George ROCA
„Taina Scrisului! (Vol.1 & 2)
418 + 418 pagini
Editura Anamarol, București
Tăvălugul schimbărilor de multe ori ne ia pe sus în vârtejul său și când reajungem, din când în când, cu picioarele pe pământ, ne uităm în stânga și în dreapta să vedem ce am câștigat și ce am pierdut. Noutățile care ne ușurează și ne înfrumusețează existența împing spre periferie și apoi la dispariția multor componente ale existenței, ca într-o prefacere continuă prin care balanța vieții să își mențină echilibrul. Acum a venit rândul să meditez asupra despărțirii de frumusețea scrisului de mâna, caligrafia, care, asemenea multor aspecte de viață, și el a lăsat în urmă ecoul existenței lui.
În secolul al XX-lea încă se scria de mână superb. În 1994, o prietenă de familie sosind în Canada, refuza să folosească computerul și toată documentația o scria de mână. „În România, scrisul meu este recunoscut prin deosebita lui frumusețe. Canadienii au uitat să scrie de mână. Le dau eu o lecție…”. Așa credea ea, oricât am insistat noi să nu forțeze nota. Curând a fost nevoită să apeleze la computer, lăsându-se învinsă. Trebuie să recunoaștem că avea și ea partea ei de dreptate, căci, eliminându-se scrisul de mână, scrisul, în general, nu a mai fost tot atât de înaripat.
Psihologii au și ei dreptate, subliniind mai multe beneficii ale scrisului de mână. Ei susțin că, atunci când studiezi şi îţi iei notiţe, reţii mult mai uşor informaţia, că scrisul de mână înseamnă creativitate, pe care o explorezi şi o hrăneşti în fiecare zi, că are o notă personală strecurată printre rânduri și, nu în ultimul rând, este cel prin care trăiești momente unice cu tine însuți. Caligrafia clasică încă se mai face simțită, mai ales printre pasionați, deoarece aceasta, la fel ca și pictura sau muzica, este o artă.
Mi-amintesc cu drag perioada când cele mai frumoase și mai apreciate cadouri erau stilourile și seturile de birou destinate scrisului de mână. Deși astăzi scrisul de mână este înlocuit tot mai des cu cel pe computer, tabletă sau telefon, caligrafia clasică încă se mai face simțită, mai ales printre pasionați. În fiecare an, la 23 ianuarie, în lume este marcată „Ziua scrisului de mână” sau „Ziua semnăturii”, care a fost instituită cu scopul de a ne aminti de frumuseţea şi unicitatea scrisului de mână şi de necesitatea folosirii semnăturii de mână.
Se mai pot adăuga și alte valori ale scrisului de mână. El dezvăluie secretele și caracterul unei persoane. Astfel a luat ființă grafologia, știință care se ocupă cu studiul raporturilor dintre scrisul unei persoane și caracterul sau comportarea ei. Acest studiu are numeroase aplicații în criminalistică, în autentificarea actelor și a semnăturilor, în psihologie și în psihiatrie. Grafologia are în vedere aranjamentul general al scrisului în pagină, direcția rândurilor, dimensiunile, forma și înclinarea literelor, apăsarea, iuțeala și stabilitatea în scriere, factura semnăturii etc., așa cum se menționează în toate dicționarele. Scrisul de mână te obligă la un grad de mare exigență. El nu iartă și nu permite corectura ca în Word. Când ai greșit sau ai deformat o literă, când ai corectat ceva scris cu penița, se vede.
Chiar dacă scrisul de mână a căzut în derizoriu, noi nu putem uita că, în spatele cărților noastre preferate din cultura română și universală, se află sute de file, zeci de caiete sau de agende pline de truda scrisului de mână. De când am început să-mi public scrierile, am renunțat la folosirea tocului, a pixului, a stiloului, a creionului, dar tema frumuseții scrisului caligrafic încă mă preocupă și mă aplec cu drag asupra ei, fiindcă acest scris de mână a ocupat un loc important în anii școlarității mele, precum și în cariera didactică, pe atunci în plină înflorire.
Aburul depărtării în timp mi-aduce înaintea ochilor imagini din anii copilăriei, când caligrafia era o virtute. În lumea satelor, notarii erau apreciați după frumusețea scrisului. Notarul satului meu natal, Țigăneștiul Teleormanului, Gogu Save, avea un scris de o aleasă frumusețe. Se ducea omul la primărie să ceară un certificat oarecare și Gogu i-l oferea desfășurând un protocol. Se așeza cu mare atenție pe scaun luând poziția cea mai potrivită pentru scris, își freca mâinile ca pentru o muncă manuală deosebită, scotea registrul, certificatul pentru completare, își pregătea instrumentele de scris de tip vechi: călimara cu cerneală, tocul cu penița și tamponul cu sugativă. După ce și le pregătea sub privirile solicitantului, pline de admirație și de respect pentru o asemenea îndeletnicire, Gogu mai făcea o pauză discutând despre problemele comunității sau despre timp. Când găsea de cuviință, ridica mâinile în sus ca pentru o treabă importantă, învârtea tocul în aer de câteva ori, muia penița în călimară, o proba pe o hârtie separată și apoi se apuca să completeze certificatul cu fața concentrată asupra scrisului. În liniștea camerei se auzea scârțâitul tocului. Semnătura era momentul culminant. Când totul era gata, tamponul cu sugativa făcea ultimul serviciu și actul se înmâna solicitantului. După o asemenea activitate, Gogu era invitat la cârciuma din apropiere ca să fie cinstit cu o cinzeacă de secărică. Pe atunci, la școala primară, scrisul pe caiete dictando era la fel de important ca aritmetica și citirea. În clasa întâi, în fiecare zi, prima oră de curs era învățarea unei litere și cea de a doua oră era de caligrafie, în care copiii exersau scrierea noii litere și a celor învățate mai înainte.
În primii mei ani de apostolat, am lucrat ca învățătoare la cei mici. Cea mai grea, dar și cea mai frumoasă muncă a fost aceea de a le forma deprinderea de a scrie. Înainte de a preda literele și de a le scrie, i-am învățat cum să deprindă mişcările de bază și elementele componente ale semnelor pe care le vor aplica mai apoi în orice literă. Când, mai apoi, micuții de clasa întâi se străduiau să respecte toate cerințele pentru un scris frumos, sala de clasă se transpunea într-o stare de spirit asemenea atelierului creatorilor de artă în momentele lor de maximă concentrare și dăruire. La sfârșitul orei, învățător și elevi, cu toții mergeam afară încărcați de o energie pozitivă și cu bucuria unei izbânzi. Micuții se simțeau împliniți și veneau să se lipească de mine ca mulțumire că le-am creat această bucurie. Dascălii care predau la clasele mici știu despre ce vorbesc.
Eu mi-am păstrat scrisul frumos și clar până am început să mă dedau scrisului la computer, cam pe la 70 de ani. Nu mi l-am deformat nici în vremea studenției, când trebuia să luăm notițe în ritm alert în timpul expunerilor, deoarece pe atunci nu erau cursuri, manuale sau alte surse de informare, decât notițele rapid inserate la orele de curs. Nu mi s-a deformat scrisul nici când am predat literatura română la clasele de liceu, când era obligatoriu să scriem pe tablă ideile principale, actul în sine necesitând viteză la scris, rămânând lizibil. Acum abia mai scriu de mână. După 20 de ani de pauză, aproape nu-mi deslușesc propriul scris și îmi place să cred că de vină sunt doar anii înaintați. În schimb, nu s-a stins plăcerea pentru aplecarea spre arta izvorâtă din condei.
Chiar dacă scrisul din vremurile de aur de altădată a fost înlocuit tot mai des cu cel pe computer, tabletă sau telefon, scrisul de mână rămâne de o valoare inestimabilă, deoarece începutul lui a dat naștere acelui bun inestimabil al umanității, SCRISUL, printre altele, LITERATURA, fără de care nu ne putem imagina cum ar fi fost viața noastră.
—————-
Elena BUICĂ
Pickering,Toronto, Canada
Ziua Limbii Române
31 August 2020
