Ce este bucuria? Cum poate fi ea definită, înţeleasă şi trăită? Cu siguranţă că nu este simplu să dai răspuns la astfel de întrebări, dar fără să îţi dai seamă, de multe ori gândirea te poartă către acele momente, din nefericire puţine la număr, când acea senzaţie extraordinară a bucuriei te-a cuprins pentru câteva clipe. De ce durează atât de puţin ce este frumos? De ce fericirea este efemeră pe pământ? Mă simt asemenea unui copil în faţă unui vast univers pe care nu pot să îl cunosc, dar care mă copleşeşte, mă sfărâmă chiar prin greutatea să imensă, densă şi lipsită de sentimente. Viaţă este dură, iar provocările te asaltează la fiecare pas, dar cu toate acestea imaginea bucuriei nu trebuie să te părăsească vreodată.
Bucuria reprezintă un „salt interior”, o desprindere de sine, de orizontul strict al lumii fizice în mijlocul căreia trăieşti, o percepţie amplificată în spaţiul dorinţelor celor mai frumoase ale sufletului tău. Uneori se împleteşte cu imagini din copilărie, cu acele senzaţii tainice pe care le-ai experimentat acasă, la şcoală sau printre prieteni, iar alteori se asociază pur şi simplu cu imaginea unei flori, a mării, a unui asfinţit sau chiar cu chipul celui drag.
Pentru mine fericirea este asociată cu străzile pavate cu piatră din centrul istoric al Braşovului, cu dealul Tâmpa ce domină întregul oraş al copilăriei mele sau cu mirosul de cărbune ars în cuptor din Valea Jiului unde am locuit de asemenea o bună perioadă de timp. În mod straniu, deşi am stat atât de mult în Bucureşti, imaginile memorate în acest loc nu sunt deloc asociate cu ideea de bucurie, păstrând doar o tentă fără formă şi cenuşie.
De asemenea, bucuria îmi rămâne asociată cu aşteptarea vacantelor din perioadă când eram elev, mai ales a celei de primăvară, care deşi dură cel mai puţin, totuşi se împletea cu mirosul proaspăt al florilor şi al ramurilor înmugurite ale copacilor „treziţi la viaţă”. Mai departe, „văd” la modul cel mai concret munţii, acei munţi de care pur şi simplu m-am îndrăgostit atunci când eram mic, ce înconjoară din toate părţile Ţara Bârsei. Nu pot să uit nici cerul, de un albastru ce nu poate fi descris în cuvinte, ce îl poţi vedea atunci când urci pe munţii Bucegi sau verdele crud al pădurilor de pe Valea Prahovei.
Abia acum îmi dau seamă cât de frumoasă este ţara în care ne-am născut şi cât de fericiţi am putea să ne simţim în ea, dacă am şti să o preţuim şi să fim buni unii faţă de ceilalţi. Iar atunci când îmi laş gândul să se înalte asemenea unui zmeu de hârtie ridicat de vânt, toate experienţele nefericite se estompează, toată cruzimea inutilă de care am avut parte de-a lungul vieţii îşi pierde puterea de a-mi mai otrăvi prezentul. Sunt sigur că ai nevoie de o astfel de experienţă, de acest salt interior al bucuriei, de această renaştere ce numai ea îţi poate oferi împlinire şi sens pe acest pământ.
Puterea întunericului se regăseşte în capacitatea să de a-ţi răpi amintirile bune şi frumoase din sufletul tău, de a-ţi distorsiona percepţia şi de a te otrăvi cu un prezent plin de cenuşiul problemelor de tot felul. În măsură în care vei lasă că mintea ta să devină captivă acestui mod de a gândi, tot universul interior se va comprima, se va condensa pe câteva preocupări obsesive ce îţi vor distruge viaţă.
Experienţă pe care o acumulezi în această lume este direct influenţată de capacitatea de a surprinde deopotrivă detaliul şi ansamblul, de a vedea atomul şi stelele cerului, de a pătrunde în adâncul lucrurilor şi de a surprinde armonia a tot ce există. Însă atunci când mintea îţi este afectată de experienţă nefericită a prezentului, perspectivă dispare, detaliul se estompează, iar tu devii captiv influenţei morbide a neantului, care nu are altă culoare decât un cenuşiu ce alunecă spre întuneric.
„Ochiul este lumina trupului”, spunea Isus Hristos, iar acest lucru se referă deopotrivă la claritatea percepţiei pe care o ai asupra a tot ceea ce există. „Trupul” în înţelesul deplin al acestei învăţături se înţelege în mod deosebit prin impactul impresiilor asupra minţii, care pot fi „lumină” sau „întuneric”. Niciodată o percepţie întunecată sau cenuşie asupra existenţei nu va aduce un câştig pentru a învăţa lecţiile acestei vieţi, care includ obligatoriu şi tema „bucuriei”.
Chiar şi formulările cele mai meşteşugit alcătuite pe care le poţi memora pentru „vremuri întunecate” nu te vor putea ajută. Biblia va rămâne lângă ţine deschisă, dar fără putere, dacă nu vei avea lumina bucuriei în suflet. Adevăraţii sfinţi au fost oameni fericiţi indiferent de ceea ce le-a fost dat să pătimească în lume. Bucuria interioară autentică nu poate fi răpită de nimic şi de nimeni, iar ea este izvorul puterii pentru întreagă fiinţă în a face faţă prezentului.
În Evanghelia după Ioan 16.22 citim: „Tot aşa şi voi, acum sunteţi plini de întristare, dar Eu va voi vedea iarăşi, inimă vi se va bucură şi nimeni nu va va răpi bucuria voastră vreodată”. Să nu rămâi doar la aplicaţia istorică atunci când citeşti aceste cuvinte. Isus a promis că îţi va oferi bucuria întâlnirii cu El chiar în mijlocul vieţii prezente. Acest lucru se produce ori de câte ori din fragmentele memoriei se reconstituie imaginea lucrurilor ce ţi-au inspirat putere de-a lungul vieţii sau din experienţele ce ţi-au oferit şansa de a face „saltul interior al bucuriei”.
O secvenţa dintr-un film din seria Harry Potter îmi vine acum în minte, când în luptă cu magia neagră Harry este instruit să rostească o formulă salvatoare, cu condiţia însă de a menţine mereu imaginea celui mai frumos moment din viaţă pe care l-a trăit. Trecând dincolo de ficţiune, cuvintele inspirate ale Scripturii vor avea putere să înfrângă orice formă de întuneric ce vine asupra ta în măsură care ele vor fi asociate impresiilor pozitive pe care le- adunat de-a lungul vieţii.
Dacă vei strânge mereu tot mai multe amintiri plăcute sau impresii ce ţi-au oferit încurajare, dacă vei insistă în retrăirea lor, atunci vei putea avea o temelie puternică în a face faţă dificultăţilor de tot felul, precum şi în înţelegerea cuvintelor tainice ale Scripturilor Sfinte. Natură umană tânjeşte după înţelegere, compasiune şi bucurie, ea are nevoie de cuvinte, gânduri şi impresii care să îi hrănească dorul interior după împlinire.
Răul într-un anume sens este străin naturii tale, reprezentând un intrus periculos, un virus nimicitor care prin impresii întunecate îţi murdăreşte simţirea şi viaţă. De fapt aşa îl şi poţi recunoaşte. Orice fum înecăcios îşi impune rapid prezenţa prin senzaţiile pe care le provoacă. Dar dacă impresia puternică a bucuriei va rămâne în suflet, asemenea unei candele ce nu se stinge, puterea întunericului nu va putea să pună stăpânire pe ţine. Saltul interior al bucuriei îţi va conferi putere de a rezistă şi de a trece prin mijlocul oricărui fel de încercare, fiindcă în cele din urmă orice formă de bucurie cuprinde în ea gândul eliberării şi intrării într-o zi într-o lume nespus mai bună şi mai minunată. Aici este de fapt puterea bucuriei şi de aceea, oricine o menţine pe cărarea vieţii devine un biruitor al oricărei forme de „magie”.
