Motto:
„Atingând copilaria
îmi înfloresc teii în palmă…”
Născută în poala copilăriei cuminți, frumoase, unde razele soarelui mi se jucau pe față mângâindu-mă, ascunzându-se în ochii verzi care vor fi plimbați mai târziu prin câmpurile, dealurile înflorite am simțit aroma binelui și a dragostei părintești, a celor două surori mai mari.
Mă văd în mijlocul unei mutări, câțiva soldați veniți să care lăzi de campanie în care erau lucrurile familiei, pe tata grăbit să plece cu transportul și mama separând lucrurile copiilor să nu se amestece cu cele ce pleacă spre o altă destinație necunoscută mie. Măsor atent mișcările lor, țin în mâini un măgăruș din lemn care se mișcă dacă-l apăs, astfel că emoția în care sunt prinsă mă face să-l țin mai mult culcat pe bietul animăluț. La noi este Angela, sora mamei mai mică, venită să ajute la mutat dar mai ales să mă țină pe mine deoparte de curiozitatea și nerăbdarea „de a ști unde merge casa?”, dar „unde merge casa?” – întrebări care le puneam frecvent dar la care nimeni nu avea timp să -mi răspundă.
O văd pe mama în urmă, uitându-se dacă nu a uitat ceva și lacrimi i se scurg pe față ce nu ar fi vrut să fie văzute de mine care-i stăteam mereu aproape. Știam că de atunci, de când plecase tata în brațe – trist, abătut – cu o cutie albă, mică, un sicriaș, aveam să aflu mai târziu, simbolul mândriei numelui ce i l-ar fi purtat dacă ar fi trăit, o făceau pe mama să plângă. Ilie era îngerul din brațele tatei care-l dusese la odihnă și nu era lăsat să crească și să se joace cu noi. Mama mă luă în brațe, și-mi șterse fața ca o mângâiere, asigurare că sunt bine și eu și ea în dragostea-i minunată. Așa am ieșit împreună în curtea unde venise doamna Ferencz cu cei șase copii să ne îmbrățișeze, să-și ia rămas bun de la: „Noa doamna!” (așa credeam că o cheamă pe mama în limba ei necunoscută mie, dar care îmi era destinată să mă însoțească toată viața prin căsătoria cu Iosif, bărbatul bun și blând, iubitor, gingaș, cu dragostea ce încă mi-o poartă.
Ajunși în alt oraș, mă văd cu tata de mână cu rochița asortată în culoarea coșulețului cu floricele, mai mult țopăind decât mergând, de bucurie că eram doar eu și el. Rar avea timp să rămână cu noi care-i simțeam atât de mult lipsa, din cauza serviciului de militar. Timpul trece repede, repede și am ajuns pe înserate într-un oraș liniștit, am intrat într-o casă cu camere mari, cu teracote superbe… și după rapida si sumara instalare, mi-au ramas ochii pe tavanul unde erau niște desene (litere) și o stea mare, roșie, aproape cât tot spațiul. Mă uitam nedumerită, mai ales că nimeni nu-mi spusese ce este, acel roșu, de ce este acolo sus… că tare aș fi vrut să dorm… Mi-era teamă!
Mai târziu am înțeles că aveam toate motivele să mă tem de agresivitatea stelei roșii și cuvintele ei „victorioase”. Săgeată a gândului care îmi aduce aminte, că pe la trei – patru ani eram cu familia pe granița româno-iugoslavă mutați de unitatea militară pe termen nelimitat în gazdă la o familie cumsecade. Tot satul era plin de trupe ale armatei române să păzească fâșia de Tito, președintele Iugoslaviei. Eram copleșită de emoția atâtor uniforme militare, soldați și tehnica militară.
Copil fiind nu întrebam nimic din ce se petrecea dar sufletul îmi trăia în alarma ce se dădea noaptea, când soldatul bătea agresiv în geam să-l trezească pe tata, care sărea din pat cu o repeziciune ce mă speria! Se îmbrăca așa de repede de parcă-și dădea sufletul! Rămâneam cu mama și cele două surori mai mari în gânduri crude pentru un copil, așa de mic – dar cu suflet nespus de mare pentru România! Atunci am auzit cuvinte ca: „dușmani”, „prieteni”, am auzit ce este ura, dar și ce este dragostea arătată prin Mircea, băiatul familiei Vică, cel care venise cu o șapcă plină cu rățuște abia scoase din ouă când hohoteam în plâns de mușcătura unei albine, așezate pe nas…
Am rămas copil sufletește și prețuiesc mult ce-am trăit! Steaua roșie a urmărit binele nostru familial și din ce am trăit pe termen scurt, mă văd mutată cu familia întro casă fără condițiile avute. Pentru timp scurt tata avea să mai poarte haina militară de care a fost îndrăgostit până la trecere din viață. Era acuzat că făcuse școala de tehnică militară la Hanovra (Hanover) în Germania – de parca ar fi ales singur unde să studieze!
O după-amiază dureroasă mi-a marcat stabilitatea emoțională când am văzut colegi militari, gradați diferit, care au venit acasă l-au îmbrățișat pe tata și au plâns… M-am ascuns să-i văd, dar să nu mă vadă. Erau serioși, triști și-l conduceau în cântece militare înduioșătoare, urări de rămas bun pe părintele care de a doua zi a devenit civilul, greu adaptabil pentru un timp în societate, armata fiindu-i mama care l-a adoptat de la patrusprezece ani ca și copil de trupă, crescându-l până la grad și tehnică militară performantă.
Mai târziu alte săgeți ale comunismul dur, care-l amenința pe bunicul meu să le dea pământul. Se apăra cu barda de golanii – așa-i numea – care-l pândeau în umbrele înserării să-l înscrie forțat la colectiv prin amenințări și bătăi. Doamne! Cum a rezistat?! I-au luat pământurile, dar el nu a semnat! L-au furat, fiind înstărit, din casă tot, printr-o familie vecină și neam cu el, dar nu a cedat. A pierdut averea dar nu s-a înscris pe numele acelora care se îmbătau și batjocoreau numele fraților sacrificați. S-a ascuns în mine copilăria ce ține în mănunchi bucuriile, tristețea, fericită că am păzit-o bine și-n drag.
*
Mama Ana
Bunica era cea care cobora când n-o vedeam din poza înrămată pe peretele camerei celei mari și bune. Își lăsa aproape costumul; cămașa albă cu mâneci lungi, ilic și fustă negră din catifea și se apuca de treabă, parcă mutând unele lucruri din casă să știm cum să le așezăm să le potrivim în așa fel să ne bucurăm și noi și ea când se îmbrăca și se întorcea în rama care o odihnea de zeci de ani, decând plecase din starea ei de femeie frumoasă, cuminte și înstărită, fiind fiica primarului din Broscari, pe care bunicul meu o pețise și o primise ca dar de viață. Plecase în lumini plânsă că-și lasă în urmă șase copii să se crească unii pe alții dar și în grija bunicului care era mai mult cu munca pământului.
Se uită în jur și pornește repede pe drumul știut, începând cu bucătăria, ridică șervetul cusut de ea când era însărcinată cu Ioana, îl atinse ,închise ochii și parcă rugându-se începu să-i curga lacrimi mari, dese pe față, pe care nu le mai ștergea… Se uită să vadă ce-am mâncat aseară și un zâmbet discret îi aparu în colțul gurii, zărind doar niște resturi de carne scoasă din cantă, niște oase ce le țineam pentru dimineață când o vedeam pe Molda, cățelușa fericită ce dormea pe prag de dragul nostru. Puse ștergarul încet la loc, și se apropie de dulapul unde-și ținea ea vasele. Același, cu mânerele umbrite… Îl deschise și un miros stătut îi veni în față pe care-l știa de când ea aducea străchinile, lingurile, le așeza în dreptul fiecăruia la masă. Se ridică încet, și se apropie de masa rotundă care stătea un pic întro parte. O prinse, mișcă și-i potirvi bine, bine picioarele bătrâne, din lemnul atât de cunoscut… Se apropie de geamul acoperit de perdele țesute de mâna ei, decând era fată, înainte de măritat, când își cosea tot ce avea nevoie în zestrea ce-o urmase în casa căsătoriei.
Se uită în sus, pe rândurile cusute și auzi în timpul învechit:
– Ană, Ană, Ană! Era strigată de bunicul meu ,scoase capul doar printre drugii grei de fier ce despărțeau geamul de restul camerei și-l văzu venind de la arie cu fața plină de sudoare, hainele predate soarelui care i le decolorase.
Se apăsă instinctiv pe inimă, rămase așa… o vreme și se întoarse brusc ,parcă ar fi vrut să zboare, ajungă la fetița ce plângea aproape stins în copaie. Era Fineta cu ea, cu Ioana, fata cea mare care-i semăna ca o Ană mai mică…. Se aplecă dureros întro parte, să-și legene imaginar copila, s-o mângâie pe Fineta căreia-i lăsase toate greutățile decând căzuse la pat cu oftat și suflu greu…
– Mamă, mamă!
– Da Ionică, Dorine!
– Venirăm de la școală!
– Venirăți mamă, dar eu nu mai sunt… și iar plânge cu sughiț și nu se poate opri.
Se aud foșnete în casă. Parcă se sperie și-l recunoaște pe bunicul meu, care se trezise, făcea cruci mari pe piept și cerea paza bună a Domnului când zgâlțâia tare de uși să le încerce, iar din buzunar se auzea un zornăit de chei…multe, multe chei. Le cunoștea pe toate. Cele mai vechi erau de la casa mică unde era o cameră cu pământ pe jos, un pat de odihnă de după amiază, un scaun, masa, bicele uitate după ușă. În perete era o altă cameră mare, a butoaielor, buțiilor, vase mari care duhneau a comină în orice perioadă a anului.
Se simțea un gust și miros puternic de scârcior de strugure și semințele care iarna erau puse pe foc, făcând splendoarea artificiilor naturale. Acolo erau; mașina de stors struguri, cepurile, cioacele care băteau în lovituri scurte și puternice dopurile în slăvină. Era ca o sală a timpurilor vechi… vechi, această cameră cu cărămidă pe jos care ținea rece și rezista greutății butoaielor. Câte ture am mai făcut pe marginea butiei cele mari când nu mă vedea nimeni! Când mă ridicam cam amețită de lângă butoiașul pe care-l știam manevra, băgam tâlvul și beam… „cu teamă, de când mă ridicasem amețită de nu mai știam unde e ușa…!” OOOoof!
Numai Dumenzeu m-a ținut și atunci de mână când alergam inconștient pe marginea butiei întrecându-mă. Doar centimetri greșiți pe rama butiei m-ar fi aruncat în burtoasa de vreo 300 kg plină cu tescovină, făcându-mă înger păzitor de struguri storși…
Se întoarce, mângâie ușa dinspre holul lung, îi era dor să-și țină mâna pe profilurile care-i dădeau frumusețe aparte. Era din lotul lucrurilor ce făceau casa întreagă pe care bunicul și-o comandase, făcuse cu maistorii sârbi, veniți la plaț să-i facă așa cum și-a dorit-o dar plătiți în galbeni; Cu scară înaltă cu fața înspre poarta mare, geamuri colorate de jur împrejurul holului mic de la intrare, cu lemn decupat în forme geometrice, locaș pentru marele felinar, care dormea ziua și seara se lăsa mângâiat și parcă vorbea cu bunicul care-i promitea că-i șterge sticla. Începea să lumineze dându-ne o stare a bucuriei strigându-ne și alergând de parcă fusesem despărțite pe întuneric.
Pornește spre camera mare, acolo unde și acum mai sunt lucruri venite cu zestrea adusă la nunta lor. Ligheanul cu flori, cana mare și prosopul plușat înflorat cu același model. Și-l atinge de față și lacrimi îi curg din nou… Se întoarce brusc și se oprește în dreptul pozelor făcute lângă bunicul. Ei doi îmbrăcați frumos. El pe scaun cu costum de stofă, cu vestă și haină cu guler de astrahan, privirea omului avut și mulțumit care-și exprima starea și rangul social. Ea, mama Ana, frumoasă ca o uceniță văzută duminică la biserică, cu fața liniștită dar fără zâmbet, cu părul bogat și strâns la spate, haine de catifea negre, iminei cu ciucuri de piele și vesta, ilicul care-i arăta și mai mult frumusețea, silueta frumoasă…
Ar vrea să rămână, să rămână… Se ascunde auzind cum se întoarce bunicul și intră, trece pe lângă ea, se așeză pe pat zicând;
– De! Așa a fost să fie!
Cască prelung, și încă odată, zice Doamne-ajută si adoarme întrun șuierat odihnitor. Iasă pe hol, intră în cameră, și parcă n-ar mai vrea să intre în rama ce-o așteaptă goală, nedorind să-i știe durerea de copii, bărbat de care se despărțise când o scoseseră cu muzică și lacrimi din casa unde-și lăsase copiii mici, greu de crescut, ce veneau mai târziu sub fața-i tristă și înrămată, de unde o chemau; mamă, mamă, rugând-o să coboare.
Mă uit spre ea, mi-e dragă, știe si parcă-mi cricește:
– Să nu le mai sperii seara pe Mariana și pe Tania când vii pe furiș în spatele lor!
Îi promit înlăcrimată că nu, nu le mai sperii dar o rog să se întoarcă să mă învețe cum să-mi fac cozi și o ie înflorată…
*
Îngeri sărutați de vară…
Mă văd dintr-o dată în copilărie, cu rochițe de vară și pofta de poame cât frunzele pe gard, visez dorul nerăbdător de-a pleca în vacanță la țară. Mi-o iau înainte pașii parcă fugăriți prin praful dealului lin până la vie unde sunt stăpâna vișinului și ale „luminițelor roșii” cu gust dulce acrișor. Caut pui de păsări, le-aș vrea în sân să-mi cânte toate odată, iar eu, să le liniștesc cu bătăile inimii ca niște mânuțe ce știu să mângâie, liniștească, până la tăcere… Mănânc, adun în sân vișine, aș fugi după iepurii care sar și arată mai înalți decât mine. Încep să râd soarelui care e gata să mă ducă până acasă dacă ascult și o iau ușor în urma lui. Un drum de aur în care el, eu și umbra mea, mă vor întoarce de fiecare dată acasă.
Mă opresc în coastă la Cazacu, mai cânt o melodie pe care numai el soarele o înțelege și-mi promite din rugina razelor că mâine, mă va aștepta dimineața pe țol să mă răsfețe în dansurile razelor multicolore pe care aș vrea să le țin în sân ca pe păsările din vișin.
E seară, imaginile au trecut dealul spre Porumbu de unde se-aud zbierete de animale dornice de apă, copii fericiți de întoarcerea părinților acasă. Miroase a prune pârguite, fân, corcodușe cât stelele pe cer care te îmbie pe crengi. Mă întorc să iubesc poteca spre vie, rugii ce-mi agață rochița și… m-am trezit din dulcea, minunata copilărie, cu ochi umezi. Șederea la sat era un rai în care ne ducea bunicul cu povestiri despre războiul de Independență în care luptase. După ușa din „camera mare” stătea sprijinită o lance uzată, semn al vitejiei și prezenței sale acolo în razboiul amintit. Eram mici ca vârstă când eroii și cântecele soldățești, patriotice ne înflăcărau memoria și sufletul și le cântam împreună cu bunicul. Așa am aflat că avem o Mamă bătrână, o mână a României vrednice, furate de lacomii vecini de la răsărit.
Se cristaliza în mine dragostea de țară, adevăr și simțeam o voinicie vrednică de patriotismul atât de iubit și azi. Aroma acelor seri până când se terminau ultimele cuvinte din cântecele ostășești, fericită cu surorile mele și bunicul că am lăsat România mângâiată, s-au așezat sincer, curat în versuri care mă onorează.
Trăiască România Mare!
„Mi-apare-nainte copila zâmbind,/ Cu fața mânjită de soare,/ Cu părul bălai și surâs îngeresc,/ C-ale frescelor cu nume mare.// Mă privește insistent cu ochii-nverziți/ De bogăția darului-cer,/ Cu-obrajii-nroșiți de atâta dulceață/ Dintr-ale bătăturii cu miros de fâneață//. Face un pas… apoi se oprește,/ Parc-ar vrea să mă-ntrebe ceva,/ La părinți nu se gândește,/ că e stăpână, pe tot ce-i oferă vișinii, nucii și via//. O văd cercetând cerul când uită să plouă,/ Mânuțe-și-mpreună, roșite de nuci,/ Murmură vorbe doar de Domnul știute/ Și pleacă în rugă dincol’ de uluci//. Îi zăresc parcă răspunsu-n privire,/ Așteaptă îndată să plouă,/ Să vadă apa sărind în buluci,/ Fericită în haina cea nouă.// Mijește în lacrimi bunicul pe scară,/ Cu viața schimbată și-n astă vară,/ C-au venit fetele de la oraș,/ Bătătura-i plină din zori până-n seară.// Fetița dispare pe deal,/ se-atârnă de pruni,/ Mănâncă cu poftă chiuind după uli,/ Și-ncepe să cânte despre străbuni,//”
„Caliacra, Turtucaia…/ Așezămintele vechilor români,/ Învățate-n pătul la curățat de porumb, de la Tataia./ Se-aud glasuri pe vale, vite mugesc,/ Copiii zbiară la soare!/ O bunică ar fi vrut să aibe-n tristeți și fața-n lacrimi i se-nmoaie./ Sandă! Lucie! Tania! Mariană!… Haideți!/ E gata mâncarea, veniți frate!/ Le-adună bătrânul mijlocind rugi la ospăț,/ Grăbite, se-ntrec, se ridică mulțumind, îndestulate./ E seară, a noapte, cucuvelele-și strigă,/ Prezența-n negura groasă,/ Copilițe cu-obraji luminați de lampa cu sticla slab ștearsă,/ Ascultă povești și cântări,/ la curățat de porumb…//.
Colindând Caliacra, Turtucaia, sub luna ce răsare. Adorm pe sacii de glozii curați că doar sunt ACASĂ! La bunica dorită atât de mult la: ROMÂNIA MARE! Moșica Ilinca, era sora bunicului meu, măritată în satul vecin Poroina Mare. Păstrez amintiri dulci de iubire căldură sufletească exprimată prin acei ochi verzi care semănau cu ai bunicului și ai mei. Parcă o aud, chemându-ne:
– Veniți la moșica Ilinca, sora bunicului cu părul alb și ochii verzi, cu coșurile pline de pâine și bunătăți cărate pe furiș prin spatele grădinii, săracilor, să n-o vadă moșicul Zgurei – om înalt, hâtru, deprins cu iubirea de animale dar neroditor de copii.
Ducea coșuri cu ouă și bunătăți scoase din cuptor, bisericii din sat, care se transformau la târg în banii necesari întreținerii ei. Era mama dulce a sărmanilor, cu poala plină cu pere de vară culese chiar din zâmbetul soarelui. Plecau cu brațele pline, flămânzii din pomenile-i, uitându-se înapoi, parcă înmulțlnd binele prin ochii nedumeriti dar fericiți. Azi o plâng, mi-e dor de ea și curățenia ei înaintea cerului, pâinii și a oricărei sorbituri. Iar imineii încălțați de mine de atâtea ori… (pantofii de nedeie, aproape scorojiți sub pat ce erau încălțați doar de două, trei ori pe an).
Mâinile ei făceau pâinea cea mai dulce, caldă cu coaja tare, iar serile ei miroseau a mere, gutui, rugăciuni.
– Veniți la Muica! Veniți la Muica! și ne îmbrățișa lăcrimând până-i pierdeam broboada după dealul Poroinii, cu inima plină de fericirea de-a fi avut pentru două zile o bunică. Duminicile erau sărbătorile noastre și ale bunicului care încălzea apă pe focul de sub pirostii, să avem a ne spăla integral, să fim primenite în hainele cele mai frumoase căci mergeam împreună cu el îmbrăcat în costum, își lua bastonul și în cealaltă mână ținea un coș acoperit de bunătăți trimise de soția preotului nepotul lui. Mergeam să vedem pământurile. Se oprea din loc în loc, ne arăta depărtări acoperite de grâne, vii, pruni și ne zicea: „Uitați-vă! Dacă n-oi mai fi, să stiți – astea sunt toate ale voastre!”
Anii au trecut și vizitele rare, tot mai rare după trecerea în lumini a bunicului ,mi-a arătat o altă față a satului unde mi-am petrecut câteva vacanțe rupte din rai. Fântâna stă ca o bătrână uitată de ani și familie în drum… Este casa, familia care i-a săturat pe toți fiii satului și nu numai. Mulțumirea ei era să-i vadă, audă în chiote pe copii, bătrânii în rugi, tinerii în voie bună când scoteau apă din pântecele izvorului strâns între pereții zidiți ca niște poale de mamă, de care se rezemau toți care-și dădeau întâlnire la sațul apei răcoroase. Era acoperită spre a-i da respect, frumusețe dar și protecție de ce-ar zbura deasupra ei. Adunase în bunarul ei toate știubeiele dorite de vite când se întorceau acasă mugind mulțumite de sat.
Ea știa toate poveștile, secretele satului spuse cu mâna la gură de femeile venite, cunoștea îndrăgostirea tinerilor și zbenguiala copiilor, dar nu i-a trădat și nici învrăjbit. Venise vremea, că fiecare își făcuseră fântâna acasă. Era mai lesne să iei din curtea ta care te făcea mai înstărit. Se auzeau tot mai puțin șoaptele îndrăgostiților, bucuria copiilor, cântecele și rugile spuse ca „mulțumesc” din gura lor până a rămas sărmană de ei, de sărutările date apei atât de reci, curate și hrănitoare. I-au îmbătrânit șoldurile, odată atât de tinere și frumoase.
Au năvălit-o mușchii verzi, dornici de umezeală și răcoare, ținându-i de singurătate. De dorul iubiților săturați de bunătatea apei își curăță licoarea cu lacrimile care aduceau oglinda cerului în singurătatea nopții. Plânsul fântânilor, viilor, islazurilor, livezilor cu prunii încărcați, cu nucii cu miez dulce de-l puneau pe lipie la sărbători femeile cu fețele oacheșe și mânecile albite la fântânița din dealul Fântânii Mari unde se spăla grâul, se întindea pe cergi ca o sărbătoare a mulțumirii înaintea cerului este plânsul lor și al meu.
Noi eram îngerii sărutați de vară cu fețele mânjite de soare încât ne cunoșteau doar după voce când dădeam „sărut mâna” la fântână și pe uliță. Eram concurența florilor de soare îndrăgostite, cărora le țineam pălăriile în brațe și le ciuguleam câte o sămânță, ca o sărutare dată răbdător că n-am fi vrut să se termine dulceața…
Noi, îngerii de atunci, purtăm ca pe trofee splendorile copilăriei apărate de dulceața dealurilor, sărutul apelor fântânilor, răsăriturilor pe care le însoțeam până la nașterea globului de aur peste noi ca tipsie de aur ceresc. Vom pleca cu ele, să le ducem la tronul de domnie al lui Dumnezeu ca jertfă de mulțumire pentru splendoarea copilăriei trăite în România – grâului, laptelui, mierii, păcii, iertării și al frumosului de atunci…
*
Vitrina
Măresc pasul, voind să-l țin cu al mamei, simțind-o grăbită în drumul spre piață și prăvăliile ce-și ridică obloanele ondulate, făcând zgomot fiind de metal. Una după alta se deschid și-n cântecul fierului apar în uși negustorii cu zâmbetul larg, gata de conversațiile care te invită să intri să cumperi de la ei, să le meargă bine toată ziua.
– Sărut mânuțele, ooo, ce fetiță frumoasă!
Așa aud în dreptul ușilor, mă uit spre mama, îi zăresc privirile și câteodată o strâng mai tare de mâna care o ține pe-a mea, ca semn de încuviințare că-l cunosc pe negustor, domnul Koromovici de când am cumpărat de la el: baton de vanilie, bomboane cu fețe de fructe, piatră vânătă pentru soluția de stropit via, umbrela noastră până în mijlocul toamnei.
Ajungem la prăvălia lui Țăpârdea, pe colț cu strada pieței și mă înveselesc când văd zeci de mosoare cu ață colorață, dantelă de toate dimensiunile, broderii și mâinile mi le țin aici, în dreptul lor, captivată fiind de hainele a două păpuși îmbrăcate cu fuste dantelate, ușor îngălbenite, pe care aș vrea mult să le am acasă măcar pentru o zi. Cel mai mult îmi doresc hainele lor… mă întreb cine le-o fi făcut și gându-mi zboară la tanti Niculina, cea care-i croiește mamei hainele, poate ar ști să-mi facă la fel.
Mama mă îndeamnă să văd și alte lucruri din prăvalie; un pitic cu pantalonii verzi și tolbă de vânătoare, un urs cu ochii zburliți spre el, două găletuțe din lemn și o mașină de gătit cu niște crăticioare, o sticlă de lapte în miniatură și o cutie de nasturi pe care exersez să număr… până conversația negustorului cu mama se termină. Ieșim ținându-ne de mână și după câțiva pași o zărim pe mamaie Căruntu cea care o are nepoată pe Miana, colega mea de grădiniță, fetița veselă și jucăușă.
Intrăm la invitația bunicii pentru câteva minute, eu oprindu-mă de fiecare dată să admir marile mașini de dărăcit lână, care le și pieptănă pe niște tamburi imenși în dansul brațelor bine unse de vaselină lăsându-le jos în caere ca în povestile spuse de Manda, sora mamei care era plină de iubire și cărți ca o albină cu polen și miere. Ne urăm cele bune și ne despărțim de mamaia Căruntu, facem puțini pași și intrăm în piața Negru Vodă care abundă de legume proaspete și fructele ce atrag viespii încât merg pe lângă ele cu fața acoperită cu mâinile, lăsând doar un spațiu mic, să văd să nu mă împiedec. Se aud strigări, chemări la marfa expusă, negocieri, convingeri cât este de proaspătă marfa aleasă spre cumparare… Mă țin de buzunarul pulovărului mamei să mă simtă că-i sunt aproape. Ia restul de la vânzător și ieșim din piață, fără să putem ocoli femeile venite cu lapte, în cănți de emailate sau tablă galvanizată, agățate de cobilițe.
– Ia cocoană, ia și de la mine, se aud glasuri insistente, dar mama se îndreaptă spre Truța, femeia înaltă, lăptăreasa de marți și sâmbătă care ne aduce acasă pe frunze de viță de vie, unt ca aurul gălbui în formă de mânuțe. Vorbește cu mama, timp în care eu mă uit în cele două coșărci, acoperite cu pânza țesută la războiul din casă.
– Să vă dau lapte? o întreabă puțin mirată pe mama.
– Nu! Tu știi că Sanda nu mănâncă decât unt și zară din ce aduci.
Uite; iau trei turtițe de unt și…
– Stai cocoană! Zice Truța, plătește doar două că una și-o poală de prune îi dau eu Sandei care-mi ține scăunelul ei liber când vin iarna cu laptele chemându-mă lângă teracotă.
Mă uit la mama, se uită la mine duios și-mi zic; e bine că se încălzește Truța după drumul făcut de la Puținei unde locuiește până la noi în oraș. Ne-ntoarcem spre casă, pe Strada Mare pavată cu pietre mari, cubice pe care trec zgomotoase mașini, încărcate, fiind dimineață. Intrăm într-o librărie, mama cumpară: caiete, cerneală, penițe, culori pentru orele de desen. În coltul librăriei, Nea Moni, albanezul bătrân cu halatul alb, stă sprijinit de un frigider tip gheridon care ascunde două recipiente cu înghețată ce se odihnesc în gheața zdrobită .
– Hai la înghețată! Înghețată! Bragă receeeee! Bragă!
Mă uit la mama și înainte să mă privească mă întreabă „Vanilie sau cacao?”
– De vanilie, vanilie… se mai uită o dată la mine și-mi știe gândul că aș vrea o cupă cu vârf.
Nea Moni se face că nu înțelege mesajul mamei și-mi umple coșuletul napolitan cu multă înghețată. Mama-și comandă o bragă atât de parfumată pe care o bea grăbită, draga de ea… să ajungă acasă. Mă țin de mama care are mâinile ocupate,cu plasele pline de cumpărături, gustând înghețata, ce nu aș vrea să se termine. Ne oprim în fața cofetăriei cu reclama tortului de sărbătoare, imens, unde mama mă lasă cu plasele pe scară în dreptul ușilor deschise, continuând să-mi savurez înghețata. O aud cum comandă ca de obicei: „500g bomboane amestecate – caramele, praline în membrană de mătase, bomboane acoperite cu cacao” și altele… Moka pe care noi copiii nu aveam voie să le mâncăm deoarece conțin cafea.
Cu înghețata în mână și plasele lângă mine îmi arunc privirea întro vitrină, cu frumoase sandale, pantofi pe care nu-i văzusem în garderoba mamei. Doar unele semănau cu cele pe care tata i le adusese de la Brașov când fusese deplasat cu militarii la festival. Mă surprinde stând nemișcată cu înghețata topită,ce începuse să curgă pe degetele ce o țineau.
– Îți plac? Niciun răspuns…
Se uită și ea fugitiv și zâmbind îmi explică…
– Cei verzi, culoarea șopârlei sunt din năbuc! (Nu mai uzisem cuvântul acesta!), cei cu catarama aurie pe o parte, gri ca și blana șoricelului sunt din piele de antilopă! (Nu știam ce-i antilopa, dar fascinată de ce vedeam n-o întrerup să pot parcurge toate perechile colorate, aranjate frumos în vitrina luminată din toate colțurile.)
Ne îndreptăm spre casă, dar vitrina pantofilor colorați mi-a rămas pentru mult timp în minte. Orice drum la cofetărie sau altă prăvălie apropiată era legat de staționarea mea în dreptul vitrinei atractive. Mergeam deseori și mă uitam, știind ce se vânduse, ce noutăti apăreau. Mă fascinau cei cu tocuri înalte și probabil că aveam o privire pe care prăvălierul o sesiza, zâmbind, văzându-mă cât eram de mică pentru visele colorate ale vitrinei lui. Se obișnuise cu mine în colțul vitrinei, rar ieșea zâmbindu-mi ca unui client fidel.
Anii au trecut, eram în alt oraș dar unul din drumul la întoarcere acasă era cel care mă ducea la vitrină. Am intrat odată și înăuntru mirosea a plastic, rafturile erau aproape goale, doar niște cutii se găseau, pe care scria „Pionier”. M-am uitat insistent la bătrânul cu privirea indiferentă căruia îi străluci dintro dată ochii, ridicându-se din scaunul ce scârțâia dar pe care îl recunoscusem, fiind același ca în vremea vizitelor mele la vitrină.
– De ce nu ți-ai luat tu măcar o pereche din pantofii de năbuc, antilopă, de care erai atât de îndrăgostită?
I-am răspuns nostalgic, aproape dureros:
-Nu aveam picioare atunci pentru pantofii aceia…
I-am zărit același zâmbet, mai șters și trist dar care ținea vie amintirea dragului meu de pantofii vitrinei luminate.
*
Taina scrisului
Sunt întrebată des: „Când ai început să scrii?”. Am găzduit din fragedă copilărie viața care-și scria identitatea în sufletu-mi frumos și curat. Eu doar o iubeam, răsfățam, o lăsam să mă ducă unde erau cele mai frumoase locuri, oferite de familie dar mai ales de puținele vacanțe la bunicul văduv unde era raiul lui și al meu.
Eram lada de zestre a scrisului care-și punea frumos și răbdător valorile semințelor pe care le adăposteam cu bucurie. Anii copilăriei mi-o aduc înainte pe mama recitându-ne seara, după așezarea lucrurilor de peste zi, din poeții-i preferați: Vasile Militaru, George Coșbuc și Stefan Octavian Iosif. Întram întro stare de admirație, știind deja componența care-mi descoperea imaginar personaje pe care le simțeam, iubeam și în fața cărora reacționam sufletește în funcție de rolul avut în versuri.
Dacă multe poezii recitate cu simț artistic au trecut pragul sufletului meu, două dintre ele,au rămas puntea dintre mama și sufletul meu. „A venit aseară mama”, scrisă de Vasile Militaru, era lacrima mamei de dorul părinților, care emoționa la acea vârstă având un impact vizibil. „Frumoasa Irină” scrisă đe Ștefan Octavian Iosif era emoția culminantă produsă de efectul versurilor care „m-au pus deoparte” pentru conviețuirea cu ele! Am învățat, simțit, încă de atunci că versurile sunt vii, au viață dacă le lași să trăiască în tine.
Deveneam locul preferat al tainei scrisului cu valori incomensurabile, cu termen descoperit la maturitate. Anii școlari m-au adus în prezența câtorva olimpiade evidențiindu-mă printre participanți. În anii adolescenței, scriam fugitiv gânduri, secvențe imaginare, deschideam ușa unor stări care făceau parte din ambianța minții și sufletului dar cărora nu le dădeam mare importanță.
Anul 2007 a fost cel care ne-a adus în America unde am simțit o foame de scris neexperimentată. Dacă până atunci eram pasageră în viața scrisului, am intrat într-un ritm accelerat care mă ține activă, aplecată asupra asupra lui zi și noapte, astfel au apărut cărțile: „Fărâme de Lumină” (2013), „Pietre Albe” (2015), „Foșnet Stelar” (2016), „Colț Stelar” (2018), „Tezaur Ceresc” (2019). Scriu în albumul „Splendori” care sper că vă apărea înainte de terminarea anului 2020. El conține versuri, aforisme, eseuri.
Admirate, citite fiind de prieteni cu merite speciale în domeniul literaturii, am fost îndemnată să public în reviste, grupuri literare, astfel că astăzi ele sunt parte ale revistelor de prestigiu în care-și găsesc locul onorabil: „Confluențe Literare”, revista „Logos și Agape”, „Resurse Creștine”, „Ofranda Literară” (a cărei inivitată am fost să fac parte din colectivul redacțional), Asociața Scriitorilor de Limbă Română din Quebec-Canada, revista „Caligraf”, ș.a.
În anul 2017 am fost invitată să fac parte din Uniunea Scriitorilor Europeni, fiind parte a Antologiei acesteia. Pe 13 iunie 2020 am devenit membră a Ligii Scriitorilor Români. Sunt prezență activă în desfășurarea Cenaclului ASRAN (Montreal, Canada) unde recit versuri, citesc proză scrisă sub semnătura „Alexandrina Tulics”!
*
Cred că mă opresc aici. Aș mai putea să mai scriu, dar aș intra în altă perioada de viața… și nu este bine să le amestec.
——————————–
Alexandrina TULICS
Delafield-Oconomowoc
Wisconsin, S.U.A.
20 septembrie 2020
