștere, bine primitul volum Cronică, întâlniri literare, mai mult sau mai puțin reușite, hărmălaia socială și politică de după Revoluția din 1989, rolul intelectualității (un rol ratat: autorul îl citează pe Flaubert, care are aceeași opinie despre intelectualii din perioada de după Revoluția franceză), fapte, ideologii, opinii, totul se repercutează în interiorul său. Peste creația poetică, peste lume și peste percepția ei, plutește, există Duhul. Cel care coordonează totul. Apar și bucurii. Eul creator aduce împliniri. Eugen Dorcescu este numit, de către Părintele Ioan Negruțiu, poetul credinței, versificarea Psalmilor este o etapă singulară, înaltă. La fel, stihuirea Eccelesiastului (atât de îndrăgit!) și a Pildelor. În vâltoarea vieții, cu zile anoste sau tensionate, la Editura Facla, unde o vreme a fost și Director, între dezolări, intrigi (unele îl țintesc direct, deși a dorit să fie departe de toate aceste bătălii de moment și să rămână lupul singuratic, pe care-l consideră nobil, în comparație cu javrele de tot soiul), între acestea toate, propășirea creației sale poetice nu poate fi oprită. Aceasta rămâne chiar semnificația existenței pe care și-o asumă. „Psalmii în versuri”, o capodoperă (aidoma „Ecclesiastului în versuri” sau „Pildelor în versuri”), au presupus muncă și detașare de vânzoleala socio-politică a tranziției și a capitalismului venit intempestiv peste noi… „Mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a dat puterea să străbat, versificând, cincizeci dintre minunații Psalmi ai lui David… Marți, 9 aprilie, 1991”.
Și prezentarea ar putea continua, cu alte decodări, cu alte înțelesuri, generate de substanța ideatică și de performanța estetică ale acestui jurnal: Îngerul Adâncului, de Eugen Dorcescu. Bucuria de a cunoaște mărturiile, statornicite în cele câteva mii de zile consemnate în jurnal, aparține, și va aparține, in crescendo, tuturor celor (cititori obișnuiți sau profesoniști), tuturor celor care vor avea șansa de a lectura această carte unică, în contemporaneitatea noastră atât de amară, atât de confuză.
———————-
Veronica BALAJ
„Timișoara”, 10 iulie 2020, p. 9.,
