Puţine sunt ocaziile noastre în care putem să trăim bucuria înaltă a unor întâlniri aşa cum a fost cea prilejuită de sărbătorirea celor 90 de ani ai cunoscutului om de cultură Ovidiu Creangă din Toronto. L-a mângâiat Zâna cea bună când i-a hărăzit venirea pe lume în ziua când oamenii sărbătoresc cel mai frumos şi nobil sentiment, cel care stă la baza vieţii, iubirea, ziua de 14 februarie. Înaripatul sentiment al dragostei i-a adus din cele patru zări ale lumii alese cuvinte împletite în urări şi felurite felicitări, de la cele mai înalte autorităţi canadiene, dar şi de la oameni obişnuiţi de aici, din ţară şi de pretutindeni, pentru o viaţă pe care fiecare şi-ar dori-o asemenea. Iubirea, în forme foarte felurite de manifestare, a făcut să-i inflorească inima, să-i vibreze casa şi să i-o umple de oameni apropiaţi care au ţinut să-l îmbrăţişeze. Şi frumoasa lui casă a aşteptat numeroşii săi oaspeţi cu bucurie, cu flori, cu bunătăţi de tot felul, cu diplome de onoare puse în rame cu care s-ar putea mândri orice pretenţios pământean, cu felicitări şi ornamente, iar în prag cu sărbătoritul, încojurat de cei dragi ai casei, zâmbindu-le cald şi emoţionat.
M-am numărat şi eu printre cei onoraţi de prietenia lui şi am dorit şi eu ca toţi cei prezenţi să dureze o astfel de zi cât măcar două la rând. Şi dacă n-am putut dilata timpul, am dorit cu toţii ca atmosfera aceasta plăcută pe care am trăit-o împreună să o reedităm sub forma unor întâlniri culturale. Semnalul l-a dat scriitorul şi regizorul Ilie Stelian Constantin. A ridicat o mână, apoi un deget, a ridicat sprâncelele şi a ridicat şi bine-cunoscutu-i glas cu timbrul de înaltă clasă teatrală şi ne-a chemat la un fapt cultural plin de ademenitoare promisiuni. Cum toţi ne-am regăsit uniţi în gânduri şi în sentimente, l-am ascultat cu atenţie. Cunoscând că există în noi dorinţa mai veche de a aparţine unui grup socio-cultural, el ne-a propus ca, pe lângă nucleul numit „Frunza de arţar” care îşi trăieşte frumoase zile în paginile săptămânalului „Faptu’divers”, să se alăture un număr mai mare de români formând o societate culturală care să-şi păstreze numele iniţial „Frunza de arţar” semn de preţuire a ţării de adopţie. Grupaţi astfel, am putea petrece împreună momente frumoase şi interesante, am putea face schimburi de idei şi informaţii. Aici s-ar putea încrucişa săbiile ideilor scânteind de inteligenţă şi de vervă, ori de frumuseţea calmă a graiului în dulcea vorbă românească. Aici am putea să ne cunoaştem semenii care s-au afirmat, facem lansări de cărţi, întâlniri cu cititorii, cu oameni remarcabili, cu vizitatori veniţi din ţară, dar câte şi mai câte altele n-ar putea să dea frumuseţe şi emoţie trăirilor noastre.
La asemenea propunere s-a ridicat din scaunul său şi sărbătoritul nostru nonagenar, Ovidiu Creangă punând proptele dorinţei noastre de a ne vedea uniţi într-o grupare socială. Bucuros că îi ducem mai departe ideea iniţiată de el a „Frunzei de artar”, ne-a oferit înţelepte sfaturi, dar şi valorosul şi minunatul spaţiu necesar întâlnirilor. Mulţumindu-i sărbătoritului pentru tot ce ne-a oferit şi promiţându-i că vom fi cu toţii prezenţi şi la centenar, n-am uitat nici de mulţumirile pentru sprijinul promis de publicaţia „Faptu’divers” în care putem avea cea mai deplină încredere în capacitatea de a da viaţă visului abia înfiripat. Am plecat acasă ducând cu noi dorinţa împlinirii acestui vis frumos, iar prin sita genelor, eu l-am văzut împlinindu-se, chiar de-ar fi să se închege treptat, căci, o vorbă din bătrâni spune că lucrul făcut mai pe îndelete şi mai cu temei este un lucru mai durabil. Şi nu chiar în ultimul rând, mărturisesc că trag nădejde să fiu prezentă la centenarul promis.