Nume: Marie Alexandra Victoria „Missy”; Născută la Eastwell Park, Kent, în 29 octombrie, 1875, decedată la Cernăuţi în 17 iulie, 1938 („oficial” la Peleş); Titluri: prinţesă de Edinburg, prinţesă de Saxa-Coburg-Gotha, ducesă de Saxonia, regină a României; Tata: ducele Alfred Ernest Albert „Affie” (1844-1900), al doilea fiu al reginei Victoria (1819-1901, regină a Imperiului Britanic din 1837);
Mama: marea ducesă Maria Aleksandrovna (1853-1920), singura fiică a ţarului Aleksandr II Nikolaievici (1818-1881, ţar al Imperiului Rus din 1855); Căsătorită cu Ferdinand Viktor Albert Meinrad, prinţ-moştenitor de România, prinţ de Hohenzollern-Sigmaringen „Nando” (1865-1927, rege din 1914); Copii: 1. Carol (1893-1953) 2. Elisabeta Charlotte Josephine Alexandra Victoria (1894-1956) 3. Maria „Mignon” (1900-1961) 4. Nicolae „Nicky” (1903-1978) 5. Ileana (1909-1991) 6. Mircea (1913-1916).
***
Regina Maria sau „Marie” cum se semna ea în original, a trecut prin Oradea, pentru prima dată, în ianuarie 1893. Era proaspăt căsătorită cu prinţul Ferdinand (sau Nando, cum era alintat în familie) şi călătorea cu trenul din Germania, unde avusese loc nunta lor, către România unchiului Carol, primul rege al acestei ţări. A trecut prin Viena, unde tânărul cuplu a fost oaspetele împăratului Franz Josef, apoi, pe ruta Budapesta, Oradea, Cluj, Braşov a ajuns la Predeal. Aici a fost întâmpinată cu mult alai şi entuziasm de oficialităţi şi popor. Principesa Maria a efectuat apoi mai multe drumuri în Germania, cu diverse ocazii, inclusiv pentru a o naşte pe Maria (Mignon), al treilea său copil, pe care l-a iubit foarte mult. Maria se va lega de Oradea însă doar când va ajunge regină, mai precis după Primul Război Mondial. Venind cu trenul direct de la Bucureşti, de la Oradea îşi va începe apoi cuplul regal al României turneul ardelean de mare entuziasm popular, din primăvara anului 1919, care marca preluarea Transilvaniei sub noua coroană.
O a doua călătorie la Oradea va fi întreprinsă cu ocazia susţinerii trupelor române ajunse la Tisa, în ofensiva lor antibolşevică, ce avea să se termine cu intrarea în Budapesta, în luna august a aceluiaşi an. Regina Maria se întoarce la Oradea cu o ocazie specială, în 1921, când îi este dezvelită prima sa statuie, amplasată în faţa Teatrului, redenumit „Regina Maria”, pe locul unde stătuse bustul dramaturgului maghiar orădean Szigligeti Ede. Tot o ocazie specială este vizita din 1924, când soţul ei, regele Ferdinand al României, este onorat cu o statuie ecvestră montată în Piaţa Unirii, pe amplasamentul unde fusese, din 1893, statuia pedestră a Sfântului Ladislau, mutată în faţa catedralei romano-catolice.
Memoriile Reginei Maria, de până în 1918, au fost publicate în 3 volume sub titlul „Povestea vieţii mele”, în timp ce celelalte însemnări din jurnal, începând din 18 noiembrie/1 decembrie 1918 au fost publicate în forma iniţială de jurnal zilnic, în mai multe volume cu titlul „Maria Regina României. Însemnări zilnice”. Am reunit mai jos textele referitoare la Oradea (prea puţin cunoscute) pentru prima dată, atât pentru a le face accesibile opiniei publice orădene, cât şi pentru a putea fi mai uşor studiate de cei care sunt interesaţi de istoria Oradiei. (D.S.)
***
Joi, 22 mai 1919, Cotroceni şi în tren (…)
Am trecut frontiera care acum nu mai este frontieră, am intrat în noile noastre teritorii. Am fost aclamaţi cu bucurie de o populaţie frenetică, dar inima îmi este grea şi tot minunatul lor entuziasm nu o poate face să bată de fericire. Şi astfel, Regina Maria care a devenit un fel de idol sau sfânt pentru ţara sa, a intrat în posesia Visului Visurilor care a devenit realitate!
Vineri, 23 mai 1919, Oradea Mare
Am sosit la Oradea Mare după o bună noapte, dar m-am trezit devreme în aclamaţii. Am ieşit la fereastră să-i salut pe ţăranii care erau cu toţii într-un extaz frenetic. Pentru ei, este libertatea după secole de oprimare, iar noi, Nando şi cu mine, şi cu armata noastră, suntem eliberatorii – este o idee minunată, de care îmi dau seama câteodată brusc, dar viaţa este prea mult o luptă, încât marile momente ar trebui să fie întotdeauna o bucurie deplină. În afară de aceasta, pretutindeni în lume, fericirea unuia este prea mult clădită pe suferinţa altuia. Este eterna mare problemă care guvernează omenirea.
Nu există fericire adevărată pentru nimeni, pentru că există pe pământ prea multe pasiuni conflictuale. Un om doreşte un lucru, iar altul exact contrariul, astfel încât acesta nu se poate obţine decât sacrificându-l pe celălalt şi, la fel în cazul ţărilor şi, tot aşa mereu, în toate lucrurile, până când mintea nu mai poate pricepe nimic! Adevărul este că inima mea e bolnavă după această ultimă luptă cu Carol*. Sunt o luptătoare, el, de asemenea, ne iubim dar nu ne înţelegem unul pe altul. Eu sunt la putere, dar el reprezintă viitorul. Vreau să o salvez pentru el sau, mai degrabă, pe el pentru ea, dar el nu vrea să fie salvat, iar când va voi, va fi prea târziu, prea târziu, lacrimi de sânge nu-i vor aduce înapoi ceea ce a aruncat, şi totul pentru Zizi Lambrino, o fată fără principii, fără ideal, fără inimă, fără tradiţie şi care, pe deasupra, nici nu-l iubeşte! El a nimerit printre hoţi, probabil că el trebuie să se ducă la fund pentru că aceasta-i soarta lui. Încerc să lupt cu soarta, dar o voi putea face? Se pare că nu!
Ei bine, am ajuns la Oradea Mare, un oraş mare şi frumos, unde, cu puţin timp în urmă, bolşevicii unguri erau la putere, comiţând orori monstruoase, şi pe care trupele noastre l-au eliberat şi ocupat. Am avut o primire extraordinară. Bucurie frenetică a populaţiei care a venit din toate satele din jur ca să ne salute. Costume minunate, ovaţii extraordinare, slujbe religioase în toate bisericile, inspectarea trupelor, defilarea trupelor, apoi, întreaga populaţie care a venit, în grupuri separate, cu preoţi în frunte, fiecare reprezentându-şi propriul sat. O privelişte minunată şi impresionantă, toţi conştienţi de eliberarea lor, aclamându-ne ca pe eliberatorii lor, într-adevăr, un moment măreţ şi mulţi ochi plini de lacrimi.
Eu purtam un costum naţional românesc. Regimentul meu era şi el acolo, el s-a comportat minunat. Masă comună militară foarte mare care a durat 2½ ore. Aceste mese lungi constituie unica tortură. Ne-am dus la palatul episcopal** şi acolo am primit, mai întâi, văduvele şi orfanii unor români care au fost ucişi de unguri şi, apoi, nenumărate delegaţii din partea diferitelor grupări din oraş: români ortodocşi, uniţi, catolici, protestanţi, evrei, preoţi, autorităţile oraşului, ale şcolilor, delegaţi ai comercianţilor, ai universităţii, ai ţăranilor, ai femeilor din oraş, iar, în cele din urmă, chiar şi o societate corală.
A fost interesant, interminabil şi epuizant, uneori puţin neplăcut, ca în cazul preoţilor catolici care aveau în fruntea lor un conte Széczeny, una din marile familii din Ungaria. Un personaj bogat şi important, care trebuie că avea o inimă ce ardea de resentimente. Nu este întotdeuna un sentiment plăcut să fii victorios, zdrobeşti prea multe inimi. Aceasta a durat mai multe ore, apoi m-am întors la trenul nostru pentru trei sferturi de oră ca să-mi schimb costumul, iar la 9, un mare banchet care a durat până după 12, ceea ce a fost dincolo de puterea mea de a rezista. Aceste mese nesfârşite constituie o adevărată tortură pentru mine, ele mă aduc în pragul disperării, întotdeuna stau lângă aceiaşi oameni. Nu mai am ce să le spun şi sunt atât de obosită, încât sângele meu se revoltă, nu mai rezistă deloc, fiecare parte a trupului meu, fiecare gând al minţii mele devine un protest viu. Nu ştiu cum am ajuns, în final, în pat, în cuşeta mea, mă simţeam îngrozitor şi absolut epuizată, dar am dormit buştean toată noaptea şi m-am trezit a doua zi dimineaţă într-o excelentă stare de spirit.
Marţi, 29 iulie 1919, În tren, Oradea-Mare
Am avut o zi liniştită în tren, de fapt, aceste zile când călătoresc par a fi singurele mele zile de adevărat repaos. Am avut o grămadă de timp să citesc, ceea ce a fost într-adevăr un lux. Temperatura a fost minunată şi noi am trecut prin nişte locuri superbe. Totul este încă atât de verde. Din fericire, n-am avut primiri, cu excepţia uneia într-o gară, în zorii zilei. Am sosit târziu la Oradea Mare, fiind primiţi de generalul Mărdărescu. Acolo au avut loc lupte sângeroase şi au fost mulţi răniţi. Sunt aici cam o mie pe care-i voi vizita, în timp ce Nando se duce mai departe, unde se luptă trupele sau, oricum, cât de departe poate ajunge. Astăzi nu au fost lupte, dar ne pregătim să trecem Tisa. Soldaţii noştri au fost la înălţime, dar ei au trebuit să facă faţă unei rezistenţe violente şi sângele lor a curs. Dumnezeu să-i binecuvânteze şi să-i ajute! Toţi cei pe care i-am întâlnit arătau foarte bine dotaţi cu echipament englezesc.
Miercuri, 30 iulie 1919, Oradea-Mare
Nando a plecat la 5 dimineaţa cu trenul spre front, iar eu am rămas aici şi am avut o dimineaţă foarte ocupată, vizitând răniţii dintr-un enorm spital de campanie. Din fericire, datorită cantităţilor de daruri pe care le-am primit din străinătate, am o importantă provizie şi pot dărui din plin, „regeşte”, cum spune bătrânul Anderson. Erau cam 900 de răniţi, unii dintre ei foarte grav. Era, mai ales, o secţie unde nu erau decât răniţi la cap şi alta cu răniţi la coloana vertebrală, o privelişte îngrozitoare şi zguduitoare, suferinţă înfiorătoare. Symky a fost cu mine, ca şi Baliff şi Mamulea.
O după-amiază liniştită, spre seară ne-am dus cu maşina într-o frumoasă localitate balneară foarte apropiată, ploua torenţial, şoselele alunecoase din cauza noroiului. Temperatura foarte plăcută. Plăcerea mea deosebită, la orice oră, era de a da ciocolată şi ţigări fiecărui soldat care se apropia de trenul meu. Mica mea gardă îmbrăcată în uniforme englezeşti şi cu căştile noastre româneşti ia partea leului. O face, cel puţin, după merit, pentru osteneala de a fi garda reginei lor. De asemenea, am mai făcut un întreg tren fericit cu darurile mele, printre ei se aflau mulţi răniţi.
Am primit veşti de la Nando, mâine plec dis-de-dimineaţă să-l întâlnesc în apropiere de front. Ieri, chiar înainte de a mă culca, am primit prin Denize trista veste că dragul băieţel al lui Marie Putiatin a murit de dizenterie. Din fericire, Marie este o mamă foarte indiferentă, dar sărmanii bătrâni bunici trebuie să fie nebuni de durere. Ei doreau copilul, era unica lor consolare şi raison d’être*** în toată nenorocirea lor. Şi eu am iubit copilul şi obişnuiam să-l aduc la Cotroceni din când în când. Am vrut să-l înmormântez la Cotroceni, în grădina unde a fost îngropat copilul Mătuşii, dar Nando nu a fost de acord. Am propus acum Biserica Rusă din Bucureşti. Sper că va fi nici o obiecţie.
Miercuri, 12 octombrie 1921, Sinaia
(…) Barbu (Ştirbey – n.n.) a plecat la Câmpina şi, la 7, am plecat şi eu cu Mignon la Oradea Mare şi Cluj.
Joi, 13 octombrie 1921, Oradea Mare
O zi cu adevărat regală. La 9,30 am fost în modul cel mai oficial şi loial primită de autorităţile militare şi civile. Pe toate străzile erau aliniaţi soldaţi şi mase de ţărani veniseră din toate satele din jur. Vremea a fost superbă, chiar foarte cald. Petala şi Moşoiu (generalii) au fost marii organizatori ai întregului eveniment, iar statuia pe care am dezvelit-o a fost făcută la iniţiativa armatei, Moşoiu fiind promotorul acţiunii. Cu o energie extraordinară, el a pus mâna pe tânărul artist ceh Cara, care pierduse totul în timpul războiului, şi l-a repus pe picioare dându-i o mulţime de lucruri de făcut. A fost o zi triumfală pentru grasul meu Moşoiu, împotriva căruia se ţesuse un şir nesfârşit de intrigi. Acum însă e în picioare statuia pe care el a ridicat-o prin energia şi prin devotamentul nutrit faţă de regina sa, pe care a învăţat să o onoreze şi să o aprecieze în timpul războiului, aşa cum şi eu am învăţat să contez pe el ca fiind unul dintre cei mai credincioşi şi mai muncitori şi mai eficienţi dintre oameni. Petala făcuse programul, deci totul a fost organizat cu marele talent al lui Petala pentru ordine şi ceremonie. Trebuie sa spun că lucrurile au mers perfect, cu multă demnitate.
A fost şi Goga cu noi. Fără îndoială că el este o companie plăcută şi inteligentă.
Am parcurs cu maşina străzile până la Piaţa Regina Maria şi la Teatrul Regina Maria, ovaţionaţi cu loialitate. Acolo era ridicată statuia de bronz, de o mărime impresionantă, acoperită cu un drapel. Mai întâi a avut loc o slujbă religioasă, oficiată de bătrânul Ciorogaru, care a fost unul dintre cei grav răniţi în „atentatul”**** de la Senat. După aceea, drapelul a căzut şi statuia a fost dezvelită în urale extraordinare. Acea parte a ceremoniei terminată, am ascultat cu răbdare şapte discursuri, toate preamărindu-mi virtuţiile şi, dacă nu aş avea deja o părere bună despre mine, desigur că ar fi fost justificat să-mi formez una acum, după ce am ascultat tot ceea ce a avut de spus fiecare. A început Ciorogaru, a urmat Goga, apoi Moşoiu, apoi un alt preot, apoi un profesor care fusese rănit în război şi pe care-l vizitasem de mai multe ori la spitalul Sf. Spiridon din Iaşi, apoi primarul, apoi un alt ofiţer şi, în final, rectorul Universităţii din Cluj. Fiecare discurs a fost foarte frumos, în felul lui, şi m-am simţit mândră că ei au putut găsi să spună atât de multe despre mine chiar în timpul vieţii mele! În general, virtuţile cuiva sunt descoperite abia după moarte.
Statuia este frumoasă şi simplă, deşi puţin cam masivă. În timpul ceremoniei, câteva avioane au zburat pe deasupra capetelor noastre, aruncând exemplare dintr-un articol pe care-l scrisesem în această vară, un fel de chemare la unitate şi la muncă susţinută. Voi lipi aici o copie a lui.
După ce discursurile s-au terminat (din fericire), a urmat o lungă şi interesantă defilare a tuturor delegaţiilor de ţărani, apoi o paradă militară. Câteva minute de odihnă în casa episcopului şi apoi o prelungită şi bună masă la Cercul Militar, după care am mers cu maşina prin oraş, să vedem busturile lui Nando şi Carol ridicate în faţa diferitelor bănci. Al lui Carol e bun. La dejun, Petala a ţinut un discurs foarte frumos şi Goga a închinat în sănătatea regelui.
E în ţară o comisie militară străină care se ocupă de stabilirea frontierelor. Au fost şi ei invitaţi cu ocazia respectivă: un englez, un italian şi, colac peste pupăză, un japonez! Francezul a lipsit. Se pare că Oradea Mare însăşi fusese luată în discuţie, ceea ce a făcut situaţia întrucâtva amuzantă. Le-am acordat, desigur, toată atenţia, ca şi cum ei s-ar fi aflat acolo cu adevărat ca să se bucure de reuşita noastră şi le-am zâmbit cu tot farmecul pe care ştiu să-l etalez! În final, i-am invitat chiar să vină la Cluj cu trenul meu, să vadă un spectacol de operă, lucru pe care l-au acceptat deîndată. Înainte de a părăsi Oradea Mare, am mai făcut o vizită scurtă la atelierul lui Cara.
În cele din urmă, am plecat în ovaţii, la aproximativ 3,30. Două ore de odihnă, după care am oferit oaspeţilor mei un high tea şi, la 7, am ajuns la Cluj. M-am schimbat într-o rochie albă, cu o splendidă pelerină de catifea violet şi a urmat a altă mare primire, tot oraşul fiind luminat. Aici m-a aşteptat o mare surpriză: perfecţiunea reprezentaţiei de la operă. S-a cântat Samson şi Dalila şi trebuie să spun că a fost de primă clasă. Voci bune, regie admirabilă, costume frumoase, lumini, orchestră excelentă, antracte scurte. Am fost primită cu ovaţii extraordinare, iar Bârsan a compus ca salut o frumoasă „odă”. Teatrul a fost foarte frumos decorat, publicul, foarte bucuros de prezenţa mea. A fost ceea ce aş numi o seară într-adevăr reuşită şi, pentru o clipă, am trăit o reală plăcere artistică, atât de rară în iubita Ţara Mea*****! O anume doamnă Popper, elevă a lui Leria, era Dalila, şi Pavel, care este şi regizorul montării, l-a întrupat pe Samson. Două voci încântătoare. La 11,30 am plecat din nou cu trenul (spre Sinaia – n.n.).
Joi, 20 noiembrie 1924, Sinaia (…)
Noi trebuia să plecăm la ora 6 spre Oradea Mare, întâlnindu-ne cu trenul care vine de la Bucureşti, cu Carol şi miniştrii. Trenul lor însă, din cauza zăpezii incredibile, a plecat de acolo cu o întârziere de două ore. În final, am părăsit Sinaia la aproape 9. Brătianu a spus că nici o altă regină pe care ei ar avea-o n-ar cuteza să înfrunte o asemenea situaţie riscantă!
Vineri, 21 noiembrie 1924, Oradea Mare
Mai puţin zăpadă în Transilvania. După Braşov am mers foarte bine şi am ajuns la Oradea Mare, doar cu o oră şi jumătate întârziere. Ningea uşor, dar nu era frig şi, în plus, fusesem precaută şi mă îmbrăcasem cu haine mai groase decât prima dată, la Cernăuţi. Întrucâtva, de la prima vedere, starea de spirit era bună – îţi dădeai seama imediat. Totul era foarte bine organizat şi deşi nu pot spune că îmi place la nebunie statuia Maiestăţii Sale pe care am venit să o dezvelim, trebuie să spun că modalitatea în care întreaga piaţă mare a fost aranjată, statuia (ecvestră) ridicându-se în mijlocul ei, este una din cele mai reuşite pe care le-am văzut în orice altă parte a ţării. Toate acestea datorită eforturilor grasului Moşoiu. A fost cea mai bună realizare a sa. El era mai mult ca oricând „un peisaj” aşa după cum îl numeşte Loïe. A ţinut un discurs bun care se spune că l-a compus fiul lui (care este poet). Nici un croitor însă nu-i poate face pantalonii suficient de lungi, persoana lui mare îi trage în sus. Chiar şi cei mai înfocaţi admiratori şi discipoli ai lui nu pot spune că el nu este comic.
Ceremonia şi totul a fost extrem de bine făcut şi a fost un noroc că s-a oprit ninsoarea şi a ieşit soarele, aşa încât la defilarea populaţiei şi trupelor, am avut o lumină strălucitoare şi toţi eram veseli şi încântaţi. Sitta n-a putut veni, pentru că nu a avut curajul să rişte cu dintele care o durea.
Înainte de masa de prânz, noi am avut o jumătate de oră să ne aranjăm la prefectură şi apoi a urmat, într-o clădire publică, o masă mare la care au fost doar bărbaţii. O reală masă – Moşoiu – cu mâncare excelentă, dar fireşte interminabilă, îngrozitor de lungă. Însă Brătianu a stat lângă mine, foarte bine dispus şi nimeni nu este un vecin mai bun la mese ca el, care are multe de spus şi este atât interesant, cât şi amuzant. El a ţinut un discurs frumos la care Carol, care nu se pregătise, a răspuns excelent. Are, realmente, talent. A fost foarte aplaudat. În fapt, primirea noastră a fost mai mult decât călduroasă. După masa de prânz, noi am făcut o vizită la Societatea Mircea, admirabil organizată, într-o frumoasă casă, şi o altă vizită la orfanii de rozboi militari şi, în final, pe deplin mulţumiţi că programul nostru s-a realizat satisfăcător în limita timpului, ne-am dus la trenurile noastre şi am avut cea mai călduroasă şi afectuoasă însiţire la gară. Toţi erau bucuroşi, satisfăcuţi şi se vedea un oarecare triumf pe feţele tuturor celor care organizaseră programul în prag de iarnă, cu zăpadă, disfuncţiuni şi dificultăţi care, la un moment dat, păreau insurmontabile.
————————————————-
Note
* Regina Maria este copleşită de gânduri privitoare la criza generată de fiul ei cel mare, Carol, viitorul rege Carol al II-lea, criză care tocmai se amplifica. Întâiul născut declanşase „criza dinastică” prin căsătorirea lui cu moldoveanca Ioana Maria Valentina „Zizi” Lambrino, pe 31 august/13 septembrie 1918, la Odessa. În ciuda anulării căsătoriei de către Tribunalul Ilfov, la începutul lui 1919, dar şi a presiunilor de tot felul, la care este supus tânărul Carol, criza se amplifică prin îndărătnicia acestuia, care trimite tatălui său, regele Ferdinand, la 1 august 1919, o declaraţie scrisă de renunţare la calitatea de principe moştenitor al Coroanei României. Ca pedeapsă i s-a impus domiciliu forţat la Bistriţa. Din legătura cu Ioana Lambrino se naşte, pe 8 august 1920, prinţul Carol Mircea, fratele vitreg al următorului fiu al lui Carol, Mihai – ultimul rege al României.
** E vorba de Palatul Episcopal Greco-Catolic, gazdă a regelui şi reginei fiind chiar episcopul greco-catolic Demetrie Radu.
*** raison d’être – raţiune de a fi – în franceză, în original.
**** La 8 decembrie 1920 are loc primul atentat cu bombă din istoria României. „Maşina infernală”, cum i s-a spus în epocă, a fost plasată chiar în sala Senatului din Bucureşti, de către comunistul evreu Max Goldstein, ajutat de Saul Osias şi Leon Liechtblau, ea declanşându-se la ora 14,40. Ministrul Justiţiei – Dimitrie Greceanu, senatorii Dimitrie Radu – episcopul greco-catolic de Oradea Mare şi Spirea Gheorghiu – preşedintele Sfatului Negustorilor au murit. Printre alţii, a fost rănit şi generalul Constantin Coandă, preşedintele Senatului. Altă victimă a atentatului a fost episcopul Roman Ciorogariu (căruia Regina Maria îi spune, mai corect în esenţă, Ciorogaru; i-ul fiind o veche normă ortografică de scurtare a u-ului final). Înaltul prelat fusese condamnat la moarte de bolşevicii unguri din Oradea Mare, în 1919, susţinători ai Republicii Sovietice a Sfaturilor din Ungaria. Spre norocul său, soldaţii români au intrat în oraş la timp pentru a-i salva viaţa. Iată cum va povesti el momentul atentatului a cărui victima a fost: „Stăteam lângă dl general Coandă şi episcopul Nifon. Vorbeam cu toţii, glumeam, pe socoteala altora. Mă despărţii de grupul acesta, mă întorsei ca să întind mâna episcopului Radu, când, deodată, violent, marele nostru român cade ca lovit de trăsnet. Am exclamat atunci: Au lovit din plin!… “.
***** În limba română, în original, în textul englez.
