BIBLIOTECA ROMANĂ DE LA FREIBURG ȘI DESTINUL CULTURII ROMANE

Distinse domnule doctor Mihai Neagu Basarab, am avut șansa să colaborez cu dumneavostră pe durata cercetării proprii privind Securitatea și exilul intelectualilor români în Italia. Sunteți un profund, subtil și excelent cunoscător al istoriei exilului, al destinului acestuia, dar și al realității culturale a comunităților românești dezvoltate în jurul României alternative, a celeilalte Românii, sau, după 1990, a emigrației. Manageriați Biblioteca și Institutul Român de la Freiburg din anii ’90, ați reînnodat tradiția publicării anuale a celebrului Buletin al Bibliotecii și, de asemenea, ați făcut eforturi pentru a obține finanțare și pentru a duce mai departe menirea instituției culturale cu multă determinare, inspirație și pasiune. Vă rog să acceptați să vorbim despre sensurile adânci ale exilului, ale Bibliotecii Române de la Freiburg, ale atât de încercatului anticomunism, dar și ale continuității și permanenței valorilor spirituale românești înafara granițelor naționale

1. România s-a poziționat permanent între Orient și Occident, iar intelectualii români din sec. al XIX-lea și prima jumătate a sec. al XX-lea au fost excelenți promotori ai culturii occidentale, neputința întoarcerii fiind o grea povară pentru exilații anticomuniști. După 1990, cutuma întoarcerii a oscilat între ezitarea și neîncrederea de tip Goma și revenirile ars mundi cu adâncă semnificație culturală, începând cu Mariana Nicolesco. Poate că România ar fi trebuit să facă mai mult în sensul valorizării elitei intelectuale a exilului sau este oricum important că mulți dintre aceștia au fost și rămân, actori semnificativi ai imaginii României, aflați mai mult sau mai puțin în contact cu instituțiile statului român?

Răspuns: După 1990, România a intrat pentru o perioadă incertă într-o tranziție pe care momentan a blocat-o Coronavirusul, de asemenea pentru un interval de timp imprevizibil. În ultimii 30 de ani s-a încercat în România o aliniere la corectitudinea politică, la care se adaugă participarea la lupta internațională pentru distrugerea familiei, de distrugerea națiunilor ocupându-se corectitudinea politică prin discriminarea pozitivă a minorităților de tot felul pe care o presupune. Este stabilit cu certitudine că, pe măsură ce sentimentul creștinesc scade în populația Europei, crește ura oamenilor împotriva statului, a legilor, a celorlalți oameni. Este o ură difuză și periculoasă. Demonstranții, în Occident, cer scoaterea poliției în afara legii. Într-un mare oraș american, Minneapolis, poliția a fost desființată și toate marile firme, inclusiv fabricile și uzinele s-au mutat în alte state americane, urmând să rămână acolo o populație de revoltați fără temei, care se vor ucide între ei, sau vor fi uciși când vor încerca să se extindă în vecinătăți. Ateismul induce o stare de sleire sufletească în care astăzi nu se mai poate dezvolta decât ura.

Exilații români, indiferent dacă e vorba despre diplomatul care a refuzat să se întoarcă în țară la ordinul Ministrului de Externe Ana Pauker, sau despre luptătorii anticomuniști care au trecut Dunărea înot, sau chiar despre cei care s-au căsătorit ca să evadeze din bătătura comunistă, aveau, dacă nu un program amănunțit, în orice caz – un buchet de speranțe. Au plecat ca să scape, dar și ca să se realizeze. Nu cu scopul de a nu face de râs țara, dar intenția aceasta era subînțeleasă. Chiar cu sensul că altfel nu se putea. Este adevărat, exilul clasic s-a constituit înainte de a apărea societatea de consum și înainte de a lua amploare la televizor filmele de groază și filmele amorale. Și, mai ales, înainte de desființarea fictivă a comunismului, care a rămas ca mentalitate și s-a mutat și în conștiința politicienilor din încă așa-zisele democrații. Exilații de altădată n-au fost foarte bine primiți în noile patrii. Ei n-au fost niciodată preferați, pentru un anumit post, la valoare egală cu localnicii. Dar, în Occident, la majoritatea exilaților de valoare li s-a dezvoltat rigoarea, dorința de a realiza lucrul bine făcut, așa cum îl știau în România germanii. Exilul este suferința dorului de țară, dar și progresul personal pentru un mai bun produs al muncii. Emigrarea economică nu are nimic comun cu exilul, indiferent dacă este vorba despre cei care vor venituri mai mari decât acasă, sau de cei goniți din țară de desființarea economiei naționale de către bande succesive de guvernanți infractori de drept comun și trădători mai mult sau mai puțin intenționați ai patriei.

Revederea patriei emoționează în funcție de cât ești de sentimental, de tradiționalist, de sătul de mutarea comunismului în Occident. În țările foste comuniste, comunismul chiar s-a străduit în direcția unei umanizări, care   să-i dea treptat un lustru de legitimitate. În Occident se instalează acum insidios, distrugând treptat tot ceea ce era aici bun. Comunismul parcurge în democrațiile clasice o evoluție inversă și va deveni din ce în ce mai insuportabil. Arhimiliardarii lumii, scăpați de sub controlul factorului politic, au stabilit că populația lumii nu trebuie să depășească 500 de milioane de oameni. Acolo se va ajunge nu prin genocid sau războaie, ci prin faptul că oamenii se vor ucide între ei, nestânjeniți de poliție și justiție, mult mai repede decât printr-o viitoare interzicere a căsătoriilor dintre bărbați și femei, când oamenii normali vor deveni minoritari. În momentul în care actualele minorități discriminate pozitiv vor ajunge majorități, nu vor avea nici o milă față de încă actualele majorități care vor ajunge minorități.

Exilul clasic a avut ca motoare o serie de entuziaști. Am aici în vedere, chiar și un anume entuziasm egoist al muncii, cum avea, de pildă, ilustrul Alexandru Busuioceanu, care, dintr-o explozie de invidie îl ura pe vitalul Aron Cotruș, și cred că nu iubea pe nimeni în afară de, eventual, Antoaneta Bodisco.

1. Eliberarea de eventualele complexe provinciale a deschis calea spre universalitatea artistică sau științifică prin atragerea unei notorietăți care nu existase în țară, fenomen evident la Mircea Eliade, Vintilă Horia, Eugen Coșeriu, Sergiu Celibidache, Ionel Perlea, Camilian Demetrescu, Dumitru Amzăr și alții. Sincronizarea, în felul acesta, cu cultura europeană sau universală s-a dovedit lăudabilă. Cât de puternic au rămas să fie percepute în cultura internațională aceste valori ale exilului românesc? Dar în Germania?

Răspuns: Gloria culturală uzează în egală măsură ca guvernarea pe politicieni. Apoi, fiecare generație stabilește o anumită ierarhie pentru fiecare tip de valori. Apoi, timpul se desfășoară din ce în ce mai accelerat, mai ales că ideologiile, din ce în ce mai cotropitoare, nu fac decât să accelereze entropia care, pentru noi, înseamnă decăderea umanității, în general. Desigur că n-au murit încă toți studenții francezi care acum 50 ani îl adorau pe Cioran, iar pesimismul lui își împrospătează actualitatea cu fiecare treaptă pe care umanitatea o coboară. Aidoma este cazul lui Eugen Ionescu. Eliade, Amzăr, frații Ciorănescu fascinează, dar un număr din ce în ce mai mic de oameni de elită din Occident. La un simpozion în Erlangen l-am cunoscut cu un sfert de secol în urmă pe un neamț care învățase limba română numai pentru a-l putea citi pe Constantin Noica în original. Coșeriu este încă apreciat drept cel mai de seamă romanist european din ultima jumătate de secol. Și Celibidache continuă să fascineze deopotrivă specialiștii și publicul. Nu mai vorbesc despre Brâncuși. Refuzarea moștenirii lui artistice de către George Călinescu, Alexandru Oprescu și alți specialiști români nu măsoară altceva decât groaza pe care o inspira bolșevismul și închisorile politice de exterminare celor mai strălucite inteligențe românești. Nu știu câți români, puși să aleagă între Brâncuși și supraviețuire, ar alege Brâncuși. Nu trebuie condamnați deci cei care, conștienți de cât de criminal este comunismul, s-au temut să primească moștenirea Brâncuși, când partidul comunist din România a hotărât că e decadent și dușman prin urmare al poporului român, deși Brâncuși n-avea nici o legătură cu legionarii. Dar era o mare valoare românească și se căzuse de acord atunci, ca și acum, că România n-are voie să aibă valori. Mai nou, nu mai are voie nici agricultură, după ce de industrie și bănci s-au ocupat guvernanții tranziției.

1. În zbuciumul căutărilor identitare, asocierea exilului interior, celui exterior, a constituit cel puțin parțial, o formulă originală a exilului românesc, cum o numea Laurențiu Ulici; distanța dobândită în exil, adică înstrăinarea și găsirea noii identități, depinzând de diferiți factori precum disponibilitatea de emancipare sau stăpânirea limbii țării de destinație. Cât de evident și în ce condiții s-a reușit punerea la adăpost a exilaților români din Germania de “bolile înstrăinării”?

Răspuns: Nu cunosc personal cazuri de exilați care să se pună la adăpost de „bolile înstrăinării”, deși regret din tot sufletul că zeci de români de maximă valoare n-au ajuns în Occident profesori universitari întrucât au refuzat să renunțe la cetățenia română, în condiții în care în România comunistă îi aștepta doar executarea unei sentințe de condamnare la moarte.

Sigur că există și români strămutați în Occident definitiv, care refuză să mai vorbească românește, chiar cu români din familia lor, ca să se adapteze mai bine în noua patrie. Există oameni și oameni în toate națiile.  

1. Ar putea fi spus, de altfel, faptul că ramura Societăţii Academice Române (SAR) din Germania, mai solidară şi mai consistent susţinută de către statul vest-german (primăria din München etc) decât cea din Italia, a organizat în octombrie 1979 reuniunea Imaginea germanilor la români, imaginea românilor la germani, coordonată de preşedintele ramurii SAR din Germania, Constantin Sporea şi întreţinută prin participarea lui Dumitru Amzăr, Hans Bergel, Mihai Cismărescu, Leontin Constantinescu, Alfred Coulin, Gabriel Manolescu, părintele Florian Müller, Teodor Onciulescu, Ion Popinceanu, Horia Stamatu. Există încercări de continuare a acestui fabulos demers cultural, creat, este adevărat, în vremuri de exil, cu scopul păstrării și promovării culturii române în Lumea Liberă?

Răspuns: Una din imensele pierderi ale culturii românești este reprezentată de faptul că marile personalități ale exilului românesc s-au realizat internațional mai bine decât acasă, dar n-au moșit școala pe care ar fi putut să o facă acasă. Mai toți se revendicau din Nae Ionescu, câțiva din Iorga sau din Pârvan. Dacă ar fi rămas la universitățile românești, Eliade, Cioran, Basil Munteanu, Coșeriu, Stamatu, Ștefan Teodorescu, Vintilă Horia, frații Ciorănescu, Amzăr, Mihai Prodan, Alexandrina Mititelu, Mihai Popescu, George Racoveanu, Nandriș, Poghirc, Alexandru Herlea, Sava Gârleanu, Matei Cazacu, Pavel Chihaia și mulți alții încă, ar fi format alte generații decât cele ridicate de magiștrii Mihail Roller și Mișa Novikov. Evadații târziu din raiul pe pământ, cărora onestitatea le provoca mari chinuri în oricare din patriile devenite ale minciunilor, nu aveau desăvârșită pregătirea lor, prin viu grai, de la un autentic maestru, chiar dacă mai rămăseseră în România câțiva: Moisil, Onicescu, mai mult matematicieni, căci în științele exacte nu prea era loc pentru unelte antiimperialiste, ca secera și ciocanul. Marii savanți români de astăzi din țară, formați totuși în anii puterii populare, oricât de străluciți ar fi, nu pot aspira, în fața lui Dumnezeu, decât la statutul de cele mai perfecte mere, dar nu culese cu mâna, ci recoltate după ce-au căzut din pom. Efectul lipsei de considerație, timp de o jumătate de secol, față de valoare. Sunt îngrozit de năvala comunismului criminal în conștiințele factorilor de decizie politică, economică și culturală din Occident, pentru că îmi dau seama că va fi distrusă nu numai cea mai mare parte din produsele culturii și civilizației omenirii, dar și acea numeroasă parte din umanitate care se desăvârșea privind și înțelegând produsele de vârf ale culturii, devenite acum din ce în ce mai incorecte politic, așa cum altădată erau ostracizate întrucât oglindeau ideologia burghezo-moșierească. Se dezvoltă acum, în ritm rapid, o ură înverșunată împotriva a tot ceea ce este omenesc: religie, familie, cultură, ordine, cinste, muncă. Cine apără aceste sacre noțiuni pe care se bazează principiile umanității, este astăzi populist, rasist, incorect politic, în curând – dușman al poporului. Am văzut în Germania afișe care făceau mobilizarea pentru mitinguri organizate pentru scoaterea în afara legii a poliției. Și Germania este considerată încă o țară cu locuitori disciplinați.

1. Implicarea omului de afaceri Teodor Dorel Garabet, inginer român stabilit în Germania după 1970, în activitatea unor mari concerne din industria siderurgică, și mai apoi, după 1990, încercarea reușită de atragere în țară a marilor investitori germani din energie, Siemens, Bosch și alții, denotă rolul pe care românii stabiliți în perioada regimului comunist în Europa Occidentală pot să îl aibă în promovarea intereselor economice sau culturale ale României. Ar fi utilă o strategie de cointeresare a acestora? Cum poate statul român să și-i apropie? Fără îndoială că premiile Constantin Brâncoveanu sau inițiativa 10 pentru România sunt un bun început.

Răspuns: Nu cunosc personal oameni de afaceri români din Occident dornici să investească acum în România. Cunosc însă oameni de afaceri români refugiați în Occident în ultimele decenii, pentru că nu mai puteau face față condițiilor de luptă anticapitalistă ale administrației din România tranziției: Marian Budimir, Silviu Sanda ș. a. Știu că forțele de producție din China s-au oferit să ne facă repede și bine, la prețuri foarte avantajoase, autostrăzi în România. Au fost refuzați, singura explicație posibilă fiind aceea că n-au vrut să mituiască factorii de decizie din România pentru a primi contractul. Când un prim-ministru P.S.D. primește șpagă 30 de milioane de euro, el produce României o pagubă de peste 500 milioane euro. Fiind un produs comunist, care trebuie să distrugă tot ceea ce este valoare în țara lui, în cârdășie cu gunoiul moral internațional, desigur că nu-i pasă de pagubele produse. Dacă orice ofertă respinsă este o ofertă neînsoțită de mită, mi-e foarte greu să discern vreun contract în curs de derulare în afara mitei. Pe undeva, când sute de milioane de dezmoșteniți ai sorții vor să distrugă tot, faptul pare de înțeles, când economia subterană și cea cu rădăcini necinstite ajunge să reprezinte în multe țări, chiar și 70% în numeroase ramuri economice, și această situație devine din zi în zi tot mai normală. Nu știu situația actuală, dar ani la rând, fondurile europene nerambursabile, ajutoarele, n-au fost folosite în România, nu s-au acceptat cadouri de zeci de milioane de euro, pentru că, ani la rând, întreprinzătorul era pus să semneze că a primit un milion cadou de la Europa, i se dădeau 500.000 și i se cerea socoteală cum a utilizat milionul, după care intra în pușcărie. Câți funcționari cinstiți or mai fi și de unde mai pot apare, când de 30 de ani necinstea e la ea acasă în România, într-un mod incredibil de firesc.

Personal, pentru cei peste 20 de ani munciți în România, am primit pensia de vârstă cu 4 ani întârziere, o realizare pentru care nu am dat mită. Dar nici n-am primit pensia din urmă. Veneam de 2 ori pe an în patrie, mergeam la Casa de Pensii, funcționara de la ghișeu, indiferent cine era, îmi spunea: „Dosarul nu e complet”. Eu spuneam că e complet, așteptam să fie adus dosarul, acesta era cercetat, se stabilea că e complet și că urmează să primesc în curând pensia. De două ori pe an, scena s-a petrecut de vreo 8 ori în patru ani. De la început, am lăsat unei verișoare o procură notarială, ca să se mai intereseze și ea de dosarul meu. În al patrulea an, eram destul de iritat că se întârzie plata pensiei și am fost împreună cu verișoara și cu procura notarială. Când am protestat decent, că pentru a opta oară mi se spune că dosarul nu-i complet și la cercetare se vădește complet, și mai arăt că de mai multe ori și verișoarei cu procura i s-a tot spus la fel, funcționara a aruncat o privire pe procură și mi-a spus textual: „Procura este mai veche de trei ani, nu mai e valabilă, trebuie să-i faceți una nouă, dacă vreți să vă mai reprezinte legal aici.” Mi-a fost imposibil să-i mulțumesc pentru sfatul bun pe care mi-l dăduse, când conjunctura e potrivnică, bunele maniere suferă. Era cât pe-aici să-mi pară rău, că nu i-am mulțumit pentru sfatul cel bun, dar am renunțat dându-mi seama că în felul acesta aș fi devenit o excepție înfricoșătoare pentru tot sistemul. Și mi s-a făcut și mie frică. După o audiență la o directoare mai amabilă, căruia i-am oferit un exemplar din ultimul număr al Buletinului Bibliotecii Române din Freiburg, redactat de mine, dosarului meu de pensionare i s-a recunoscut, cu efectul scontat, completitudinea. În realitate, adeverința cu gărzile făcute la spital nu cuprinde nici un sfert din gărzile făcute, așa că oricum am ieșit în pagubă. Dar pentru acest lucru nu protestez, am înțeles că pentru munca suplimentar prestată e o politică de stat să nu se elibereze adeverințe pentru pensie. Și nu protestez, fără să mi se mai facă frică, pentru că nimeni nu-ndrăznește să protesteze. Fără excepție.

Sper că realizați, că oricine face haz de necaz nu și-a pierdut optimismul. Doar că devine din ce în ce mai obositor să-l menții în viață.

1. Obiectivele Securităţii au vizat trimiterea unor exilați cu sarcini informative în comunităţile de legionari din Italia, Spania, Franţa şi RFG, furnizarea de date referitoare la SAR, biblioteca freiburgheză şi salariaţii radioului Europa Liberă, predarea scrisorilor mai importante etc. Există o arhivă a unor scrisori trimise în interiorul comunităților de exilați din Germania sau alte state în Biblioteca Română de la Freiburg? Pot fi consultate?

Răspuns: La Biblioteca Română din Freiburg există zeci de mii de scrisori arhivate în ordinea alfabetică a expeditorilor, din 1949 și până spre 1989. Ulterior, încetând subvenția anuală de 250.000 de mărci a statului vest-german care lupta pe vremuri în numele democrației, civilizat, contra comunismului, nu a mai avut cine să muncească la arhivarea scrisorilor, care există în zeci de cutii fără a fi sortate. Media de vârstă a voluntarilor care mai lucrăm e ușor peste 80 de ani, și, fapt îmbucurător, media de vârstă a tuturor membrilor Institutului Român din Freiburg abia trece de 75 de ani. Neavând posibilitatea de a mitui factorii de decizie din România, ne mulțumim să conservăm ceea ce s-a făcut, cât se poate de devotat. Există în România, mai ales la Academia Română, savanți romantici care vor să ne ajute. Dar oficiul juridic al Academiei, în cârdășie cu Institutul Cultural Român (format inițial din rămășițele mai puțin dotate cu spirit întreprinzător capitalist din cadrul DIE), o instituție care m-a desconsiderat, personal, ca pe ultimul om în trei rânduri, consideră că e prea multă muncă pentru el ajutorarea Institutului Român din Freiburg, ori numai Institutul Cultural Român ar putea salva Biblioteca Română din Freiburg. Ca să-nțeleagă toată lumea: în lipsă de câini, hai să acceptăm niște lupi să păzească stâna. Fiind vorba de hrana lor, o s-o îngrijească și o s-o apere de leoparzi și de jaguari.

Securitatea trimitea agenți cu misiune de învrăjbire, considerând unitatea exilului drept unul din cele mai mari pericole care ar fi putut pândi comunismul în România. Dar acești agenți, prin misiunea lor, semănau foarte mult cu jigodiile exilului netrimise de Securitate, care cultivau neînțelegerile și invidiile dintre români, ca să fie și ei într-un fel importanți. Am fost personal încercat de un agent american, dacă nu sunt cumva trimis de securitate. Respectivul îmi zice, după o discuție de vreo oră, la o bere, în treacăt: „Am auzit că și părintele Popa din Freiburg ar avea ceva relații cu Securitatea.” L-am privit cu milă și i-am spus: „În părintele Popa am mai multă încredere decât în mine.” S-a relaxat, dar nu mi-a mai acordat nici o importanță. Probabil că era numai verificator.

1. Într-o Notă a unei surse, date Securităţii în 24 aprilie 1961, se precizează că „prinţul Nicolae a devenit stăpân la Freiburg, deoarece a cumpărat clădirea în care [era] biblioteca şi l-a instalat acolo pe Fotino” cu scopul de a-i câştiga pe legionari de partea sa, relaţia reciprocă fiind sedimentată, în realitate, încă din anii ’30. Care a fost relația dintre prințul Nicolae și membrii Bibliotecii de la Freiburg?

Răspuns: Prințul Nicolae era iubit pentru că nu era înfumurat, dar era șarmant, chiar și atunci când înjura ca un birjar, fără patimă însă. Legionarii codreniști erau monarhiști, cu durere îl detestau pe Carol al II-lea și-și spălau vinovăția de a nu-l suporta pe fostul monarh, iubindu-i excesiv fratele mai mic care era simultan mason și filolegionar, combinație foarte stranie, masonii fiind internaționaliști, dar nu mai insist, ca să nu devin ridicol, întrucât prin mituirea șefilor au intrat în masoneria română de astăzi o sumedenie de analfabeți și infractori cu cazier de drept comun, care n-au absolut nimic comun cu spiritul masonic, începând de la săpun și terminând cu dogma.

Prințul Nicolae, așa cum ați menționat, a cumpărat o clădire în Mercitrasse, în Freiburg, unde a funcționat câțiva ani Biblioteca Română sub directoratul lui Virgil Mihăilescu. Nu l-a instalat acolo pe nici un Fotino. Bănuiesc că vă referiți la Fotin Enescu, secretarul particular al prințului, pe care Nicolae l-a pus directorul unui magazin de mașini automate de spălat rufe care, la vremea respectivă nu se fabricau în Europa decât în Anglia. Pentru a înfrânge concurența altor magazine similare din Freiburg, Prințul și Fotin au stabilit că acordă reparații în garanție timp de 3 sau de 5 ani. Aceste reparații nu se putea efectua decât în Anglia, la fabrică, contra cost, după ce se plătea taxă de export și apoi de reimport, transportul în Anglia și înapoi etc. Magazinul ar fi putut, mai avantajos pentru Prinț, să dea o mașină de spălat rufe nouă, decât să asigure reparația, dar atunci ar fi vrut mai toți clienții mașini de spălat noi, după 3 sau 5 ani. Astfel că Prințul Nicolae, fiind aproape în faliment, în orice caz, pierzând mulți bani cu această afacere cu mașini de spălat, a închis magazinul lui Fotin și a vândut clădirea Bibliotecii Române, fapt care a tensionat pentru mai mulți ani relația Prințului cu Virgil Mihăilescu, directorul fondator al bibliotecii.

1. Înfiinţată în 1 mai 1949 din iniţiativa lui Virgil Mihăilescu şi susţinută, ulterior, de prinţul Nicolae, exilat o vreme în Italia, Biblioteca de la Freiburg, transformată începând cu 1959 în institut de cercetări, a ajuns să reprezinte o sinteză arhivistică şi un simbol cultural al exilului, realitate consemnată chiar și în documentele Securității (DIE). În fapt, ea este singura instituţie de acest gen care deţine o colecţie aproape completă a tuturor revistelor şi gazetelor româneşti din exil, o bibliotecă fabuloasă păstrătoare a unor valori culturale românești inestimabile. Istoricul și diplomatul Neagu Djuvara a afirmat într-un interviu că Biblioteca de la Freiburg i-a fost foarte prețioasă, fiind în fond, “singura bibliotecă românească din Occident făcută de români, cu cărţi româneşti despre România”. Aveți, de asemenea, un număr de 59 de personalități științifice și culturale afiliate asociației Bibliotecii freiburgheze, din diferite state europene. Cu siguranță, însă, importanța, semnificația, valoarea și resursele inestimabile ale bibliotecii nu sunt pe deplin cunoscute în țară sau în Occident, deși instituția întruchipează prin excelență arhiva exilului românesc de după 1945. Există proiecte de cercetare sau programe dezvoltate sub egida Bibliotecii freiburgheze?

Răspuns: La Biblioteca Română din Freiburg s-au realizat în peste 70 de ani 360 de teze de doctorat și lucrări de licență. Inițial, mai ales de către români din lumea liberă, iar după 1990 și de către români din țară. Dar și mulți străini și-au făcut doctoratul cu material documentar de la noi, ca, de pildă, un japonez care a susținut la Tokio o teză de doctorat despre Ștefan Baciu, cu un profesor japonez care îi fusese student lui Ștefan Baciu la Universitatea din Honolulu. Am avut și doctoranzi români din zonele limitrofe patriei locuite de români, de pildă, o tânără din Voivodina, precum și un tânăr din Basarabia stabilit în Canada. Apoi, Buletinele anuale ale Bibliotecii Române din Freiburg cuprind multe sute de pagini de studii, o serie dintre ele privind exilul, dar și Basarabia și Bucovina, lupta anticomunistă și alte subiecte care devin din ce în ce mai curajoase, în ultima vreme. În 2018, cu ocazia centenarului Marii Uniri am organizat o sesiune specială de comunicări științifice în colaborare cu Academia Română și savanți din Republica Moldova. Lucrările respective au apărut într-un volum editat la Editura Academiei. Mai vin la noi să cerceteze materiale de negăsit în altă parte și cercetători faimoși, profesori universitari nu numai din România, ca Mircea Anghelescu, Ion Dur sau Alexandru Ruja, ci din întreaga Europă sau chiar din America de unde a venit anul trecut celebrul istoric din Washington, Paul Shapiro, care a rămas la Freiburg o săptămână întreagă. Orice savant cu dragoste de adevăr este binevenit să studieze textele documentare ale Bibliotecii Române din Freiburg.

1. Am amintit despre primii finanțatori ai Bibliotecii de la Freiburg și despre creatorii ei, la care trebuie adăugată, în timp, susținerea financiară a guvernului federal german (până în 1985) sau chiar a Vaticanului (prin preoții Florian Müller și Octavian Bârlea). Care sunt sursele de finanțare ale acestui remarcabil institut cultural al tuturor românilor, acum?

Răspuns: În momentul de față, supraviețuim pentru că avem o chiriașă, cotizațiile membrilor de-abia reușind să acopere costul celor două asigurări obligatorii pentru clădire, una împotriva cataclismelor, incendiilor și pagubelor de la fulgere, inundații, grindină etc. și alta contra pagubelor provocate de căderea unui arbore din grădină peste altă casă sau peste o mașină de pe stradă, sau dacă se găurește un rezervor de păcură din pivniță și periclităm astfel solul de sub clădire etc. Mai trăim din donații, care ne mai salvează din când în când. Buletinul Bibliotecii Române din Freiburg, în jur de 2000 euro pentru 250 de exemplare anual, cu ilustrații color (ultimul număr are 800 de pagini), este plătit de mine din buzunar, dar și scris de mine, mai mult de jumătate.

1. Conţinutul Bibliotecii Române de la Freiburg, creată de Virgil Mihăilescu după modelul instituțiilor interbelice, este datorat aproape în întregime donatorilor, iar activitatea Bibliotecii, întâlnirile culturale, conferințele, participările unor personalități românești sau invitațiile adresate inclusiv autorităților germane a denotat creșterea celebrității tăcute, dar evidente a acestei instituții culturale a românilor dinafara granițelor. Pe de altă parte, este știut faptul că românii nu au fost foarte solidari în exil, sau, în orice caz, nu suficient. Aveți în vedere reeditarea operelor de importanţă ale culturii române, cel mai probabil în parteneriat cu statul român?

Răspuns: Este un subiect de reflecție. Oricum în multele mii de pagini ale celor șapte Buletine al Bibliotecii editate de mine au apărut sute de pagini de scrisori ale lui Horia Stamatu către Sanda Stolojan, sute de pagini din scrierile Marioarei Golescu, jurnalul inedit al lui Octavian Vuia, rapoartele inedite ale consilierului cultural al României la Lisabona, Mircea Eliade, deci foarte multe materiale inedite interesante și chiar importante pentru cultura românească. Recenzăm anual sute de cărți și de reviste, cu precădere din România. Nu concurăm nici o editură românească, dar căutăm să tipărim materiale inedite de valoare indiscutabilă. Avem ceva proiecte în derulare cu Editura Academiei Române, cu Muzeul Brăilei, condus de Academicianul Ionel Cândea, cu mai multe universități, mai ales din România. Aveam și cu Institutul Hurmuzachi din București, dar acesta s-a desființat pentru că funcționa foarte bine și făcea notă discordantă cu restul României.

1. Fără îndoială, Biblioteca a trecut prin momente dificile de-a lungul anilor, iar permanenta supraveghere din partea Securității a directorului și colaboratorilor acesteia, inclusiv încercarea de scoatere a instituției de “sub influența emigrației reacționare” și transformarea ei într-un centru de documentare favorabil țării sunt realități consemnate în dosarele CNSAS. Cât de importantă a fost în acest context susținerea venită dinspre autoritățile sau personalitățile locale germane (primar, intelectuali etc) a acestei Biblioteci, parte a Asociației Românilor din Sud-Vestul Germaniei?

Răspuns: Biblioteca Română și Institutul Român din Freiburg sunt o asociație germană de sine stătătoare, nu suntem parte a nici unei alte asociații.

În ultimii ani, Primăria din Freiburg ne-a tot promis sprijin abstract, în vederea obținerii de fonduri europene, dar finalizarea întârzie. Sunt preferate pentru a fi sprijinite financiar organizațiile comuniste sau, în orice caz, cu un excesiv caracter de stânga. Avem în asociația noastră câțiva colegi mai tineri care se roagă la Dumnezeu să dau în mintea copiilor mai repede și să declar la Primărie asociația drept comunistă. Germania susține cu mai multe miliarde de euro anual asociațiile de extremă stângă, corecte politic. Asociația noastră nu mai este sub influența emigrației reacționare și este foarte deschisă spre România, dar emulație intelectuală și cinste, moralitate, nu observăm decât la Academia Română și la mai multe catedre din diferite universități din România cu care suntem fericiți că putem întreține relații de colaborare cultural-științifică oneste, democratice și de un patriotism de cea mai nobilă calitate.

1. Cu certitudine istoria exilului românesc nu poate fi scrisă, cunoscută sau înțeleasă fără materialul arhivistic de la Freiburg, chiar dacă Parisul a constituit centrul exilului politic, cultural, militant sau real. Biblioteca, unică în Europa și în lume prin conceptul ei de a aduna manuscrise, memorii, obiecte de artă, hărți, publicații, periodice este, în mod indubitabil, și un simbol al anticomunismului, al rezistenței politice și culturale. Care este acum atmosfera din jurul Bibliotecii și mă refer aici inclusiv la mai vechii colaboratori, la cei care mai sunt în viață?

Răspuns: Noi suntem pentru creștinism și religie, în general, fără violență, pentru democrație, pentru tradițiile care înnobilează moral omul, dar încercăm totuși să dibuim și caracteristicile dizidenței comuniste care, spre sfârșitul acestui secol, ar putea salva omenirea de dezastru. Avem ca reper, din acest punct de vedere, China actuală. Numărul membrilor Institutului Român din Freiburg care se apropie de vârsta de 100 de ani scade văzând cu ochii. Ne-au mai rămas peste 98 de ani ca vârstă, doamna Rodica Moșinschi, decorată cu Meritul cultural în rang de ofițer, și domnul maior Valerian Dobrescu, veteran al Armatei Naționale Române, specialiștii știu despre ce este vorba. Peste vârsta de 90 de ani sunt mai mulți, altfel n-am putea fi cu media vârstei atât de aproape de 80 de ani. Dar Dumnezeu ne mai rabdă, deși majoritatea suntem incorecți politic, față de cerințele infracționale actuale.

1. Vă rog să evocați câteva dintre personalitățile exilului pe care le-ați cunoscut personal și care v-au impresionat prin forța de a ști să-și stăpânească destinul în exil, dar și să-i dea un contur cultural permanent.

Răspuns: Trebuie să vă mărturisesc că de peste o jumătate de secol sunt impresionat de faptul că marile personalități au cel mai firesc comportament. Înfumurarea, distanțarea de interlocutor sunt practicate de mediocri care-și închipuie că sunt importanți. Dacă în ultimii 30 de ani am participat la toate sesiunile științifice ale Institutului Român din Freiburg, înseamnă că am avut prilejul să cunosc multe din personalitățile exilului. Nicolae Stroescu Stânișoară și George Ciorănescu mi-au făcut chiar onoarea de a-mi prefața câte o carte din cele pe care le-am publicat în ultimele decenii. Exilul românesc din Franța și cel din Germania mi-au fost mai accesibile, eu locuind în Germania și călătorind mai ales în Franța, preferând desigur Parisul, cât am putut de frecvent. Ca să-l întâlnesc pe Ilie Constantin, sau pe George Astaloși trebuie să merg la Paris. Dar alți membri marcanți ai exilului românesc din Franța: profesorii Vlad Constantinesco. Matei Cazacu, Alexandru Herlea, precum și soții Stolojan, Antonia Constantinescu, Neagu Djuvara, Nicolas Trifon, Iancu Perifan veneau destul de des la Freiburg, la sesiunile științifice ale Institutului Român, sau la Congresele Uniunii pentru Cultură și Limbă Aromână, care-și avea de asemenea sediul la Freiburg de prin 1983. Relațiile cele mai strânse le aveam cu românii din Germania și mai ale cu cei din zona Freiburgului dintre care mulți mi-au fost chiar pacienți, eu fiindu-le medic de familie, de pildă, membrului fondator al Bibliotecii Române din Freiburg Aurel Teușan. L-am cunoscut foarte bine pe Petre Vălimăreanu editorul revistei „Vatra” din 1951 și până în 1994, revista cu cea mai lungă viață în exilul românesc, la care am și colaborat, în ultimii ani ai apariției acesteia. Membri marcanți ai exilului prin valoarea morală și culturală au mai fost, în Freiburg: părintele Dumitru Popa care în lagărul de la Buchenwald prin 1942 sau 1943, unde era deținut, a editat prima publicație a exilului românesc, revista „Bomba”. De la părintele Popa am aflat că în lagărul de concentrare de la Buchenwald au murit într-un bombardament american în august 1944 Ernst Thälmann, șeful comuniștilor germani, și prințesa Mafalda a Italiei. Ar mai fi mulți de menționat, pentru valoarea lor morală deosebită, ca maiorul Păunescu, sau Caranfil Spânachi, dar repere științifice importante, de la care am primit câteva șlefuiri, au fost în Freiburg: profesorul Mihai Prodan, considerat la vremea lui cel mai important profesor de silvicultură din Germania, profesorul romanist și distinsul scriitor Paul Miron și ilustrul doctor Crișan Mușețeanu, de asemenea savant și scriitor important, dar prea puțin cunoscut, care-mi povestea că fiind el și cu colegul lui, Șerban Milcoveanu, legionari, au fost dați afară de comuniști din învățământul superior medical și trimiși medici de circumscripție samitară, unul în cartierul Dudești, celălalt în Văcărești, crezând comuniștii că evreii majoritari în cartierele respective îi vor sătura de naționalism pe cei doi mari medici români. Murea de râs Mușețeanu, povestindu-mi cât de frumos se purtau evreii cu el și cu Milcoveanu și cât de fericiți erau că aveau ca medici de familie pe doi din cei mai eminenți medici ai României. Proștii de comuniști,spunea Mușețeanu, nu și-au dat seama că evreii fiind un popor mult mai civilizat decât românii, apreciază mai mult decât compatrioții noștri faptul că au la dispoziție un doctor care nu greșește niciodată. În cartiere ne-evreiești, am fi dus-o mai rău. Am cunoscut aproape la fel de bine exilul românesc münchenez, cu Pavel Chihaia, editorul poet Ion Dumitru, jurnaliștii și scriitorii de la „Europa Liberă” din care i-am mai menționat pe Nicolae Stroescu Stânișoară și pe George Ciorănescu, fiind cazul să-i mai adaug acum pe Gafton, fratele poetului din România Marcel Gafton, căsătorit cu Letiția Cifarelli, Ion Cicală, poet de talent, doamna Alice Zwölfer, cu al cărui frate fusesem amic în România. Observ că trebuie să pun frână, ca să nu devin elegiac și inundat de amintiri.

1. Plecând de la arhitectura boemei bucureștene postbelice, ca să parafrazez titlul unui volum memorialistic pe care l-ați publicat în 2018, cum ar arăta portretul exilului românesc acum? Mă gândesc, de pildă, la faptul că ambii fii ai pictorului, eruditului și cărturarului Camilian Demetrescu, deși stabiliți în Italia, vorbesc limba română. Dar, cel al emigrației desfășurate din rațiuni preponderent economice după 1990?

Răspuns: Ca o observație de principiu: în rândul intelectualilor mai ales, procentajul de oameni de înaltă moralitate era mai mare în Occident decât în România predecembristă. Eu însumi am doi copii și observ foarte exact cum influența mentalității (nu mai pot să-i zic civilizație) occidentale asupra lor este mult mai puternică decât asupra mea și a celor de la vârsta mea în sus. Am cunoscut în exil români, de obicei căsătoriți cu localnice ne-românce, care fiind totuși foarte corecți, evitau să aibă de-a face cu români. Nu dau exemple, pentru că aceia pe care-i cunosc sunt corecți și nu-mi pot permite în banditismul generalizat actual să personalizez deficiențe până la urmă nesemnificative în context. Însă pot da exemplu de român care caută românii în străinătate și este un personaj fermecător, fiind neamț din România, din Banat, care a învățat limba germană după repatriere, pentru că pe strada pe care a copilărit în Timișoara erau preponderent copii sârbi, iar el ca limbă străină, a învățat de aceea limba sârbă. Este vorba de Anton Hofmann, un personaj fermecător, ca și Heinz Götsch, pe care cunoscându-i în Germania, mi-am putut da seama în mod evident ce acțiune binefăcătoare poate avea România asupra evoluției psihice a unor germani. Supraviețuitorii vechiului exil românesc s-ar putea caracteriza ca dovedind astăzi o înțelepciune obosită. Aceasta și pentru faptul că trebuiesc adăugați cel puțin 30 de ani vârstei cu care au ajuns în libertate. Ei nu mai sunt o forță politică, dar au rămas o autoritate morală a cărei existență și a cărei amintire pot oricând contribui la redresarea morală a poporului român, împreună cu o infimă elită morală românească, fără nici o legătură obligatorie cu cultura, aciuită acasă în zone mânăstirești-bisericești. Părerea mea sinceră este că România mai există numai pentru că mai sunt români care se roagă la Dumnezeu pentru acest lucru.

Emigrația economică din ultimele decenii este foarte legată de România actuală. Mai ales un partid nou, care vrea să salveze România, din câte am auzit, poate aduna cel puțin 2-3 milioane de voturi din emigrație, dacă românii din alte țări nu vor mai fi împiedicați să voteze. După mine, a aștepta 10 ore la coadă, ca să votezi, este o formă de a împiedica votul. Ultima votare, pentru președinte, a fost perfect organizată, dar a fost prima bine organizată după 20 prost organizate. Are dreptate Pavlov cu teoria reflexelor condiționate: dacă-ți bați joc de un popor de 20 de ori, este îngrozitor de greu să-l convingi că nu-ți mai bați joc de el. E nevoie acum de 20 de votări bine organizate, ca să schimbăm reflexul condiționat precedent.

Bătrânii sunt sfătoși. Să vă mai spun una: un membru marcant din emigrație al partidului care vrea să salveze România, îmi explica mie că el, în principiu, conform doctrinei partidului, n-are nimic contra homosexualilor. Și pentru că a văzut că sunt dispus să-l mai ascult, a adăugat: E adevărat, nu mi-ar place ca fetița mea, când va crește, să se facă lesbiană. Atunci de-abia i-am dat replică: Dar de ce? Acum lesbienele au dreptul să se mărite una cu alta, să întemeieze o familie și chiar să facă rost de un spermatozoid cu care să nască și să formeze chiar de mic copil o nouă lesbiană, sau, dacă naște un băiețel, să-l cedeze pentru a fi înfiat în același scop la doi soți homosexuali. A căzut și el pe gânduri. Altminteri, un om onest și harnic.

1. Cu siguranță, intelectualii exilului s-au constituit înainte și, mai cu seamă, după căderea comunismului, în actori relevanți ai imaginii de țară. Păstrând tonul ineditelor Conferinte freiburgheze cum ați vedea împlinit dezideratul elaborat al brandului de țară azi?  

Răspuns: Românii pot fi extraordinari în fel de fel de domenii. Unii din ei chiar sunt, dar nu există o organizare perfectă spre binele României. Acesta rămâne un deziderat care încă mai entuziasmează anumiți diplomați români. Pentru că nu sunt pesimist, văd viitorul incert.

conf. univ. dr. Anca Stângaciu, Facultatea de Studii Europene, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca