Dorina MĂGĂRIN- IDIOMELA NABABULUI

MOTTO:  

Aş fi vrut să fiu poteca 

Pe care urci mereu spre înălţimi, 

Dar nu pot fi decât floarea de colţ 

Ce se fereşte de mâini hulpave, 

Voiam să fiu trandafirul regal 

Ce încântă o mulţime de priviri, 

Dar nu pot fi decât ghiocelul timid 

Ce nu lasă în urma sa dor şi jale. 

Aş fi vrut să fiu scânteia 

Ce ţi se-aprinde-n priviri, 

Dar nu pot fi decât lacrima 

vorbei de-o clipă, 

Aş fi vrut să-ţi spun 

Cât de mult te-am dorit, 

Dar mi-ai spus: 

– Să nu faci de vorbe risipă!

8 Dorina Măgărin

IDIOMELA NABABULUI 9 

Prefaţă 

O ^{carte neobişnuită… sau obişnuită cu lumea de lângă}  

noi. În prozele doamnei Dorina Măgărin eroii zboară  cu avionul între Londra, Paris, Luxemburg, studiază la Paris  la facultăţi care îi fac să se înalţe sus de tot. Pagini întregi sunt  destinate unor itinerare pariziene pe care, cei plecaţi din România,  le recunosc: le ştiu. Sunt oameni ai secolului XXI, cu bunici sau  străbunici care s-au născut în Banat şi îşi trăiesc sărbătorile de la  ţară cu cântecele locului. Sunt familii cu un arbore genealogic  rămuros, în care femeile păstrează ordinea – ştiu cântecele şi  jocurile ginţii. Autoarea transcrie cântecele, care trebuie reţinute.  De altfel, cartea lasă, uneori, impresia de studiu ştiinţific: în  subsol aflăm ce înseamnă cutare cuvânt „din Banat”, sintagme  de care se ştie „doar aici”. Nu numai dialectul local are nevoie  de explicaţie: de multe ori personajele îşi amintesc de o frază  celebră, care trebuie transcrisă aşa-cum-e şi lămurită, în subsol,  care e adevărul ei: ce înseamnă ea pe româneşte. Sunt oameni de  cultură şi au obişnuinţa unui fel de discurs, aşa cum „cei de jos”  au felul lor de comunicare. Prozatoarea – autoarea cărţii – are un  har al ei de a ne vorbi despre Centru şi Margine, despre Centru  şi Periferie. Despre cuvintele pe care le ştim şi pe cele pe care  le putem afla: unele titluri înseamnă ceva în limbajul prozatoarei,  altfel sunt… de neatins. Centru şi margine, dar şi întâlniri  cu savanţi, cu cercetători care vor să revoluţioneze cercetarea  limbilor indoeuropene. La Paris se poate. Asistăm la treceri prin  biblioteci – nu inutile, ci cu amintirea lui Breton şi a lui Nezval,  a unor scriitori citaţi cu iubire şi comentaţi cu interes.

10 Dorina Măgărin 

Prima carte a Dorinei Măgărin, „Galeria oglinzilor” era  consacrată lumii din preajmă, feminităţii în desfăşurare – într-o  confesiune prudentă. În care puteam recunoaşte locul, oraşul,  satul. Tot o „galerie a oglinzilor” descoperim şi în această  carte. Şi în „Idiomela nababului”. Dar „oglinzile” din această  carte pun în faţă lumea de demult, satul de odinioară cu  lumea hiperactivă de azi: satul, faţă în faţă cu marile oraşe pe  care eroii le traversează. Sau chiar pagini celebre de literatură  cu improvizaţii lirice cvasifolclorice. O nuvelă se numeşte  „Vă place Brassens” şi eroina are amintiri din Timişoara de  odinioară, cum îşi desfăşura talentele culinare acasă şi cum în  „Nord America”. Nici achiziţiile nu sunt întâmplătoare: 

„Pe vânzătoarea de-acolo o ştia de mai bine de cincisprezece  ani. Era o frumoasă româncă ce-avea pe rafturile standului cu  produse europene foarte multe alimente şi băuturi aduse din  inima Ardealului”. Personajele Dorinei Măgărin trăiesc (şi)  între amintiri: 

„Dacă ar fi fost în România ar fi făcut o mâncare din ouă de  prepeliţă, dar aşa, în Nord America, se mulţumea şi cu ouăle de  găină, cumpărate de la Manuel, vecinul său”. Între amintirile  „dinainte de 89” din „anii socialişti” şi cele de azi rămân mereu  distanţe puse în valoare de această carte (şi) a amintirilor. 

Carte vie, „Idiomela nababului” ne dă şansa întâlnirii cu un  prozator de cursă lungă. 

Cornel Ungureanu

IDIOMELA NABABULUI 11 

Blazonul familiei sau Idiomela nababului¹ 

C^{am totul era pierdut, de la tânărul şi adultul care a fost}  

cândva Corneliu au rămas doar povestiri preaslăvite de  unii, minimalizate de alţii, dar el, Marian, pseudo-Marian căci în  realitate se chema Daniel, îi datora enorm de mult judecătorului,  căci doar el, uica’² judecătorul, i-a înrâurit lecturile, i-a cizelat  cultura muzicală, i-a îmbogăţit lumea cu informaţii pe care în  acel timp încă nu le bănuia, despre îndrăzneala şi încrederea pe  care le avea la creaţia şi problemele care-i stăteau în faţă, atunci  când i se adunau zecile de dosare la birou. Lectura din vară a  romanului Fii bun până la moarte, al lui Móricz Zsigmond şi,  recent, poemul lui Kavafis, Spre Ithaca, i-au dat imboldul Ligiei  de a scrie despre judecător şi ai săi, fără a incumba ceva nimănui  din clanul din care făcea parte cel căruia în mod incorect i  se spunea Marian, dar care a fost numit aşa de judecător, în  amintirea fiului dispărut, şi aşa au ajuns să-i spună toţi membrii  familiei. 

Prin anul 2009, tânăra Ligia a făcut Revelionul în cel  mai mare oraş al Franţei, metropolă situată la încrucişarea  drumurilor aeriene spre toate colţurile lumii. Fratele ei, inginer  la compania germană Claas, fusese detaşat în metropola ce se  afla în mijlocul regiunii Île-de-France, metropolă ce s-a format  de-a lungul secolelor în jurul micilor ostroave de pe Sena. Era  

¹ Fragment publicat din această proză în revista „Rotonda valahă”, anul IV, nr. 4  (15), 2019, p. 127-133 şi în revista „International Writers’ Journal”, Year, 1, No. 1,  January- March 2020, Grand Rapids, Ohio, United States of America, p. 142-150,  http://www.iwj-magazine.com/journal01/ 

² (Reg.) Unchi, nene, bade

12 Dorina Măgărin 

un bun inginer, inventase ceva la batoză, una din componentele  combinei de cereale păioase şi francezii ar fi vrut să-l păstreze  la ei prin înviorarea ştiinţei în domeniul agriculturii, alături de  cunoscuta lege a transferului rezultatelor de la o ţară la alta, dar  Augustin, frate-său, a decis să se întoarcă în patrie şi cum nu  mai avea prea mult de stat pe-acolo, i-a făcut invitaţie surorii  sale să vină şi să rămână în apartamentul lui cât o vrea. Înainte  de-a ajunge Ligia în capitala Franţei, frate-său a hotărât să-şi  cumpere o maşină nouă, Corolla, cu toate dotările, o maşină  de culoare roşie, un roşu metalizat, autoturism pe care l-a lăsat  la garajul reprezentanţei Toyota ca să-i graveze mecanicul un  număr într-o sută de locuri, împiedicând astfel furtul. Când s-a  dus la garaj după autoturism, Augustin spunea că nu şi-a mai  recunoscut maşina, a devenit strălucitoare. Ligia a avut zborul  Air France la ora 19:25, vineri seara. A călătorit cu un cuplu de  tineri care lucrau la Institutul Francez din cel de-al zecelea oraş  ca populaţie din Uniunea Europeană, domnul – un tânăr foarte,  foarte frumos, înalt, brunet, cu o claie de păr, cârlionţi, cârlionţi,  ce aducea cu evzonii care fac de gardă la Palatul Parlamentului  din Atena, doamna – o tânără negresă la fel de frumoasă şi la  fel de înaltă ca soţul ei, iar micuţul lor, un băieţel mulatru, de  circa şapte luni, părea a fi din căpătat, fiindcă bebeluşul ce era  huţuţat când în braţele tatălui, când în braţele mamei, deoarece  a plâns mai tot timpul până în metropola din nordul Franţei,  după înălţimea ce-o avea, nu ai fi gândit că este descendentul  lunganilor. În aeroport şi-au luat adresele de mail căci tinerii  părinţi erau interesaţi să afle referinţe despre o doamnă sau o  domnişoară ce-ar fi dispusă să aibă grijă de micuţ timp de doi  ani, cât stăteau prin România. 

Ajungând în aeroportul Charles-de-Gaulle, tânăra Ligia  constată că frate-său o aştepta cu maşina nouă ca să se fălească.  Până să dea de el a bâjbâit prin aeroport, uitându‑se ba pe la 

IDIOMELA NABABULUI 13 

panoul cu plecările avioanelor, ba pe la cel cu sosiri. I-au atras  atenţia grupurile mari de turişti veniţi din Asia, în special din  cea mai populată ţară din lume şi din cea mai întinsă patrie din  lume, dar şi un domn ce-avea un superb buchet de gladiole,  săbiuţe cu flori mari, albe, roz, roşii, vişinii, galbene şi mov,  persoană ce s-a dovedit a fi frate-său, căruia îi plăceau florile  poate la fel de mult ca unei femei. 

Trei săptămâni a stat în apartamentul situat în apropiere  de Piaţa Bastiliei, la numărul nouăsprezece. Zilnic a colindat  în sus şi în jos pe străzile marelui oraş. Erau porţiuni pe care  ar fi putut să le parcurgă cu ochii închişi deoarece s-a învârtit  de prea multe ori prin zonele acelea, aşa că de-ar fi să nu se  mai ducă vreodată pe-acolo, nu ar regreta fiindcă a văzut tot ce  era de vizitat, a făcut sute de fotografii şi a rămas cu amintiri  plăcute. Totuşi, când spune Paris, Parisul pentru Ligia înseamnă  Sfânta-Capelă, înseamnă paharul de plastic cu cele două degete  de şampanie, vin spumos băut alături de cineva drag în Turnul  Eiffel, înseamnă vestita Universitate Sorbona, înseamnă pozele  făcute de prietena care este cercetătoare la Centrul Pompidou,  fotografii de lângă statuia lui Eminescu din Cartierul Latin,  înseamnă gheretele pline de afişe vechi, vederi şi cărţi de pe  malul Senei, gherete ce nu sunt mai mari decât un copil de  cinci-şase ani, dispuse longitudinal, vopsite în diferite nuanţe  de verde şi maro, însemna pliculeţul cu seminţe de Floarea reginei cumpărat de la Maison Lachaume. Dar Parisul pentru  Ligia mai însemna şi drumurile distruse din imediata vecinătate  a Bulevardului Champs-Élysées sau din apropierea celui mai  mare muzeu de istorie şi artă din Franţa, mai însemna şi florile  veştejite din anumite cartiere, flori ce au ales să se risipească  vânzându-şi iubirea contra cost fiindcă n-au găsit un alt colac  de salvare, Parisul îi amintea şi de cerşetorii de prin destul de  multe staţii de metrou, majoritatea bătrâni, slabi, îmbrăcaţi 

14 Dorina Măgărin 

sumar, îi amintea de oamenii care dorm pe trotuare, sub clar  de lună, sub clar de stele, spălaţi de ploi, alintaţi de iele. Când  a păşit în capela regelui Ludovic al IX-lea, supranumit Cel  Sfânt, Ligia s-a simţit ca Alice în Ţara Minunilor. Vitraliile,  ah, vitraliile, fiecare fereastră a capelei înfăţişează o poveste  religioasă, bucăţi de sticlă pictate în dominante albastre şi roşii  dau strălucire vechiului vestigiu al palatului regal. Scenele  vitraliilor reprezintă: Facerea, Cartea Numerelor, Cartea  Esterei, Patimile Domnului… S-a învârtit extaziată privind  capela de jos, statuile celor doisprezece apostoli, rozeta… S-a  bucurat ca un copil mic când s-a oprit la FNAC³ şi a găsit cartea  lui Michèle Goslar despre Marguerite Yourcenar, prima femeie  care a ajuns să devină membră a Academiei Franceze, în anul  o mie nouă sute optzeci, carte pe care a căutat-o şi la Librăria  Gilbert, volum ce vroia să îl dăruiască Violetei, prietena din  copilărie, stabilită de vreo zece ani într-un oraş din lumea asta  mare, a cărui primă atestare documentară datează din anul o mie  două sute cincizeci şi doi. 

Într-o zi au fost invitaţi de prietenii fratelui său la un  restaurant. Persoanele invitate erau din prin toate colţurile  lumii, o lume pestriţă, atât români, cât şi străini, dar Ligia s-a  simţit singură, mult prea singură printre românii din ţara situată  în vestul continentului Europa. A constatat că are mult mai  multe în comun cu persoane de alte naţionalităţi, de alte religii  sau poate se înşela…?! Pentru început au fost la Moulin Rouge,  unde opulenţa era exprimată prin abundenţa de pene colorate în  panel sau diverse nuanţe aprinse, montate pe diferite materiale  de lux. Nu au stat până la sfârşitul spectacolului deoarece s-au  dus la restaurantul la care aveau să se întâlnească cu restul  

³ Fédération Nationale d’Achats des Cadres – un lanţ francez de magazine care  comercializează articole de divertisment şi produse electronice; cel mai mare retailer  de cărţi, muzică, IT, CD‑uri, DVD-uri şi articole foto din Franţa

IDIOMELA NABABULUI 15 

colegilor de lucru de-ai fratelui, un restaurant renumit nu numai  pentru mâncare, ci şi pentru serviciile impecabile, un restaurant  de top, ce mizează pe discreţie. Ea şi fratele ei au ajuns mai  repede decât ceilalţi şi, cum invitaţii veneau pe rând, încet-încet,  Ligia şi frate-său îi întâmpinau îmbrăţişându-i şi sărutându-i  protocolar. De-ndată ce ajungeau tinerele căsătorite, Ligia a  realizat că erau preocupate de ceva atunci când se întâlneau şi  că nu o priveau în ochi, ba mai mult… nu prea aveau nici ce  să îşi spună. Încercând să înţeleagă ce se întâmplă, a observat  că doamnele imediat ce soseau, începeau să-şi potrivească  rochiile în oglinzile imense ale sălii în care se aflau, preocupate  de propria lor imagine. Ah, asta era! A descoperit şi Ligia că  sala de primire era capitonată de oglinzi imense pe care nu a  avut vreme să le observe, deoarece acordase atenţie persoanelor  vârstnice care veniseră la întrunire. Aşa a priceput de ce unii  oameni o priveau în ochi, iar alţii îşi aruncau privirile în altă  parte, a înţeles că trăiau în lumea oglinzilor, în interiorul sau  în afara lor. Ajungând la concluzia asta, Ligia a decis să acorde  din timpul ei preţios doar celor care ştiau să o privească în ochi,  direct. Judecătorul era o astfel de persoană! Ţi se uita în ochi  atunci când îţi vorbea, dar Ligia nu l-a cunoscut pe judecător, nu  l-a ştiut nici pe fiul judecătorului, pe cel de-al doilea Corneliu,  l-a cunoscut în schimb pe nepotul judecătorului, pe cel de-al  treilea Corneliu, cu puţin timp ca acela să emigreze într-o ţară a  cărei deviză a fost şi este A mari usque ad mare.⁴ 

În cea mai frumoasă piaţă a oraşului de câmpie, dominată de  cele trei biserici episcopale, toate trei zugrăvite în galben crom,  roşu chihlimbar şi galben floare de sulf, precum şi un imens  palat cu pereţii de culoarea hipsofilelor de iris, toate clădirile  enumerate fiind asamblate de aşa manieră încât seamănă cu  cochilia unui melc, piaţă pavată cu o varietate de bucăţi de granit,  

⁴ (Lat.) De la o mare la alta

16 Dorina Măgărin 

pe una din bucăţile pavajului fiind şi harta cetăţii, se pot vedea  ultimele rămăşiţe ale fortificaţiilor turceşti. Dimensiunile pieţei  în comparaţie cu suprafeţele ocupate de casele cu un singur nivel  ori cu două sau mai multe etaje, au fost impuse de gustul baroc  al epocii…, în care procesiunile religioase şi paradele erau foarte  apreciate. Casele aveau la parter farmacii, mici ateliere, tipografii,  ospătării, iar mai târziu au avut cafenele şi hoteluri, în timp ce  la etaj se aflau, de regulă, locuinţele stăpânilor. Într-o astfel de  clădire, supraetajată în perioada interbelică cu încă două niveluri  şi un pod, clădire ce avea un acces pietonal la nivelul parterului,  realizat pe faţada de nord a clădirii şi unde circulaţia verticală  se realizează prin intermediul unei scări interioare, din beton  prefabricat, dispusă adiacent holului principal, la apartamentul  nouă, de la etajul trei, locuia de curând Ligia, o doamnă suplă,  micuţă de statură, cu voce caldă, liniştitoare, ce cânta impresionant  la chitară, mai ales în serile cu lună plină, o doamnă ce-şi bătea  capul cum să scape de tabloul ce trona pe peretele din faţa patului  matrimonial. De câte ori se trezea dimineaţa, tânăra dădea cu  ochii de pictura unui bărbat ce semăna uluitor de bine cu fiul său,  dar fiul ei era mic, avea trei sau patru ani, iar domnul din tablou  se stinsese de foarte mult timp, ea nici nu apucase să-l cunoască,  însă ştia atât de multe poveşti despre el, că era ca şi cum l-ar fi  cunoscut. Potrivit legii lui Mendel, descendenţii sunt mai frumoşi  şi mai puternici decât strămoşii lor, fiul ei, micuţul Laurian era  rudă de gradul cinci cu domnul ce era în tablou, dar băieţelul ei  aducea atât de bine cu tânărul ce avea un aer distins şi miraculos  în acelaşi timp, care era îmbrăcat elegant, încât Ligia nu putea  să nu se gândească la reîncarnare şi nu putea să nu se întrebe  care ar fi dreptatea ce trebuie să se înfăptuiască, dacă judecătorul  ar fi păcătuit faţă de cineva, cumva. Întotdeauna dragostea se  naşte între cer şi pământ, în împărăţia lui Hefaistos şi-n deşertul  singurătăţii.

IDIOMELA NABABULUI 17 

Portretul realizat sută la sută de un profesionist, portret ce  reda chipul fratelui geamăn al bunicului soţului, expresia facială  care era atât de clară, tânărul care parcă vorbea şi avea întipărită  fericirea pe chip, de parcă fericirea i-ar fi fost blazonul familiei,  a ajuns să o obsedeze pe Ligia. Înălţimea frunţii dovedea că  uica-judecătorul avea o minte ageră, iar linia rotunjită a părului  scurt, pieptănat pe spate lăsa să se vadă acelaşi lucru, o fire  hotărâtă. Nu de puţine ori tinerei doamne i se părea că judecătorul  îi surâde sau îi face semnul unui salut cu mâna dreaptă, mână pe  care o avea în dreptul inimii, iar tânăra stătea şi se uita dusă pe  gânduri la pictură. Aşa îngândurată, s-a îmbrăcat şi a plecat la  ceremonia de decernare a titlului de Doctor Honoris Causa  Scientiarum profesorului Nubert ce provenea dintr-o familie de  bănăţeni, care a luat şi premiul Nobel în anul… La sfârşitul  ceremoniei s-a pomenit de articolul treisprezece din Tabula  Smaragdina sau Tabla de Smarald, articol ce era menţionat şi  de judecător într-una din însemnările sale. A revenit acasă, s-a  îmbrăcat într-o ţinută sportivă şi a plecat să se plimbe cu  bicicleta. A mers pe pista ce ducea în afara oraşului. De-a lungul  pistei erau flori albe de trifoi sălbatic, ici şi colo câte un smoc de  trifoi roşu, cu flori violacee, grupate în capitule ovale, maci  sălbatici, cu câte cinci sau mai multe flori pe o plantă îşi fluturau  gingaşele petale roşii, frunzuliţe metamorfozate, delicate ca şi  aripioarele libelulelor, sepale galbene, răsfirate, întinse, lânoase  de-ale unei specii erbacee numită Piciorul cocoşului, lăptucă,  plantă ce-i face fericiţi pe iepuraşii care o ronţăie, lobodă  sălbatică cu frunze triangulare, urzici cu tulpini şi frunze  acoperite cu peri urticanţi, cu seminţe în vârf, seminţe care îţi  regenerează sângele atunci când le consumi şi soc, multe flori  de soc, parfumul florilor hermafrodite de soc amestecat cu  mirosul ierbii crescute nebuneşte după ploile de lungă durată,  au făcut-o să încetinească pedalatul şi să absoarbă culorile 

18 Dorina Măgărin 

vesele din natură, să asculte cântecul cucului: cu-cu, cu-cu,  cu-cu! Forma florilor de soc o făcu să-şi amintească de  angioarhitectonica vasculară a rinichiului obţinută prin  injectarea de substanţă plastifiantă colorată în roşu pentru artera  renală şi în albastru pentru vena renală, studiată la o oră de  anatomie sau de fantasmele recifurilor de corali văzuţi pe la  Discovery Channel. Din senin Ligia se trezi cântând: Cucul,  sus, pe-o rămurea, tare frumos glăsuia…⁵ Se pare că Fata de  păstor era cântecul preferat al mamei sale, căci de câte ori se  nimerea să meargă pe la maică-sa, prin clasă, la orele de muzică  doar cântecul acela îl auzea. Doamne, cât de frumos era concertul  greierilor! Broaştele nu se lăsau nici ele mai prejos cu orăcăitul,  pescăruşi mai mici decât cei ce trăiesc la malul mării, de un alb  spălăcit, de mărimea unui pumn de copil sau aproape cât trei  vrăbiuţe la un loc, zburau alene în toate direcţiile. Perechi de  guguştiuci cu penajul cenuşiu-brun pe spate şi câte o dungă  subţire, neagră, pe gât, de parcă ar fi fost o bentiţă ce trebuie  purtată zilnic, aşa cum purtau elevele la şcoală, doar că bentiţa  de pe capul şcolăriţelor era albă-albă, nu neagră ca a guguştiucilor  sau fluturi mici, cu aripile anterioare de culoare albă, un alb  străpuns de câte o dungă subţire-subţire, abia perceptibilă, de un  maro închis, cu câteva puncte maro pe margine, fluturi ce aveau  colorit foarte divers, cu aripi prelungite în formă de coadă de  rândunică, fluturi albaştri, cărora le ieşeau în evidenţă antenele  lungi, plasate lateral, dar şi picioruşele de dimensiuni medii,  păreau că aţâţă intrigile din comediile lui Marivaux, în timp ce  vreun bărbătuş rătăcit prin iarba necosită îşi chema făzăniţa. Cu  siguranţă că fluturii erau puiuţi, erau copilaşi, nu se aflau în  etapa finală a ciclului lor de viaţă aşa ca miile de fluturi văzuţi  în Petaloúdes⁶, fluturi care migrează acolo atraşi de mirosul  

⁵ T. Teodorescu, Fata de păstor 

⁶ (Gr.) Valea fluturilor

IDIOMELA NABABULUI 19 

arborilor orientali pentru a se reproduce. Privea la muşuroaiele  de furnici negre-negre, ce se înşirau de-a lungul pistei şi ieşeau  mai bine în evidenţă în locurile în care iarba fusese cosită.  Micuţele insecte erau liniştite, doar înainte de zilele ploioase  erau agitate nevoie mare, dar în ziua aceea erau liniştite. Ligia a  fost depăşită de un cuplu de ciclişti. Domnul îi spunea doamnei:  Na, până la urmă aţi ajuns! Doamna îi răspunse domnului: Da, am  ajuns!… Sub influenţa medicamentelor nu ştiu ce face, ia atâtea! Ligia opri bicicleta şi se aşeză pe iarbă, într-un loc cu multă volbură  înflorită. Se uită admirativ şi la zecile de fire încâlcite ale plantei  perene, ale căror flori mici, albe, în formă de trompetă, păreau a fi  slujitorii ce aşteaptă ordinele mai-marilor, adică ale Sânzienelor,  zâne bune, împletite în atâtea cununi de fete, ani de ani, împletite în  atâtea cununi şi tot atâtea vise. Ciulinii, nu aşa de înalţi şi nici atât  de suculenţi, dar nici atât de frumoşi precum ciulinii văzuţi pe  dealurile din vecinătatea Lacului Razelm, păreau a fi regi mai greu  de abordat. Ei, câteva fire rebele de usturoi sălbatic, parcă ar fi vrut  să le dea peste nas înfumuraţilor ciulini, iar bănuţeii păpădiilor  dădeau impresia că râd de toate astea, galbenul lor contrastând cu  verdele puternic ce trona peste întreaga întindere de pământ, verdele  puternic ce înseamnă libertate, sănătate. Rar se înălţa din stufărişul  de la marginea apei curgătoare câte o barză cu vreun sfrijit de şarpe  în cioc, care de jigărit ce era nu avea nici măcar puterea să se  zvârcolească. Vaci bălţate, cu pete mari, albe şi roşcate sau albe şi  negre, precum şi capre albe, cu blana miţoasă, păşteau în tihnă. Din  când în când se auzea sunetul tălăngii prinse de grumazul vreunei  cornute. Liniştea patriarhală era conturbată de onomatopee de  genul: cri-cri, tvi-tvi-tvi, gara-gara, cri-cri, tvi-tvi-tvi, gara-gara,  cu-cu, cu-cu, cra-cra-cra, muuuu-muuuu, gu-guştiuc, gu-guştiuc.  Guuuguuştiuc eu sunt turc, guuuguuştiuc eu sunt turc, spunea  actorul principal din filmul de comedie Păcală. Cerul limpede ca  cristalul contrasta cu undele mocirloase ale apei curgătoare, 

20 Dorina Măgărin 

unde mâloase după ploi, ploi, ploi. Pe alocuri erau plopi înalţi,  înalţi, puful plopilor argintii ce acoperea pista de biciclete era ca  şi puful gâştelor, puf ce se prindea prin părul şi pe chipul mamei  atunci când le jumulea şi mama făcea operaţiunea aceea cam de  două ori pe an, iar atunci când le ciupilea, se scula cu noaptea în  cap ca să n-o apuce soarele jumulindu-le, se îmbrăca într-o  rochie de stambă, cu dungi de culoarea florii de stânjenel, dungi  albastru-verzui şi negre, peste care îşi înfăşura un şorţ  albastru-albastru, îşi punea un batic din acelaşi material ca şi  rochia şi se apuca de treabă. O scorbură mare dintr-o trestie  bătrână, trăsnită, arsă în bună parte, amintea de feeria filmului  Dumbrava minunată, scorbură în care s-ar fi putut adăposti cu  uşurinţă băieţelul ce apăru de nicăieri şi care mângâia cu drag o  ieduţă albă ca spuma laptelui, albă ca spuma mării. Mângâia  ieduţa şi se uita înspre Ligia, căci a observat că femeia făcea  fotografii, mângâia ieduţa şi se uita iarăşi spre ea. Ligia a luat  bicicleta şi a început să pedaleze spre oraş. Nucii care erau  răsăriţi la capătul pistei de biciclete precum nişte străjeri ce-ar fi  delimitat viaţa sălbatică de mediul citadin, aveau nucile de  mărimea unei alune sau de mărimea unui ou de porumbel,  tocmai bune pentru a fi culese ca să se facă dulceaţă din ele. E  delicioasă dulceaţa de nuci verzi, dar munceşti pentru ea de-ţi  sar ochii din cap. Când Ligia trăia la Iam, îşi amintea că  maică-sa mergea pe câmp să culeagă nuci verzi, venea acasă cu  o trăistuţă plină, spăla nucile în nu ştiu câte ape, apoi le punea  într-un vailing⁷ în care avea pregătită apă de var stâmpărat.  Ţinea nucile în apa aceea câteva zile şi le tot mesteca zilnic ca  să nu se coclească, apoi le scotea, le spăla iarăşi în nu ştiu câte  ape, le curăţa de coaja verde până ce rămâneau complet albe şi  le punea imediat în apă rece, în care era şi zeamă de lămâie.  Nepreţuită mai era dulceaţa de nuci verzi făcută de maică-sa,  

⁷ (Reg.) Vas cu toarte, lighean

IDIOMELA NABABULUI 21 

dar şi munca era de neegalat!… Ligia acţiona pedalele bicicletei  în virtutea inerţiei, aruncându-şi ochii la câte vreo albină ce se  înfrupta din nectarul vreunei flori cu o mie de frunze şi zeci de  capete plate de-ale inflorescenţelor, când din spatele ei auzi  glasul unor copile: 

– Depăşeşte-o, depăşeşte-o!… 

– Nu pooot!… 

Zâmbi, nu apăsa pedalele bicicletei nu ştiu cât de repede,  aşa că îşi aruncă lejer privirea peste umărul stâng şi zări în  spatele ei două fetiţe cu caschete roz pe cap, ce pedalau zorite  s-o ajungă…  

Gata! Când a ajuns acasă, a dat jos tabloul. Asta ar fi trebuit  să facă de mai multă vreme, a dat jos pictura şi a dus-o în camera  de zi, rezemând tabloul de-o comodă. Soţul sau soacra n-aveau  decât să păstreze tabloul unde vroiau ei, dar nu în dormitor  deasupra patului ei ca să dea ochii cu tânărul din tablou deîndată  ce se trezea. Să păstreze tabloul ori să-l ducă nepotului aceluia  şi-aşa urma să plece peste ocean, şi-aşa urma să schimbe ţara şi  continentul, poate că ar fi vrut să-l aibă amintire pe bunicul său,  acela era mai îndreptăţit să păstreze tabloul căci era fiul fiului  judecătorului, nu ca soacra ei, nepoată de frate, nu ca soţul ei,  nepot de nepoată. Ligia aştepta verdictul şi metamorfoza… 

În urmă cu aproximativ o sută douăzeci şi cinci de ani, într-o  zi cu lumină lină, Când ei încă nu fuseseră pe numele lor chemaţi  şi destinele lor încă nu fuseseră fixate⁸, s-au născut doi gemeni,  ambii de sex masculin, în familia unor ţărani înstăriţi, dintr-un  sat aflat nu departe de Caransebeş, sat aşezat pe dealurile joase,  pline de livezi cu cireşi, vişini, meri, pruni şi păduri de stejari,  sat aflat la zona de contact cu Câmpia Cărăşeană. Dintre aceşti  doi gemeni, unul avea să ajungă primar în satul natal, celălalt  avea să ajungă judecător, avea să se învârtă prin cercuri înalte.  

⁸ Enûma Eliš, Tăbliţa I

22 Dorina Măgărin 

Judecătorul a făcut primele clase în aşezarea rurală în care a  văzut lumina zilei, se juca cu toţi copiii de pe strada sa ori de  prin sat: D-a urliganul, D-a cacica, D-a orbăţul, D-a priscopala, D-a pocioanca⁹... Jocul acela îl jucau doar băieţii, pocioanca era baterea palmei, era respectul şi omenia de care numai cei  lipsiţi de cuvânt se leapădă, de aceea şi atunci ca şi în timpurile  în care nu se ştia carte deoarece a bate palma e o tradiţie veche,  practicată iniţial în Grecia Antică, doar pentru un lucru sigur se  întinde mâna şi se primeşte darea pocencei, iar clasele liceale  le-a urmat în oraşul în care a avut loc cea de-a doua adunare  naţională a românilor din Banat, în anul 1848. Şi pentru că  avea scris frumos, şi cunoştea foarte bine limba maghiară, a  fost angajat la cartea funduară, unde făcea traduceri din limba  maghiară în limba română. S-a ambiţionat să plece de-acasă şi  să-nveţe carte după ce tatăl său le-a spus lui şi geamănului că îi  va lăsa toată averea întâiului născut, adică lui Valeriu, care, deşi  venise pe lume cu câteva minute înaintea judecătorului, era mai  lipsit de rezistenţă la efortul fizic şi la îmbolnăviri, dar căruia  nu-i prea plăcea nici munca fiindcă umbla vandra¹⁰ prin sat de  dimineaţa până seara, de parcă ar fi avut pundrii¹¹ în fund, Valeriu  hoinărea prin sat şi cânta pe la clarinet, în timp ce frate-său,  Corneliu, stătea acasă şi făcea cislărai¹² împreună cu moşu’, iar  când apărea acasă comis-voiajorul, Corneliu îl certa pe Valeriu  că nu pune mâna ca să-i ajute. Judecătorul n-a fost dezamăgit  de hotărârea tatălui de a pune în aplicare dreptul primului născut  şi nici nu i-a spus fratelui său: Vinde-mi azi dreptul tău de întâi  născut! Nu! A plecat să-nveţe şi nu i-a părut rău niciodată că s-a  dus să înveţe carte deoarece a ajuns prin locuri pe unde ai săi  

⁹ (Reg.) Uliul păsărilor, De-a ţurca, Baba oarba, Pocnitoare, A bate palma ¹⁰ (Reg.) Hai-hui 

¹¹ (Reg.) Viermi 

¹² (Reg.) Tâmplărie

IDIOMELA NABABULUI 23 

nici nu îndrăzneau să viseze şi-a trăit o viaţă palpitantă până în  clipa în care şi-a pierdut lumina ochilor din cauza glaucomului,  la o vârstă destul de înaintată. Alergătorii aleargă către linia  de sosire, indiferent dacă altcineva a ajuns înaintea lor, aşa şi  Corneliu, după ce-a absolvit liceul, a fost mobilizat. A ajuns să  lupte pe front, prin Italia, atunci când Austro-Ungaria încălcând  termenii alianţei Puterilor Centrale şi uzând de argumentum ad  baculum¹³, a atacat-o. Prin luna lui cireşar, a anului 1916, în  timpul unor ofensive masive de pe Platoul Asiago, a fost rănit.  Pierzându-şi cunoştinţa, Corneliu s-a trezit în haosul unui spital  militar din Galiţia, într-o sală plină de morţi şi de feşe cu sânge,  multe feşe cu sânge, sânge de un roşu aprins, sânge de un roşu  închis, sânge albastru, sânge de culoare roz-mov, sânge… A petrecut luni de zile prin diferite spitale militare. Nu a mărturisit  nimănui cum a scăpat de-acolo, dar a povestit că după război şi-a  început studiile la Facultatea de Drept din Bucureşti. În facultate  s-a împrietenit cu un turc, Gokmen. Nu ştia de ce-a venit turcul  să facă studii juridice în cetatea literară a românilor, dar cu acela  a devenit aşa de bun prieten că vacanţele de vară şi le petrecea la  Istambul, în haremul aceluia. Avea Gokmen vreo patru neveste  şi trei cadâne, una mai frumoasă decât cealaltă, dar fârtatul le  numea soţii pe toate şi i-a spus lui Corneliu că de va voi să-şi facă  agurida miere sau de-i va lăsa gura apă după vreuna, să-i spună  şi-o va avea. Canan, una din cele trei cadâne l-a fermecat de-a  dreptul pe tânărul Corneliu. Avea turcoaica ţinute vaporoase,  atrăgătoare, era mereu ca un arbore înlăcrat care împrăştia în  juru-i voie bună şi-un miros de gardenii ori de câte ori îl servea  

¹³ (Lat.) Argumentul forţei

24 Dorina Măgărin 

cu şerbet de trandafiri sau cu Şekerpare,¹⁴ Tulumba¹⁵, Kadaif¹⁶,  Asure¹⁷ ori cu Künefe¹⁸, Kazan dibi¹⁹, Gullac²⁰ sau mai ştiu eu  ce, dar Corneliu nu i-a mărturisit niciodată prietenului Gokmen  că erau nopţi în care el se visa în braţele frumoasei Canan, mai  ales după ce muezinul îşi chema credincioşii la rugăciune, iar el,  Corneliu savura delicatesele şi privea apusul. Asta era prin anii  1920-1923, după… ajutat de un prieten din copilărie, prieten din  satul Ruginosu, apropiat de-al liderului extremei drepte, a plecat  mai departe şi-a urmat cursuri postuniversitare la Grenoble şi la  Paris, unde a stat vreo şase-şapte ani, făcând cercetare în domeniul  ştiinţelor juridice şi susţinându-şi doctoratul la Sorbona. Umbla  prin cercuri selecte, intrase în iureşul noii fervori artistice, locuia  în zona metropolitană, aşa că nu i-a fost greu să se îndrăgostească  de fiica unui artist de-al penelului, pe care a cunoscut-o într-una  din galeriile tatălui ei, la un eveniment, desigur. Tabloul ce atârna  ca o emblemă pe peretele din faţa patului matrimonial, era pictat  de acel artist plastic, în culori complementare. Intonaţia ce-o  avea în glas fiica acelui artist, intonaţie însoţită de o anumită  privire, au scos la suprafaţă rămăşiţe din iubirea ce-o mai avea  Corneliu pentru Mioara, fătuca ce rămăsese în sătucul care avea  casele răsfirate pe dealuri şi coline şi care i se dăruise în noaptea  dinaintea plecării pe front. Amândoi radiau de fericire că s-au  

¹⁴ Unul dintre deserturile populare din bucătăria turcească, preparată în principal  prin coacerea unor bile moi de produse de patiserie pe bază de migdale înmuiate în  siropul de zahăr cu aromă de lămâie 

¹⁵ Tocăniţă prăjită înmuiată în sirop, desert turcesc însiropat, delicios, găsit în  bucătăria otomană şi în bucătăriile regionale ale fostului Imperiu Otoman ¹⁶ Desert cald turcesc preparat dintr-o brânză specială de vaci şi cataif ¹⁷ Terci de desert turcesc, format dintr-un amestec format din boabe, fructe proaspete,  fructe uscate şi nuci 

¹⁸ Tăiţei cu brânză 

¹⁹ Desert turcesc şi un tip de budincă de lapte caramelizat, dezvoltat în bucătăriile  Palatului otoman şi unul dintre cele mai populare deserturi turceşti de astăzi ²⁰ Desert turcesc fabricat din lapte, rodii şi un fel de patiserie specială, se consumă  mai ales în timpul Ramadanului

IDIOMELA NABABULUI 25 

avut în podul plin de otavă, în bezna vizibilă, când cocoşii au  început să trâmbiţeze, vestind zorii, iar rândunelele ce-şi aveau  zeci de cuiburi prin grajdul casei plecau zorite spre zări, zburau  spre depărtări ca să caute gâze pentru puişorii ce dormitau fericiţi.  Fiziologia iubirii a învăţat-o în acea noapte de la Mioara, care  era ca un clopoţel roşu de-al Florii Paştelui, clopoţel cu moţ din  tufa aflată în grădina inimii lui, văruică cu patru ani mai în vârstă  decât el, mândră ce n-a avut curajul să-l urmeze în peregrinările  prin lume şi care l-a petrecut o bună bucată de drum, prin colbul  ce se ridica de-asupra lor, de câte ori zefirul sufla mai puternic,  gătită ca de sărbătoare, cu ia din brocard, cusută cu ozor²¹, cu  fir metalic, auriu, cu opregul din catifea neagră, brodat tot cu fir  aurit, cântându-i ca să nu plângă: 

Moşu’ meu m-o învăţat 

Cum să joacă prin Banat 

şi patima doinelor 

să n-o mai uit până mor 

Floricică lobogică 

m-o jucat moşu’ dă mică… 

Şi cânta, cânta, cânta de răsunau văile şi plângeau izvoarele: 

Ş-o să mor de dorul teu, 

Cum n-a murit neam de-al meu 

Să răsune dealurile, 

Să se-adune neamurile… 

De câte ori îşi auzea camarazii cântând prin tranşee Suflecată  pân’ la brâu avea trăirile din acea noapte când a cunoscut agonia  

²¹ (Reg.) Model, motiv, desen al unei cusături sau ţesături

26 Dorina Măgărin 

şi extazul. Cântecul acela era ca şi acul ce-l agăţau femeile în  agheţ²²… După atâţia ani de şedere în ţara care are forma unui  hexagon, Corneliu se putea descurca în voie cu limba franceză  şi cu manierele franţujilor. Era decis să se căsătorească cu  tânăra pariziancă, Prudence, gazelă ce avea un trup mlădios ca  tulpina unei trestii plângătoare, nişte buze purpurii care te băgau  în ispită, avea totdeauna o iradiere seducătoare a privirii, asta  până-ntr-o zi, într-o zi nefastă, într-o zi în care îndoiala ce i se  întipărise în suflet de la o vreme l-a determinat să o urmărească  atunci când iubita i-a spus că merge să-şi întâlnească prietenele.  Se aflau la una din proprietăţile pictorului, din Biarritz, când  judecătorului i-a venit în gând să o urmărească la Plaja Miramar,  acolo unde le plăcea amândurora să meargă şi a văzut că draga  lui nu se întâlnea cu nicicare dintre prietenele ei, ci îşi dăduse  întâlnire cu un alt bărbat, iar acel domn nu era străin de sărutările  Prudencei. Of şi iar of, Prudence, Prudence! Avea Prudence în  ea un foc pe care nimic nu-l putea stinge şi judecătorul a riscat  să fie mistuit de acel foc, de acea vâlvătaie. L-ar fi cuprins cu  siguranţă febra dansului dacă nu ar fi surprins-o pe iubita-i cu  altul, dar aşa… a considerat că-i mai bine să tranşeze situaţia,  era o chestiune de tact. A decis că e cazul să părăsească oraşul  îndrăgostiţilor şi să se reîntoarcă în ţară, unde a fost mai tot  timpul cu funcţii pe lângă ministrul justiţiei şi pe lângă regele  de-atunci al României. Uica-judecătorul îşi amintea cu lux de  amănunte cum era îmbrăcată Prudence în acea zi: purta o rochie  lejeră, cu talie joasă şi lungimea până la genunchi, o rochie albă,  mătăsoasă, cu buline roşii, pălăria-i mică, din acelaşi material  ca şi rochia îi acoperea uşor faţa, avea pantofi albi, de piele,  cu barete, cu tocuri de nouă centimetri, iar ca accesorii avea  o poşetă albă, tot de piele, trei rânduri de perle, cu boabe de  mărime mijlocie, de diferite lungimi şi un evantai pe care îl  

²² (Reg.) Perinuţă făcută cu scopul de a păstra acele

IDIOMELA NABABULUI 27 

deschidea doar atunci când vroia să îşi dea importanţă… În  clipa în care Corneliu şi-a zărit zâna în braţele altuia, a văzut  negru în faţa sa, n-a mai avut ochi pentru şarmul Atlanticului,  nici nu a mai putut asculta vreodată cântecul Rinei Ketty: 

Voi aştepta, ziua şi noaptea, 

Voi aştepta mereu, 

Întoarcerea ta, voi aştepta, (voi aştepta) 

Pentru că pasărea care fuge 

Vine să caute uitarea în cuibul său. 

Timpul trece şi surprinde, 

Bătând trist în inima mea atât de grea 

Şi totuşi voi aştepta întoarcerea ta…²³ 

Cum să te reinventezi după o dezamăgire în dragoste decât  prin muncă, cum să-ţi găseşti poteca către tine decât văzându-ţi  de carieră? Pentru a ajunge judecător la Înalta Curte de Casaţie şi  Justiţie, Corneliu trebuia să parcurgă nişte etape. Mai întâi a fost  trimis judecător la Moldova Nouă. Acolo a cunoscut o copilă  care nu se încadra în tiparul fostelor iubite, piatră nemeşă²⁴, bine  clădită, care a reuşit să-i sucească minţile, o fiică de birtaş pe  care a luat-o şi a dus-o într-o bună zi la ai săi fiindcă, văzând-o,  a simţit un fel de chemare a stepei şi avea senzaţia că este ca un  ecorşeu de cal în cabrare ori de câte ori i se afla prin preajmă. 

Ligia văzuse odată un film polonez în care un aristocrat  intenţiona să se căsătorească cu o tânără care nu era de viţă  nobilă. Familia acelei persoane care aparţinea aristocraţiei se  opune. Nobilul hotărăşte să-şi ţină promisiunea faţă de femeia  iubită, însă înaintea nunţii dau o petrecere şi el o neglijează  pentru scurt timp, scurt dar suficient cât draga sa să fie luată  

²³ (n. n. J’attendrai) 

²⁴ (Reg.) Piatră preţioasă

28 Dorina Măgărin 

peste picior de un grup de tinere din înalta clasă. Disperată,  viitoarea mireasă fuge de la petrecere pe o ploaie nemaivăzută,  nemaiîntâlnită, se îmbolnăveşte şi moare… Excepţii fericite  în confruntarea cu ceea ce ţine de dragoste, sultana, săteanca  din zona Defileului Dunării a reuşit să-l smulgă pe judecătorul  uitat în compania îndoielii, din Constelaţia Dragonului, când îi  spunea surioarei sale: 

Ieşi mâţă din cofiţă²⁵ 

Lasă-i fetii chisăliţă…²⁶ 

Moşu’, tatăl judecătorului, înscorţoşat de hermeneutica  răului s-a împotrivit căsătoriei, i-a spus fiului: Nu vezi din ce  neam ne tragem noi şi tu… taman²⁷ fiică de birtaş vrei să-ţi  iei?… Dar judecătorul avea 36 de ani, n-avea nevoie de acordul  sau binecuvântarea tatălui dacă acela nu vroia să i-o dea, aşa că  a plecat şi dus a fost de sub monarhia părintelui său. Ce faci în  momentele solemne ale vieţii? Atunci vrei să împarţi bucuria  cu cei dragi, dar dacă nu s-a putut, judecătorul a considerat că  nu mai are familie, asta până în anul 1935, când i s-a născut  primul copil, pe care l-a botezat ca pe el, Corneliu. De multe ori  judecătorul rămânea pe gânduri când venea acasă şi îşi auzea  soţia cântându-i micuţului în timp ce îl alăpta: Mami dă, mami  dă, mami dă ţâţă la pui, puiul ei, puiul ei, puiul ei şi-al cucului,  mami dă, mami dă şi nu îl lasă, mami dă, mami dă la puiul ei,  Corneluş, Corneluş, mititel şi jucăuş… Sânul stâng, plin cu lapte  ca un măr copt din Grădina Raiului, mamela Cărălinei, a soţiei  sale, era ieşită din combinezonul alb, din bumbăcel şi micuţul  Corneliu trăgea cu nădejde din ea, cu sfârcul în colţul gurii, în  

²⁵ (Reg.) Cană, cupă 

²⁶ (Reg.) Zeamă de poame fierte, compot 

²⁷ (Pop.) Tocmai

IDIOMELA NABABULUI 29 

partea dreaptă, cu mânuţele pe pieptul ţăpănog al mamei, trăgea,  trăgea, trăgea până se sătura şi-atunci îi arunca priviri drăgălaşe  mămicuţei sale care îl ridica în sus, îl lipea de trupul ei şi îl  bătea încetişor pe spate, cu mâna dreaptă şi îl ţinea aşa până îl  auzea că râgâie, apoi îl aşeza încetuţ pe patul făcut din lemn de  cireş şi îl lăsa să pedaleze. Pielea băieţelului lor era catifelată ca  petalele rozelor şi mirosea a lapte de mamă. Căpşorul micuţului  Corneliu era cât o treime din corp. Bobocelul avea părul negru negru ca pana corbilor, negru şi cârlionţat, iar ochii aveau  culoarea viorelelor, dar atât culoarea ochilor, cât şi culoarea  părului s-au schimbat după ce voinicelul a trecut de trei luni.  Atunci părul i-a devenit castaniu, iar ochii au ajuns căprui ca ai  mamei sale, Cărălina. Vara, micuţul dormea fără hăinuţe pe el,  dormea pe-o parte, cu guriţa întredeschisă, cu mânuţele aduse  pe lângă corp, cu pumnii strânşi şi picioruşele adunate sub el, de  parcă ar fi stat în marsupiu. Uneori cel mic gângurea uitându-se  la maică-sa, iar maică-sa îi mângâia cu tandreţă căpşorul şi-l  întreba: 

– Ce face puiul meu, ce face scumpul meu, ce-i, ce face  Corneluş, ce face comoara mea, ce face dragostea mea? Haida  sus, haida sus, haida! 

Iar puiuţul lor dădea din mânuţe şi din picioruşele rotunjoare  ca două renglote şi îi răspundea maică-sii: Eee, eeaî, î, îiî, iaî,  acâ, eaaa, gîîî, ngîî, eîî... Alteori Cărălina îi spunea micuţului: Cine-i mare, cine-i mare şi-are-n lume căutare? Puiul meu, cât  e de mare şi-are-n lume căutare? Hai, spune ce ştii, spune-i la  tati ce ştii! 

Dar Corneluş nu vorbea decât atunci când vroia el şi doar  atuncea rostea atât de frumos: Ta-ta, ta-ta, ta-taaa! Ma-ma, ma-ma,  ma-maaa! Ba-ba, ba-baa!Ata, ata,atata, atu, ta-ta, ta-ta, ma-ma,  ma, anu, aaaiii!… Era frumoasă Cărălina, era mai frumoasă de  cum o ştia înainte, mai frumoasă de când devenise mamă, mai 

30 Dorina Măgărin 

frumoasă sub lumina crudă a zilelor, mult mai arzătoare atunci  când se uita în braţele lui. Cărălina iubea şi ştia că este iubită  de judecător, iar iubirea face întotdeauna minuni. Îl trecuse pe  prichindel de câteva luni la mâncarea diversificată, când maică-sa  s-a gândit să-i introducă în mâncare şi câte o linguriţă de sirop  de mango. Din luna a noua până a împlinit vârsta de un an,  cel mic a topit cam un litru şi jumătate de sirop din fructe cu  pulpa galbenă-portocalie, suculentă şi parfumată. Era rumenior  în obraji, bucălat şi vesel, mereu vesel, de parcă fericirea era  blazonul familiei prinţului cu strungăreaţă, strungăreaţă ce-i  dădea tot farmecul atunci când zâmbea. 

Exegeza iubirii lor a dat roade căci soţia îşi îmbrăţişa zilnic  drăgăstos bărbatul, cu mirosul fânului proaspăt cosit şi adus de  pe câmp, cu zumzetul albinelor din prisacă, cu zâmbetul razelor  jucăuşe de soare. Îl săruta şi îi dorea vise plăcute!… Aşa că prin  1936, regina i-a mai adus pe lume şi pe cel de-al doilea copil,  pe Marian. La mezin ţinea judecătorul cel mai mult şi mai mult.  Marian era veşnic în inima tatălui său căci Ţânţăruş Voinicul îi  semăna. Cam la două săptămâni după ce l-a născut pe Marian,  Cărălina a început să iasă cu cel de-al doilea prinţişor pe-afară.  Deşi era iarnă, îl băga într-o plăpumioară albă, matlasată, cu  umplutură de puf şi ieşea din casă ţinându-l în braţe. Stătea cu el  pe trunchiul unui plop scos cu tot cu rădăcină, câte zece minute,  câte douăzeci de minute, câte treizeci de minute şi tot aşa, mai  mult şi mai mult, până ce-a ajuns să stea cu el pe-afară şi câte-o  oră. Se mira moaşa de curajul Cărălinei, credea că frigul îi va  dăuna în vreun fel copilului, dar frigul nu i-a pricinuit niciun rău,  din contră l‑a călit. Când a mai crescut şi începuseră căldurile,  judecătorul şi soţia lui stăteau cu băieţelul în curte, sub şpalirul acoperit cu viţă-de-vie, iar Marian trona în căruciorul de lemn  şi dormea fericit, în timp ce părinţii stăteau la taifas şi îşi păzeau  odrasla până către ziuă, atunci când se mai răcoarea. Doar atunci 

IDIOMELA NABABULUI 31 

intrau în camera care avea podrum²⁸ sub ea şi era mai răcoroasă  decât restul odăilor. 

Cel mic i se agăţa de fiecare dată de pantaloni când ajungea  acasă. De cum auzea uşa apartamentului, micuţul apărea din te  miri pe unde era şi îi cuprindea cu mânuţele mici câte un picior,  fără să-i mai dea posibilitatea să mai înainteze până ce nu-l lua  în braţe şi îl drăgălea aruncându-l în sus şi spunându-i: Tâta  mareee, tâta mareee, tâta mareee!, iar cel mic, frumos şi radios  ca orice floare ce răsare primăvara, râdea, râdea, râdea cu poftă  nemăsurată ori se tăvălea cu piciul pe covorul miţos şi îl gâdila  sub privirile mustrătoare ale nevestei, care îl aştepta mereu cu  masa pusă… Tăierea buclelor piticului, ce tragedie! Maică-sa îl  pusese pe scăunelul de lemn, făurit de moşu’ de la Nicolinţ, din  miez curat de plută. Marian stătea cuminte, cuminte şi maică-sa  făcea harţ, harţ cu foarfeca pe care o mai folosea şi atunci când  le croia băieţilor hăinuţe. Nu a durat prea mult tunsul. Marian  avea un păr fin ca mătasea porumbului cu lapte, părul era lung,  lung până pe umeri, lung şi cârlionţat căci oricine-l vedea  credea că este fetiţă. Chiar dacă Marian era într-o permanentă  zbenguială, mereu se foia, mereu trebăluia câte ceva, de data  aceea stătea smirnă pe scaunul martiriului, tăcea chitic, se uita  în pământ şi vedea cum împrejurul picioruşelor sale cădeau  zulufii şi deodată a scos un oftat adânc, adânc, din străfundurile  inimioarei sale şi a început să plângă, dar nu plângea zgomotos  ca frate-său, plângea încet-încet, fără să-i auzi plânsul, doar  lacrimile-i mici ca ouăle de melc şiroiau la vale pe obrăjoru-i  de păpuşă. După ce i-a tăiat buclele şi l-a lăsat cu părul scurt,  de ziceai că-i recrut, Cărălina l-a luat în braţe şi l-a sărutat, l-a  mângâiat, l-a pus să se uite în oglinda rotundă ce-o avea în  casă, pe noptieră, să vadă cât de bine-i vine frizura făcută de  ea, apoi a luat o măturică făcută din tătar, cu un mâner rotunjit,  

²⁸ (Reg.) Pivniţă

32 Dorina Măgărin 

din lemn. Nu a strâns podoaba capilară a micuţului până ce n-a  ales câteva bucle şi le-a pus într-un plic alb, pe care a notat  cu vârful peniţei tocului verzui, peniţă înmuiată în călimara cu  cerneală roşie, de pe birou, anul, luna şi ziua în care l-a tuns.  Apoi a dat cu sugativă peste ceea ce-a scris şi a introdus plicul,  fără a-l îndoi, într-o trăistuţă mătăsoasă, de culoare verzuie, în  care avea un bucheţel din flori bobiate de lavandă, flori uscate  care de cum a fost desfăcut şnurul cu care era legată trăistuţa, au  împrăştiat în jur un miros delicat. A pus bine trăistuţa în noptiera  de la capul patului şi doar după ce-a făcut toate astea s-a dus  şi a strâns restul părului pe făraşul metalic, cu măturica, apoi a  mers în grădină, a luat o sapă din şopru şi-a săpat o groapă de  vreo patru-cinci palme, lângă un măr Ionathan, înflorit. A pus  pletele lui Făt-Frumos în groapă, apoi le-a acoperit cu pământ.  A îngropat firele de păr acolo fiindcă muma îi spusese că aşa e  bine, să pui moţul copilului sau prima tunsoare la rădăcina unui  pom fructifer ca micuţul să aibă părul bogat şi des ca florile ori  ca fructele pomului respectiv. Dacă pomul era sărac în flori sau  fructe, nu era bine să doseşti părul copilului la rădăcina pomului  fiindcă atunci şi podoaba capilară a copilului nu va fi bogată. Îşi  mai amintea judecătorul că Marian era un mâncăcios fără pereche.  Mânca de toate, doar mâncare să fie. Când mergeau pe la muma,  la casa de la Moldova Veche, la casa cu cerbi sculptaţi la poartă  şi Marian dispărea în timp ce maică-sa făcea de zor curăţenie,  spăla covoarele de prin camere, spăla geamurile, vopsea uşa de la  coridor şi tocul de la ferestrele din coridor, în timp ce guguştiucii  gângureau, găinile din curte cotcodăceau, câinii lătrau întărâtaţi,  iar vacile mugeau a plictiseală căci era o căldură greu de suportat,  dar Cărălina spunea că mai bine suportă căldura decât vremea  mohorâtă, când nu-l zărea pe puişor învârtindu-se prin prejma-i,  Cărălina îl striga: Mariaaan, unde-i nădejdea mea?, iar nădejdea  Cărălinei apărea din grădină, dintre tufele de roşii, legănându-se 

IDIOMELA NABABULUI 33 

ca un răţoi, cu câte o roşie mare, coaptă, în mână, mozolit pe faţă,  pătat pe hăinuţe, vesel nevoie mare, muşca cu poftă din câte-o  părădaisă²⁹ de-ţi era mai mare dragul să-l vezi cum muşcă şi-ţi  venea şi ţie poftă să te-apuci de mâncat roşii, aşa nespălate, doar  rupte de pe vrej. Era mâncăcios Marian, nu lingav ca frate-său  căruia mumă-sa nu ştia ce să-i mai facă să mănânce, îi dădea  Fosfarin³⁰, îi dădea Cavit 9, îi dădea ulei de peşte şi tot degeaba,  el nu se îmbia să mănânce, era un sclifosit… 

Fuseseră împreună la băi, la vreo treizeci de kilometri de  oraşul în care se înlocase, se aflau în gară împreună cu băieţii,  aşteptând trenul ce avea să-i ducă spre casă, când picii au zărit un  arici ce înainta grăbit dinspre liniile de cale ferată spre clădirea  în care locuia acarul. Într-un acces de bucurie, împieliţaţii  s-au desprins din mâinile părinţilor şi-au alergat la micuţul  animal care, speriindu-se de copii, s-a făcut ghem. Micuţii erau  curioşi să-l studieze, să-i vadă burta pufoasă şi moale, să-i vadă  membrele mici cu cele cinci degete, să-i vadă ochişorii ca două  boabe de piper, aşa că băiatul cel mare, Corneliu, a pus talpa  piciorului pe mingiuţa făcută din ace şi l-a răsucit, când un raid  de-al canadienilor i-a despărţit, fiecare băieţel fugind la unul  dintre părinţi. Soţia şi fiul cel mic au apucat să se ascundă sub  trenul ce era gata-gata de plecare, iar el, judecătorul şi fiul cel  mare au fugit într-un lan de porumb. Nevasta şi mezinul, Marian,  băiatul pe care-l iubea aşa cum iubea soarele, aşa cum iubea  zorii, au plecat pe lumea de-apoi, judecătorul şi fiul cel mare au  scăpat. Fără să fi făcut vreun legământ de castitate, judecătorul a  purtat mulţi ani doliu după nevastă, pe urmă a început să-şi ducă  zilele cu diferite madame, în braţele cărora încerca să-şi purifice  sufletul rănit de-atâtea ori căci încetase demult să mai viseze,  când toate visele i s-au pierdut în van… 

²⁹ (Reg.) Pătlăgea roşie 

³⁰ Praf de şarlotă

34 Dorina Măgărin 

A fost un iubăreţ Corneliu-judecătorul, a fost un iubăreţ,  dar n-a avut parte şi de iubirea sinceră a femeilor pe care le-a  iubit. Mai toate doamnele pe care le-a cunoscut s-au folosit  de el, şi-au făcut interesele şi-apoi îl lăsau cu ochii în soare,  cramponându-se de faptul că avea un copil de crescut. Spuneau  că nu sunt dispuse să crească nici o jumătate de copil, dar un  copil era prea mult pentru ele… Numai Daniel, strănepotul  căruia judecătorul îi spunea în mod eronat Marian, i-a cunoscut  vreo patru metrese. Toate erau neasemuit de frumoase, toate  au locuit în apartamentul judecătorului. Una era profesoară de  engleză, alta era artistă, alta era avocată, alta… Judecătorul  avea vreo 54 de ani când s-a îndrăgostit de o studentă de la  medicină. Aceea avea 24 de ani şi era olteancă. Era sprintenă ca  o gazelă, cu părul lung, frumos îngrijit şi atât de albă la faţă că  strănepotul se înspăimânta de tenul ei alb-alb-alb. Avea în baie  câteva tuburi de Cutaden şi oltencuţa obişnuia să-şi îngrijească  pielea cu acel unguent pe care şi-l administra fie că era zi, fie că  era seară, fie că era noapte, de-ai fi zis că-i măluie.³¹ Medicinista  i-a promis că se va căsători cu el după terminarea facultăţii,  însă după terminarea studiilor bulbaua³² de jurăminte le-a  uitat şi l-a părăsit, a plecat la ai săi, în Oltenia. După trădarea  intelectualilor din anul 1946, judecătorului i s-a cerut să falsifice  rezultatele finale ale alegerilor, dar a refuzat şi cum n-a vrut nici  să devină membru de‑al partidului ce era sprijinit puternic de  puterea politică de la Moscova, ziua de 19 noiembrie 1946 a  marcat începutul declinului carierei sale în justiţia română. De  ce o fi ezitat între iubirea mai multor femei, de ce nu s-a mai  recăsătorit, nimeni din familie nu ştia, nu ştiau sau nu vroiau  să spună, cert e că judecătorul a fost o persoană care iubea cu  patimă. 

³¹ (Arh.) Stafie 

³² Peşteră

IDIOMELA NABABULUI 35 

Ligia n-ar fi putut să spună că judecătorul a dus o viaţă  scandaloasă fiindcă n-a fost chiar aşa, i-a plăcut să-şi trăiască  viaţa sub toate aspectele ei, aşa ar fi putut să spună despre  judecător şi despre fiul judecătorului deoarece şi aceluia i-a  plăcut viaţa tumultoasă. Rămas orfan de mamă la o vârstă  fragedă, cel de-al doilea Corneliu îşi petrecea vacanţele mai  mult în satul natal al tatălui, în familia unchiului său, Valeriu,  care avea trei fete şi un băiat. Ersila, soacra Ligiei îşi amintea că  atunci când le dădea mumă-sa să mănânce căigană³³ cu cârnaţi  din carne de cal şi ardei, văru-său Corneliu, fiul judecătorului,  mânca repede-repede toate bucăţile de cârnaţi ce le-avea în blid  şi-apoi striga:  

– N-am cârnaţi, n-am cârnaţi!, iar după ce i se puneau iarăşi  în farfuria întinsă bucăţi de cârnaţi, mânca caigana şi striga:  – N-am căigană, n-am căigană!… 

Aşa făcea şi când li se dădea să mănânce jintiţă³⁴ sau  borândău³⁵. Corneliu, fiul judecătorului, alegea doar bucăţile de  pecie³⁶ şi ceilalţi n-aveau decât să mănânce coricove³⁷. Aveai  cu cine să te ciorovăieşti? Da’ de unde! Azi aşa, mâine aşa, au  înţeles văruţii lui că ăsta-i Corneliu şi pace bună! Când mergeau  prin pădure cu moşu’ ca să însemne copacii putrezi pe care  urma să-i taie, Corneliu lua câte un băţ şi omora toţi răcăneii³⁸ care le ieşeau în cale. Îi făcea plăcere să le străpungă căpşorul  şi să le vadă perniţele vâscoase de la vârfurile degetelor cum  tresăreau spasmodic. Şi cât se ruga vară‑sa, Ersila, de el ca  să nu omoare brotăceii verzi şi roşietici, dar Corneliu avea  

³³ (Reg.) Omletă 

³⁴ (Reg.) Mâncare ciobănească preparată din zer fiert şi urdă 

³⁵ (Reg.) Mâncare din sânge (de vită, de porc etc.) şi bucăţele de came, cu sare şi oţet,  îngroşată cu făină (de porumb) sau fărâmituri de pâine 

³⁶ (Reg.) Carne macră de vită, de oaie sau de porc (mai ales de pe lângă şira spinării),  bună pentru friptură 

³⁷ (Reg.) Măr pădureţ, sălbatic 

³⁸ (Reg) Brotac

36 Dorina Măgărin 

o plăcere bolnăvicioasă să le vadă ochii bulbucaţi închişi  ca pentru rugăciune. Ştia că micile broscuţe sunt animale  htoniene, binecuvântate de Dumnezeu şi asta îl înfuria cel mai  mult, de aceea drumul lor prin pădure era un fel de elegie a  tăcerii conturbată doar de zvâcnetul vreunei ciute şi de foşnetul  frunzelor uscate, aşternute ca o plapumă pe cărările pădurii ce  înconjura satul ca o diademă. Când se-ntorceau acasă, de-ndată  ce apucau să intre în sat, în locul care se chema La vână, acolo  unde se aflau două jgheaburi mari, scobite în două trunchiuri de  copaci, jgheaburi în care se adăpau vitele seara, când veneau de  la păşune, dinspre Copăcele, Corneliu se băga într-una dintre  scobituri aşa cum era, cu haine cu tot, spunea că l-a cuprins  căinţa şi vrea să-şi spele păcatele făcute în codru, să primească  iertarea şi împăcarea cu sine, şi părea de-o inocenţă angelică… 

Ligia n-avea cuvinte să spună câtă compasiune a simţit pentru  toate suferinţele judecătorului din ultima perioadă a vieţii lui,  interval de timp în care a avut parte de multe neajunsuri. Când  şi-a pierdut vederea, după o intervenţie chirurgicală nereuşită la  un spital din Cluj, judecătorul îşi punea strănepotul să-i citească  O mie şi una de nopţi. Cel mai mult îi plăcea Povestea lui  Sindbad marinarul, poveste spusă de Şeherezada pe parcursul a  circa treizeci de nopţi… Îi plăcea să asculte muzică simfonică şi  muzică arăbească, la radio, dar pierzându-şi vederea a ajuns să  fie năpădit de pleoşniţe, aduse cine ştie de unde şi de către cine,  aşa că strănepotul său nu prea mai era încântat să-l viziteze,  până ce nepoată-sa a venit şi i-a dat cu Verde de Paris³⁹ prin  toată casa. 

Viaţa e o floare, dragostea e mierea acesteia spunea  Victor Hugo. Ligia n-avea să ştie niciodată de ce judecătorul  îşi alinta fiul cu apelativul Mielu, oare îl asemuia pe fiu‑său cu  

³⁹ Compus anorganic extrem de toxic, întâlnit sub forma unei pudre cristaline de cu loarea smaraldului şi utilizat ca şi otravă pentru rozătoare, insecticid

IDIOMELA NABABULUI 37 

animalul sfânt, gândindu-se la zburdălnicia micuţului animal şi la  inocenţa animalului de sacrificiu sau îi spunea astfel gândindu-se  la miere, la faptul că unicul băiat ce i-a rămas pe lume era la fel  de preţios pentru taică-său ca şi mierea de albine, aliment preţuit  încă din antichitate, care depăşeşte cu mult valoarea aurului. 

Celălalt Corneliu, pe care taică-său îl alinta Mielu, a înţeles  mai bine decât părintele său care-i politica. Student fiind la  politehnică, la secţia de material rulant, a aderat la ideologia  comunistă. Atunci judecătorul i-a tras o palmă, atunci şi când  l-a prins în pat cu ultima floare din viaţa lui. Judecătorul a  avut o ultimă legătură pasională cu o tânără ce nu avea studii  superioare, provenea dintr-o familie săracă, mama tinerei era  croitoreasă, trăiau destul de precar, dar tânăra era frumoasă,  frumoasă şi bună la suflet, spunea uica. Nici cu aceea nu a vrut  să se căsătorească, dar i-a cumpărat un apartament, între cei  doi existând o înţelegere mutuală. Tânăra Menme a fost floarea  de răsură a judecătorului, nu degeaba îl auzea strănepotu-său  cântând de multe ori, în mod distonant:  

Un flăcău în câmp zări 

Floarea de răsură, 

Mândră-n straie purpurii. 

Dulce-n inimă simţi 

O săgetătură 

Roşu, roşu trandafir, 

Floare de răsură. 

El îi zise: eu te rup, 

Floare de răsură, 

Ea-i răspunse: eu te-mpung, 

Să ţii minte îndelung 

Floarea nu îndură…⁴⁰ 

⁴⁰ Goethe, Floare de răsură (n. n. Heidenröslein)

38 Dorina Măgărin 

Când magistratul s-a îmbolnăvit de diabet şi şi-a pierdut  treptat vederea prin îngustarea câmpului vizual şi prin atrofierea  nervului optic, tânăra aceea nu i-a mai deschis uşa nici în  ruptul capului, însă nici nu l-a primit să locuiască împreună în  apartamentul pe care judecătorul îl cumpărase pe numele ei.  Ce-o fi fost în capul lui când a cumpărat locuinţa doar pe numele  ei?!? Faptul că l-a surprins pe fiul său, pe Mielu, în pat cu femeia  ce-i jurase iubire veşnică, l-a făcut să se simtă ca un jojar⁴¹, l-a  făcut să se îndepărteze de urmaşul lui şi-a început să fie măcinat  de gelozie. Cum se poate ca iubirea părintească să se transforme  în ură, cum se poate ca să accepţi să împarţi aceeaşi femeie cu  tatăl tău? E ca în filme, nu degeaba se spune că viaţa bate filmul,  nu degeaba se spune că pe măsură ce femeia este mai lipsită de  pudoare, cu atât mai mult incită spiritele, cu atât e mai căutată, mai  dorită de unii bărbaţi, în timp ce o femeie modestă, cu demnitate  este luată în băşcălie. Judecătorul n-a fost un isihast decât atunci  când şi-a pierdut vederea, până atunci… însemnările lui despre  viaţă şi însemnările lui de lectură le avea cuprinse într-un jurnal,  un caiet mare, cu o copertă neagră, ce cuprindea vreo şase-şapte  sute de pagini. Acolo scrisese cum s-a simţit când s-a trezit fără  călcâi la piciorul drept, cum şchiopăta până şi-a făcut pantofi  speciali, cum a ajuns să locuiască în apartamentul în care se  afla – adus de un verişor de la Prisaca, verişor ce era ziarist la un  ziar maghiar, ce impresii i-au lăsat lecturile operelor lui Cicero,  Ibsen,… Avea vreo sută cinsprezece pagini doar despre anumiţi  scriitori, spunea că intenţiona să scrie o carte. 

Fiul său, cel de-al doilea Corneliu, zis Mielu, s-a căsătorit de  tânăr, din facultate. Era şarmant, avea succes la femei, avea în  palmares o lungă listă de gâsculiţe pe care le vrăjise, promiţându-le  că le va lua de soţii, dar când a fost să termine facultatea, ştiind  că nu va prinde post în oraş deoarece trăsese mâţa de coadă,  

⁴¹ Peşte stricat

IDIOMELA NABABULUI 39 

s-a orientat şi s-a căsătorit cu Branka deoarece ea era şefă de  promoţie. Astfel a prins un post bun căci imediat după terminarea  facultăţii a fost numit director la una din marile fabrici din oraş,  iar soţia lui, Branka, tuşa Anca, cum îi spuneau nepoţii, a fost  o renumită cercetătoare în domeniul chimiei industriale. Multe  din lucrările ei au fost atribuite tovarăşei Bibiri, dar aşa erau  vremurile pe-atunci, pe un fond de taină se întâmpla totul, pe  un fond de taină, nu şi divin. Cuplul Mielu-Branka a rezistat  cam şaptesprezece-nouăsprezece ani. Deşi era înconjurat de  tandreţea Brankăi, asta nu i-a fost de-ajuns, nu-l mulţumea pe  Mielu, dar în clipa în care a ajuns şi Branka să calce pe bec,  Mielu a introdus divorţul. N-a suportat să fie păcălit, îi plăcea  doar să păcălească. După ce-au divorţat şi-au văzut fiecare de  drum, dar atât cât au fost împreună au reuşit să construiască o  casă pe care vânzând-o, au cumpărat două apartamente, relativ  aproape unul de celălalt, în zona zero a oraşului. Au reuşit să  construiască o casă deoarece toţi banii erau la Branka, ea era  vistiernicul familiei şi chiar dacă câştigau foarte bine amândoi,  tuşa Anca mai făcea şi micul trafic pe la unguri. Soţul ei era cu  chefurile, însoţea diverse echipe de handbal sau de volei prin  ţară ori prin alte ţări socialiste atunci când aveau meciuri, el  sponsoriza echipele şi bineînţeles că mergea cu ele când jucau  în deplasare. Deşi a fost director general, iar soţia lui era inginer  şef şi îi făcea lucrările tovarăşei…, făcea traduceri din limba  rusă, Mielu nu a fost plecat decât în ţările care făceau parte din  blocul comunist. Îl ştia foarte bine pe securistul care se ocupa  de el. Avea un vis, să vadă Parisul, să meargă la Moulin Rouge.  Într-o bună zi, securistul care-l fila i-a spus: 

– Dacă te las să pleci în străinătate, adică în vest şi pe tine te  bate gândul să nu te mai întorci, eu îmi pierd serviciul. Totuşi, cel de-al doilea Corneliu al familiei era foarte bun  prieten cu generalul Mâţu. Asta îi dădea un atu, însă după ’89, 

40 Dorina Măgărin 

când a fost lichidat generalul Mâţu, a fost omorât şi uica Mielu,  asta era părerea nepotului său, a lui Daniel: 

– Sigur i-au pus ceva în băutură şi a făcut apoplexie, lui îi  plăcea să bea şi să fumeze, dar se pregătea să plece la Istambul,  avea acolo o iubită. Uica avea 54 de ani, iar turcoaica avea  vreo 27-29 de ani. Când l-am văzut ultima oară, mersesem să-l  invit la nuntă, la soră-mea, eram givăr⁴². Mi-a spus că nu poate  veni la nuntă fiindcă urma să plece la iubita lui, în Turcia şi  mi-a mai spus să nu îl caut că se va întoarce… 

Ligia era abătută, cugeta la problemele care se iviseră la  şcoală cu nişte elevi, se gândea că solicitase conducerii şcolii  protecţie legală în spaţiul profesoral şi că mai ceruse să se  audieze părinţii elevilor problematici, părinţi care lezau ordinea  şi liniştea publică, interesele învăţământului, autoritatea ei ca  profesoară, dar şi drepturile şi educaţia propriilor copii. Chibzuia  la faptul că numita Igreţi Simona l-a sfătuit pe fiul ei, elev în clasa  a opta, să o înregistreze în timpul orelor, fără încunoştinţarea ei,  pentru a dovedi că i-ar fi agresat verbal fiul. Janet, fiul doamnei  Igreţi, a înregistrat-o pe Ligia la ore, apoi a plecat brusc din  sala de clasă. De înregistrarea efectuată de acel elev, Ligia a  aflat imediat după ore, comunicându-i domnului director,  căruia i-a mai relatat şi scenariul sugerat de mama elevului şi  că prin regulamentele de ordine interioară în instituţiile şcolare  este interzis accesul elevilor cu telefoane mobile, deci elevul  a încălcat şi alte prevederi regulamentare, dar la şcoala unde  profesa Ligia, elevii foloseau cum vroiau, inclusiv în timpul  orelor telefoanele mobile şi dacă li se interzicea acest lucru,  atunci aveai probleme, ziceau că eşti severă cu elevii şi ei pot  pleca la alte şcoli. Numita Igreţi Simona, după ce a intrat în  incinta şcolii gimnaziale, încălcând prevederile exprese din  articolul 240 al Regulamentului învăţământului preuniversitar,  

⁴² (Reg.) Cavaler de onoare

IDIOMELA NABABULUI 41 

a agresat-o verbal şi psihic pe Ligia, prin ţipete, ameninţări cu  reclamaţii, insulte, dar a ţipat şi l-a bruscat şi pe fiul ei, trăgându-l  de bluză, pe motiv că a fost notat cu nota trei la materia Ligiei  şi fiindcă i s-a făcut observaţia ca să nu mai vină în şcoală cu  pantalonii tăiaţi în genunchi şi cu părul lung care îi cădea în ochi.  Mai mult, cu acelaşi ton, refuzând o discuţie amiabilă cu Ligia,  pentru a o clarifica asupra baremului de notare, a faptului că  testul a fost anunţat înainte cu două săptămâni de data efectuării  lui, că s-au trecut notele în catalog după ce li s-a cerut elevilor  să conteste nota, dacă o consideră neconformă cu baremul de  notare anunţat, numita Igreţi a cerut pe acelaşi ton directorului,  să tragă la xerox testele ca să meargă cu ele la inspectorat. În  raport cu prevederile legislaţiei de specialitate, Ligia considera  că a avut un comportament regulamentar, conform articolului…  Alţi doi elevi, Domilescu şi Gayer au încălcat prevederile  articolului 14, litera a, i, j şi articolului 15, litera i, j, k şi l din  Statutul elevului, recte Ordinul Ministerului… Aproape oră  de oră cei doi elevi întârzie intenţionat, lipsesc, cer să plece  la toaletă, ţipă repetat, apoi râd, se plimbă cum vor prin clasă,  lovesc băncile şi scaunele, calcă pe scaune şi bănci, ascund creta,  ameninţă unii colegi şi colege, refuză să ia notiţe şi să efectueze  sarcinile didactice indicate tuturor elevilor, au comportamente  şi atitudini ostentative şi provocatoare. Elevul Domilescu a  strigat de multe ori în această ultimă săptămână, după începutul  orei sau în timpul orei astfel: Sănătate şi virtute, s-avem ce bea,  ce mânca şi ce…, deranjând orele de curs. Fără niciun motiv  cei doi vociferează în mod repetat, în timp ce restul colegilor  rezolvă în linişte sarcinile didactice din fişele de consolidare şi  evaluare. Deşi Ligia îi rugase să nu mai strige, totul a fost fără  niciun rezultat. La un moment dat, elevul Gayer a strigat: Ce-ţi  trebe?, apoi a sărit cu picioarele pe bancă, a venit la catedră,  a luat catalogul şi s-a plimbat cu el prin clasă, ţinându-l sub 

42 Dorina Măgărin 

braţ, apoi l-a pus pe catedră şi a mimat că o loveşte, ducându-şi  mâna peste cap. Toţi elevii au privit înmărmuriţi, în tăcere, cu  excepţia elevului care se amuza. 

Se terminase o săptămână fără alte evenimente importante  şi-a început o altă săptămână cu o veste neplăcută. Mama unui  coleg a murit. Luni a fost înmormântarea. Bineînţeles că a  mers să conducă defuncta pe ultimul drum. În timpul slujbei de  înmormântare s-a aşternut ploaia, o ploaie mocănească, măruntă  şi deasă, care a împrospătat aerul şi i-a îndurerat mai tare pe cei  apropiaţi celei plecate între cer şi pământ, fiindcă se spune că  atunci când plouă, cel care s-a stins din viaţă regretă că s-a dus.  Puţin răvăşită, Ligia a meditat la soarta lumii, dar şi-a propus  să nu fie tristă şi a alungat gândurile negre ce-i dădeau târcoale,  bucurându-se de o plimbare prin ploaie, cu umbrela. Acasă avea  nişte rândunele care o trezeau cu noaptea în cap din întâi iunie,  de când s-a produs ecloziunea. Pe coridorul de la intrarea în  imobil şi pe casa scării erau jumătăţi de coji de ouă cu firicele de  sânge prin interior. De câteva zile îi zărea pe micuţii cu capetele  tuciurii şi nişte ciocuri mari, mereu deschise, mereu în aşteptare  de viermişori sau gâze pe care neîntrecuţii părinţi le îndesau  în sacii fără fund. Micuţii puişori au început şi să se mişte prin  cuiburi căci în urmă cu o seară, când a coborât să arunce sacii cu  resturi menajere, le-a zărit doar codiţele în formă de furculiţă.  Demult, tare demult, când era micuţă cât o gâgâlice, când nu avea  noţiunea timpului, când nu ştia ce-s zilele, săptămânile, lunile,  anii, anotimpurile, dar avea o idee vagă despre schimbările  ce aveau loc în jurul ei, aştepta să înflorească bujorii roz din  Grădina Iamului, aştepta să vadă mugurii florilor de cais, apoi  fructele verzi, pe care le lua pe furiş şi le gusta fără să fie văzută,  fiindcă bunica spunea că este păcat să rupi poamele până ce nu  ajung la maturitate, până nu ajung să se coacă, până nu ajung  mari, zemoase, aromate. Mai târziu, clepsidra pentru Ligia a 

IDIOMELA NABABULUI 43 

ajuns să fie rândunicile. A suferit câteva zile când un vecin hain  le-a stricat cuiburile. Inima ei parcă ar fi fost străpunsă de-un  pumnal. Apoi a prins viaţă când a văzut că rândunelele nu au  renunţat la locul lor şi şi‑au cârpocit alte citadele, şi-au depus  ouă, le-au clocit şi uite, acum îşi îngrijeau puiuţii. În decursul  acelei săptămâni, Ligia a avut parte şi de un nou loc de muncă.  De ce spunea asta? Pentru că o prietenă, Raluca, a rugat-o să  stea câteva ore pe zi cu păpuşica ei de vreo patru ani, suspectă  de rujeolă. Cum Ligia ştia că a avut rujeolă în copilărie, a putut  să dea o mână de ajutor, Raluca fiind în febra examenelor cu  studenţii, iar micuţa Roberta, o prinţesă subţirică, plăpândă  şi picată maică-sa a acceptat-o ca bonă. Pentru Ligia a fost o  experienţă neaşteptat de frumoasă, dar şi obositoare… 

Întrucât curiozitatea e ca un vierme care îţi roade în  subconştient, e ca o omidă care mănâncă frunzele pomilor  fructiferi până îi lasă goi, goi, goi, peste ani, într-o bună zi, Ligia  a fost la mormintele înaintaşilor fiului ei, însoţită de soacră.  Când a ajuns să pună coroane şi să aprindă lumânări, Ersila i-a  spus pe un ton ironic: 

– Aici sunt rămăşiţele judecătorului. Uica’ a făcut doctoratul  la Sorbona şi s-a întors să moară aici… 

O voce lăuntrică o îndemna pe Ligia să asculte şi cealaltă  parte. Audiatur et altera pars, audiatur et altera pars⁴³, îi  răsunau în urechi vorbele profesoarei de latină, din generală,  profesoară ce-a fost colegă de facultate cu poetul din satul  Mălini, aşa că l‑a căutat pe Mister Google ştie tot pe nepotul  judecătorului, adică pe fiul fiului, pe cel de-al treilea Corneliu  din familie şi l-a sunat într-o seară, după ce fusese la concertul  aniversar al coralei Carmina Dacica. Invitaţi au fost membrii  Corului Mişcării Progresive din Larnaca. Pe Ligia au uns-o  la suflet câteva cântece: Αγάπησα την που καρκιάς, Όμορφη  

⁴³ (Lat.) Ascultă şi cealaltă parte

44 Dorina Măgărin 

Πόλη, Μαργαρίτα Μαγιοπούλα, Αν θυμηθείς τ’ όνειρό μου,  Οι Θαλασσιές Σου Οι Χάντρες, Τα παιδιά του Πειραιά⁴⁴. I-au  plăcut şi cântecele corului autohton, dar cântecele corului dirijat  de aromânul Marios Lisandru s-au distins prin tonalitate. A îndrăgit-o şi pe una dintre solistele corului. Era, credea Ligia,  cea mai tânără membră, mignonă ce cânta nu numai din gură,  ci cânta şi cu privirea, bătea ritmul din picior, era numai sare  şi piper. De-acolo, din sala festivă a liceului de muzică, Ligia  a zbughit-o la grădina de vară din oraş. De la ora 20:30 până la  ora 22:00 i-au încântat auzul lucrări de-ale lui Iosif Ivanovici,  Valurile Dunării şi Émile Waldteufel, Valsul patinatorilor şi  văzul cu perechi de dansatori de toate vârstele căci directorul  filarmonicii i-a invitat pe ring, la dans, pe toţi cei care au cutezat.  S-au distins net două perechi, o pereche de tineri, domnişoara  îmbrăcată într-o rochie roşie ca mugurii de trandafiri din parcul  aflat în vecinătatea grădinii de vară, iar tânărul, un frumos  mulatru şi o pereche de vârstnici, îmbrăcaţi în costume tiroleze,  ce au valsat şi au jucat polcă Ca la douăzeci de ani/ Fără griji şi  fără bani… Ligia a rămas extaziată de vraja muzicii. Cum nu-i  venea somnul, între două clipiri ale cerului dintre noapte şi zi  s-a apucat să citească Miturile vechilor civilizaţii mexicane de  Angelo Moretta. Erau fascinante. Şi uica-judecătorul a fost un  erou legendar, şi viaţa lui a fost o poveste frumoasă pentru cei  care o ascultă, nu şi pentru cel care a trăit-o… 

Nu l-a întâlnit decât o singură dată pe cel de-al treilea  Corneliu şi de vorbit, în afară de salut, nu şi-au adresat niciun  cuvânt. Fusese împreună cu Ersila, soacra ei, după ce a dat jos  tabloul judecătorului, la apartamentul văruţului, la Mielu. Acela  murise cu un an înainte de căsătoria Ligiei, dar în apartamentul  lui locuia pe-atunci fiul său, cel de-al treilea Corneliu. Ligia  

⁴⁴ (Gr.) Mi-a plăcut, Oraşul frumos, Margarita Maghiopoula, Dacă vă aduceţi aminte  de visul meu, Mărgelele mărilor, Copiii din Pireu

IDIOMELA NABABULUI 45 

îşi amintea cum soacra-mare a sunat îndelung la soneria de  lângă uşa apartamentului situat la parterul unui bloc de pe  Strada Salcâmilor. După minute de aşteptare, uşa s-a deschis  şi în lumina semiobscură a apartamentului sau în întunericul  coridorului blocului, a apărut un bărbat tânăr, cu barbă, surprins  de vizita inopinată şi cam neprietenos. Peste ani, când Ligia a  cunoscut-o accidental pe mătuşa Branka şi apoi a mai întâlnit-o  de vreo câteva ori, a putut să îşi dea seama că fiul mătuşii,  bărbatul pe care-l zărise doar o singură dată, semăna destul de  bine cu maică-sa, doar că acela nu avea statura ei, era ceva mai  înalt, era ca şi actorul Jean-Claude Brialy când a jucat în filmul  Les Innocents.⁴⁵ 

Ei, bine! Acum Ligia sunase la nimereală, privind porumbelul  găsit lângă uşa imobilului ei, porumbel pe care l-a luat, l-a  adus în casă şi i-a dat câteva boabe de linte, şi câţiva stropi  de apă, porumbel ce nu avea nimic în guşă şi care a început  să lipăie prin casă, să se ascundă într-un locşor, lângă comodă,  porumbel pe care i-ar fi plăcut să-l salveze, să-l vindece şi să-l  lase afară, porumbel ce nu era nici pui, nici adult… După ce i-a  intrat mesageria vocală: Hi! I’m Corneliu, I’m not home…⁴⁶,  habar n-avea de ce a insistat cu sunatul, a format iarăşi numărul  şi-a avut parte de-o surpriză. I-a răspuns o voce bărbătească,  ce părea a unui tânăr, bărbat ce era nimeni altul decât nepotul  judecătorului. Era cam derutată şi ea, şi el, nu se aştepta să-i  vorbească, se simţea asta din stânjeneala vocii amândurora. L-a  început ea l-a confundat cu o altă rudă, cu un alt verişor, din  Gârlişte, care şi acela se stabilise de-o grămadă de ani peste  ocean, în aceeaşi citadelă în care locuia şi Corneliu, apoi şi-a dat  seama că este nepotul judecătorului, iar el a recunoscut că aşa  era. Au început să vorbească, Ligia i-a pus întrebări, Corneliu  

⁴⁵ (Fr.) Inocenţii 

⁴⁶ Bună! Sunt Corneliu, nu sunt acasă…

46 Dorina Măgărin 

i-a răspuns, apoi el i-a pus întrebări şi Ligia i-a răspuns. Au  început să-şi depene amintiri din copilărie, din adolescenţă,  punctul comun fiind nababul, uica’ judecătorul, bunicul celui  cu care Ligia închegase o convorbire de parcă s-ar fi cunoscut  de un car de vreme. În taină, Ligia l-a supranumit pe cel  de-al doilea descendent omul revanşelor, de ce al revanşelor,  veţi vedea! Femeia era interesată să afle poveşti ţinute la  strujac⁴⁷ din familia fostului soţ, dar Corneliu nu prea ştia multe  sau nu vroia să i le spună aşa dintr-o dată unei necunoscute. I-a  spus că şi-a cunoscut verişorii din partea tatălui doar în jurul  vârstei de 30 de ani, cu puţin timp înainte de-a pleca definitiv  din ţară şi că atunci aceia i-au cerut să le dea semnătură că  renunţă la pământurile bunicului său, iar el a mers şi a semnat la  notar deoarece pe-atunci nu avea nevoie de pământuri. Apoi s-a  mai întâlnit cu o parte dintre ei pe tărâmul făgăduinţei, o singură  dată. Verişorii l-au invitat la un party⁴⁸ şi-atât, de la acel party nu  s-au mai văzut la faţă. Ligia cam avea idee despre ce petrecere  fusese vorba. De ziua lui Radu, fostul cumnat, se dăduse o mare  petrecere în capitala provinciei Ontario. Soţia lui invitase pe la  miezul nopţii o stripteuză. Nadia, soţia lui Radu, trimisese câteva  fotografii deocheate în ţară cu Radu plin de frişcă pe faţă şi cu Radu  având capul băgat când între sânii daţi şi ei cu frişcă a stripteuzei,  când cufundat între fesele tinerei… Cum Ligia i-a povestit despre  anumite împletituri de întâmplări din viaţa părinţilor lui, Corneliu  i-a confirmat că era aşa, părinţii săi au avut o funcţie, un rang, dar  surpriza Ligiei a fost atunci când deschizându-şi baierele inimii,  Corneliu i-a povestit că părinţii săi nu i-au prea purtat de grijă, iar  că bunicul său, judecătorul nu a voit să-l vadă: 

– Se pare că am fost un copil nedorit de-ai mei. Prin anii  ’60, ştii cum era cu avorturile! Până la vârsta de zece ani am fost  

⁴⁷ (Reg.) Saltea umplută cu paie, fân sau pănuşi şi acoperită cu pânză ⁴⁸ (Eng.) Petrecere, serată

IDIOMELA NABABULUI 47 

crescut de bunicii din partea mamei, ei mi‑au fost adevăraţii părinţi,  mi-au oferit dragoste şi înţelegere, iar dacă astăzi sunt ceea ce  sunt, bunicilor le-o datorez. Aveam două perechi de pantaloni,  o pereche pentru joacă şi-o pereche pentru oraş, dar nu duceam  lipsă de afecţiune şi nu aveam niciun fel de griji. Bunicu-meu, tatăl  mamei, a fost pantofar. Avea un atelier de încălţăminte lângă casă,  într-un cartier faimos pentru manufacturile şi pentru meşteşugarii  săi, asta până să se instaureze orânduirea socialistă. Bunicii aveau  o casă îndestulată şi-o curte plină cu flori. Am crescut printre  dalii, flori de piatră, imortele, narcise, iubesc florile şi-mi place  frumosul. Străbunicul a fost pădurar, cu el colindam pădurile din  Urseni şi Bazoş. Cunoştea orice copac, se oprea în faţa vreunuia şi  îmi spunea denumirea, de la el am învăţat să iubesc natura. Când  s-a îmbolnăvit şi-a rămas la pat, străbunica l-a otrăvit, i-a uşurat  suferinţa. Avea nouă copii şi nu putea să stea cu mâinile încrucişate  acasă, trebuia să se ducă la muncă dacă bărbatul ei devenise inapt.  Din cei opt fraţi ai bunicului, doar de unul ştiu că a fost ofiţer în  armată şi-a murit în timpul războiului, că acela avea o singură fată  care şi aceea a fost găsită moartă în casă, o moarte suspectă. De  ceilalţi fraţi sau surori, n-am habar, s-au împrăştiat ca potârnichile  prin lume, dar cred că fiecare şi-a făcut un rost. Acolo, la bunici,  maică-mea mă vizita cam de două-trei ori pe lună, venea la părinţii  săi, aducea câte ceva, dar taică-meu nu-mi aduc aminte să fi venit  ca să mă vadă vreodată. 

Nici judecătorul nu a venit să mă vadă, era supărat că  taică-meu se însurase cu fiica unui muncitor. Odată eram pe  stradă cu bunicul din partea mamei şi acela mi-a spus: Uite,  acela e bunicul tău, judecătorul! Magistratul era pe stradă, pe  partea cealaltă, m-a văzut, dar a întors capul prefăcându-se că i  se adresează unei doamne care mergea la braţul lui, în tandem.  Nu vreau să aud de bunicul din partea tatălui, a fost un om rău.  Pentru ce nu a vrut să mă vadă niciodată, ce-a avut cu un copil?…

48 Dorina Măgărin 

Când am împlinit vârsta de cinci ani, ştiam deja să citesc,  bunicul, tatăl mamei mă învăţase şi într-o bună zi m-a luat de mână  şi m-a dus la fabrica unde era director tatăl meu. A mers cu mine în  biroul directorului şi i-a spus că fiul său ştie să citească. Bineînţeles  că tata nu l-a crezut. Erau de faţă şi colegi de-ai săi, sigur şefi pe la  diferite compartimente de-ale fabricii, dar bunicu’ nu s-a lăsat şi i-a  spus: Dă-mi un ziar ca să-ţi dovedesc că-i aşa cum spun! Şi cineva  i-a dat o bucată de ziar, iar tata şi cei de faţă au rămas înmărmuriţi  când m-au auzit citind fără nici un fel de poticneli. 

Părinţii m-au luat la ei când am împlinit zece ani, când  trebuia să merg la şcoală, în clasa a cincea. Dormeam în pat cu  taică-meu, în dormitor. Tata mereu mirosea a băutură, a ţigări şi  sforăia. Mama dormea separat, în sufragerie. Asta înseamnă că  mariajul lor era pe sfârşite deoarece mereu se certau. Uneori,  când tata vroia să facă ceva, mă trimiteau afară, la joacă, iar ai  mei îşi făceau de cap şi se mai linişteau spiritele pentru un timp.  După câteva zile o luau de la capăt cu ţipete, reproşuri, certuri.  Nu după mult timp după ce m-au luat de la bunici, au divorţat.  Ţin minte că mama m-a trezit într‑o noapte, m-a smucit de mână  şi m-a luat aşa, în pijama şi-a mers cu mine la apartamentul  unde taică-meu avea o amantă. A fost cel mai penibil moment  din viaţa mea. N-am să-l uit cât voi trăi! Eram îmbrăcat cu o  pijama de culoare vişinie, mătăsoasă, cu nasturi albi, pijama  cusută la o maşină veche, Singer, de bunică-mea. Aveam teneşi în picioare, cu şireturile desfăcute, părul ciufulit, eram buimac,  nu înţelegeam o iotă din ce-a vrut să demonstreze maică-mea  ducându-mă la uşa apartamentului în care era tata cu iubita lui.  Mama suna, suna şi iar suna la soneria apartamentului aceleia.  La un moment dat a început să bată cu pumnii în uşă şi să-l  strige pe tata, să-l implore să iasă afară, s-o strige pe mândră,  s-o facă în toate felurile, dar văzând că nu iese nimeni, a început  să plângă ca o isterică şi ne-am întors acasă…

IDIOMELA NABABULUI 49 

Tatăl meu a fost un afemeiat, a avut multe iubite, dar nu şi-a  luat vreun angajament faţă de niciuna căci toate femeile cu care  se încurca erau căsătorite, din câte ştiu, aşa că era la adăpost de  orice răspundere faţă de muierile care-i făceau bezele. De mine  n-a avut grijă, din punctul de vedere sentimental, din punctul de  vedere material, da, a avut grijă, mi-a plătit cu regularitate pensia  alimentară în sumă de opt sute de lei, bani mulţi pe atunci şi-n  plus îmi mai dădea câte ceva, o sută de lei pentru ţigări. Am avut  paisprezece ani când ai mei au divorţat, era tocmai perioada de  trecere de la gimnaziu la liceu, perioadă în care aş fi avut atât de  mult nevoie de-un tată, dar nu mă plâng, bunicu-meu mi-a fost  ca şi-un tată. De multe ori îmi spunea: 

– Când te vei căsători, să faci ca orice zi să fie rai sau ca o zi  de mai! Să nu-ţi faci prieteni pe care să-i aduci în casă fiindcă  prietenii îţi vor… nevasta şi nici nevastă‑ta să nu-şi aducă  prietenele în casă căci te vei da la ele! 

Şi-aşa am făcut când mi-am întemeiat propria-mi familie!…  Văd la ginere-miu care atunci când ajunge acasă îşi ia copiii  în braţe şi se joacă cu ei, văd cât îi iubeşte şi cât îi drăgăleşte,  dar tata nu a făcut nicicând aşa ceva cu mine, nu s-a jucat,  nu m-a alintat, nu m-a ajutat în niciun fel. Când am terminat  facultatea, am lucrat patru ani ca lăcătuş, îţi dai seama? Eram  inginer şi m-am angajat la… ca simplu muncitor. Taică‑meu era  mare director, putea să mă angajeze oricând la fabrica pe care  o conducea, dar n-a făcut-o, însă şi când i-a venit rândul să-mi  ceară ajutorul, n-am vrut să-l ajut. Cam la vreo două luni după  ce-am fost trecut pe post de inginer s-a întâmplat ca taică-meu  să vină la mine şi să mă roage ceva, avea nevoie de-o părere  de-a mea pentru fabrica lui. I-am spus că-i ofer consultaţii doar  pe bani, altfel nu! 

Amintindu-şi că mama lui fusese sârboaică, Ligia l-a  întrebat:

50 Dorina Măgărin 

– Znaş srpski? 

– Joşznam. I tiznaş? 

– Malo⁴⁹… Eşti bunic? Ce frumos! Ce ai, băieţi, fetiţe?  Ce lucrează ginerele tău?… Poate că părinţii tăi te-au lipsit  de afecţiunea lor, dar cunoscând ce-nseamnă lipsa dragostei  părinteşti presupun că ai fost un soţ bun şi un părinte milostiv! 

– Da, aşa e, ai dreptate! Am fost un bun soţ, bine-ai zis!  Eh!… Am venit aici…, nu vroiam să emigrez, dar soţia, fosta  soţie a vrut să plecăm. Eu ştiam binişor engleza, mă descurcam,  nevastă-mea ştia engleza aşa şi-aşa, iar fiică-mea nu ştia deloc.  Am fost la un interviu, la Budapesta, cei care m-au intervievat  aveau şi-o listă cu meseriile eligibile, profesiunea mea era pe  acea listă, aşa că nu au fost probleme, am fost acceptat. În trei  săptămâni eram plecaţi din ţară. Nu vreau să-mi amintesc cum  am trăit în cele trei săptămâni! Am vândut apartamentul, am  vândut lucrurile din casă, mi-am vândut tablourile moştenite  de la bunicu’, mi-am vândut amintirile, am dormit pe jos, pe  la prieteni. Pe apartament am luat în jur de…, banii aceia nu  ne-au ajuns prea mult. Am plecat cu două valize şi cu 8500 de  mărci. Nevastă-mea provenea dintr-o familie modestă, aşa că  ai ei n-au avut cu ce ne ajuta. La început am tras în Toronto,  dar când am văzut că nu ne putem descurca, am mers într-un  ţinut din apropiere locuit de-o grupare religioasă care trăieşte  fără curent electric, fără maşini, folosesc şi-acum căruţa trasă de  cai. Doi ani am locuit în zona Wellesley, în Elmira. Era frumos  şi pitoresc. Oamenii de-acolo ne-au ajutat foarte mult. Acolo  nevastă-mea şi fiică-mea au învăţat engleza. Cornelia avea  şapte ani când am plecat din ţară. Timp de doi ani am mers la  lucru cu bicicleta, în timp ce afară erau temperaturi de – 38ºC.  Ne trezeam dimineaţa toţi trei, luam micul dejun şi-apoi fiecare  pleca altundeva. Eu plecam la muncă, fiică-mea pleca la şcoală,  

⁴⁹ (Sb.) – Ştii sârbeşte? – Mai ştiu. Şi tu ştii? – Puţin

IDIOMELA NABABULUI 51 

cu autobuzul, iar nevastă-mea mergea la tot felul de întruniri  de-ale femeilor Amish, unde făceau fel de fel de activităţi.  Liana, nevastă-mea, a vrut să se angajeze ca muncitoare într-o  fabrică de făcut chipsuri, dar n-am lăsat-o, i-am spus să meargă  mai bine la întrunirile femeilor Amish, să înveţe engleza şi-apoi  să aplice pentru ceea ce fusese şi în ţară, inginer. La întrunirile  femeilor a învăţat engleza şi după trei ani a avut primul interviu,  primul loc de muncă. A trebuit să-mi imaginez soluţii care să-mi  permită să supravieţuiesc aici, adică să scot bani şi din piatră  seacă, şi făcându-mi o injecţie de optimism canadian, m-am  ghidat după zicala: Dacă e voinţă, trebuie să existe şi-o cale  de rezolvare!… Da, m-am purtat cu bunătate şi cu fiica mea,  aşa sunt eu! Cât timp soţia învăţa şi lucra, muncea zi şi noapte,  eu aveam grijă de fetiţa noastră, de Cornelia. Eu îi dădeam să  mănânce, îi spălam hainele, făceam temele. N-ai idee ce mult  am suferit când mi s-a căsătorit copila! Eram atât de mult legat  de ea. Când era elevă în clasa a opta, a trebuit să dea examen.  Am meditat-o atât pe fiică-mea, cât şi pe-o prietenă de-a ei, după  un manual de matematică din ţară. Era o carte de clasa a treia.  Nu le-am arătat fetelor că făceam exerciţii şi probleme dintr-un  manual de ciclu primar decât după ce-au venit şi mi-au spus că  au luat examenul. Am fost bun la matematică şi la fizică. Când  eram în liceu, m-am calificat la olimpiada de fizică pe ţară. A venit cutremurul din 1977 şi nu m-am mai dus la niciun concurs.  Am fost un aiurit, un nebunatic, în liceu şi după… Ţin minte  că pe la nouăsprezece ani mi-am început şi eu viaţa sexuală.  Tânăra care mi-a luat fecioria m-a părăsit după vreo două-trei  luni şi‑atunci mi-am tăiat venele de la ambele mâini. Mi-am zis:  Atât durează iubirea, doar două-trei luni? Am fost la ea, acasă,  i-am căzut în genunchi, am cerut-o de nevastă, dar n-a vrut, ştia  mai bine decât mine să facă distincţia între dragoste şi sex. La  noi era doar sex, nu şi dragoste. Tânăra aceea venea la mine 

52 Dorina Măgărin 

în apartament cu câte o sticlă de cognac, beam, ne ameţeam şi  făceam sex, un sex nebun. Ştiu ce poţi să spui despre mine că  eram o cutră masculină. Poţi să spui că aşa eram! Am crezut că  n-am să pot trăi fără tânăra aceea, dar am trăit. Să nu-ţi închipui  că m-am tăiat adânc! Au fost răni superficiale, dar am fost dus  cu salvarea la spital. La puţin timp după acea ispravă am aflat  că iubita-mi s-a căsătorit cu un mahăr căruia i-a turnat şi-un  copil. A urmat căsătoria mea. Pe nevastă-mea am cunoscut-o  la fabrică, eram colegi de echipă. Eu eram student la zi, la  Politehnică, ea era studentă la seral, tot la Politehnică. Când  ne-am căsătorit, Liana nu era virgină, nici eu nu eram inocent.  Mi-a spus că a avut un singur prieten, dar pot să ştiu dacă a  avut unul sau au fost mai mulţi, pot să ştiu dacă a fost sinceră?  Ştii ceva? Nu‑mi pasă! Am luat-o ca atare. Când a născut-o pe  Cornelia, Liana a vrut să se lase de facultate ca să se ocupe  de micuţă, dar eu n-am lăsat-o, m-am transferat şi eu la seral,  m‑am angajat, iar pe cea mică am dus-o la părinţii Lianei, la  Alba-Iulia. Nu ştii cât am suferit că mi-am dus fetiţa la socri,  dar ce puteam să fac? Aşa erau vremurile, trebuia să muncim  amândoi, trebuia să terminăm facultatea şi ne-am descurcat, nu  mă plâng. După serviciu mergeam în dreapta, mă duceam în  stânga, mai sudam la unii, luam cuţitele boante de la măcelăria  din… şi le ascuţeam la fabrică, iar a doua zi le duceam înapoi.  Primeam drept răsplată de la măcelari câteva bucăţi de carne  macră. Nu intram şi nu ieşeam pe uşa din faţă, mă duceam  prin curte, pe uşa din dos. Îţi dai seama că m-ar fi linşat lumea  care stătea la coadă să cumpere carne pe cartelă. Din două în  două săptămâni mergeam la socri să ne vedem fetiţa. Tot ceea  ce strângeam în cele două săptămâni, duceam acolo, carne de  porc, carne de pui, unt, ulei, ciocolată. Parcă o văd şi-acum pe  fiică-mea, mică, mică precum o buburuză sau cât un cărăbuş,  îmbrăcată cu o salopetă roz, flauşată, cumpărată de la magazinul 

IDIOMELA NABABULUI 53 

de desfacere al Fabricii 1 Iunie, desfăcând curioasă geanta ce  rămânea pe holul locuinţei socrilor şi exclamând: Avem cane,  avem caneee! când dădea cu ochii de câte-un pui congelat… 

Aveam şi-o gaşcă, nişte fârtaţi, cu aceia făceam tot felul de  nebunii, trăsnăi care puteau să ne coste. De pildă, odată ne-am  dus la Hotel Paradis, din poiana cu măcriş, şi‑am tras un  spectacol cum nu s-a mai văzut. Era toată trupa îmbrăcată în  blugi. Ne-am muncit câteva zile să ne frecăm blugii prin apele  râului Birdanca cu cărămidă ca să se albească şi să se rupă pe  alocuri. Aveam toţi băieţii tricouri negre, eram daţi pe faţă şi  pe păr cu bronz, aveam cercei în urechi şi pălării deocheate.  Am dansat pe muzică de rock-and-roll aleasă de noi. Spre  sfârşitul spectacolului, toţi am ajuns să dansăm în genunchi,  iar spectatorii ne-au adus numai ovaţii. Deşi ne-am expus la  nişte riscuri extrem de mari, a fost foarte frumos. Am putut să  facem spectacolul acela la hotelul pomenit deoarece directorul  hotelului era un văr îndepărtat de-al tatălui meu, altfel nu cred  că alţii ne-ar fi permis să ne facem damblaua… Şi da, sunt bunic!  Am o nepoată de cinci ani, pe care o cheamă Sidonia, un nepot  de patru ani, pe care îl cheamă Simion şi-o nepoată ce are în jur  de doi ani. Cea mică e ca argintul viu, mereu pune mâna pe câte  ceva şi mereu bagă ceea ce găseşte în gură. Îţi trebuie atenţie  maximă cu ea, dar şi cu ceilalţi doi căci îţi dai seama, fiecare  are programul lui, nevoile sale. Fiică-mea i-a născut pe toţi trei  cu cezariană. După ce-a făcut a doua cezariană, i-am spus să  se oprească, dar ea a vrut şi pe cel de-al treilea copil, adică pe  micuţa care are acum un an şi… Pe micuţă o cheamă Stela, de  ea mi-e cel mai drag. Să vezi cum se lipeşte de mine când sunt  la ei şi cum pune capul pe pieptul meu! Mă doare sufletul că  am luat decizia de-a mă întoarce în ţară atunci când voi ieşi la  pensie şi am să-i părăsesc. Nici nu ştii cât mă doare sufletul! Dar  ce să fac?! Dacă mai stau aici, simt că am să mor. M-am înţeles 

54 Dorina Măgărin 

cu nevastă-mea să venim în Canada, să strângem bani şi-apoi,  la bătrâneţe, să ne întoarcem în România. Între timp, soţia s-a  răzgândit. Ne-am cumpărat casă, am început să prosperăm, dar  ne-am înstrăinat unul de celălalt. Timp de mai bine de patru ani  am trăit fără ca să mai avem libidou. Ştii că orice act sexual  are trei etape: preludiul, actul în sine şi postludiul. Noi nu mai  simţeam nicio chemare, între noi nu mai era nicio mângâiere,  niciun murmur. Încetul cu încetul mi-a dispărut cheful de viaţă.  Nevastă‑mea vroia să ne uităm la televizor doar la emisiunile  preferate de ea, doar la filmele pe care le voia ea, să ascultăm  numai muzica aceea care îi plăcea ei. 

Îmi plăcea să lucrez în grădină, mi-a plăcut să avem pomi  fructiferi, legume, flori. Eu eram cel care se ocupa de grădinărit,  cel care se trezea dimineaţa şi cocea pâinea, cel care gătea zilnic,  dar când a dispărut flacăra lăuntrică, mi-a dispărut şi interesul  pentru lucru, pentru frumos şi am decis să divorţez. 

Fosta soţie şi fiică-mea au făcut front comun şi m-au  condamnat, m-au făcut nebun, au considerat plecarea mea din  casă ca pe-o trădare. Am fost la psiholog şi psihologul mi-a spus  că nu sunt smintit, că tot ceea ce-am făcut a fost spre binele meu  şi-al lor. Faptul că am fost neglijat şi abandonat de nevastă-mea  m-a făcut să mă simt fără de niciun folos. Viaţa mea sexuală din  ultimii doi-trei ani… 

Până acum doi ani n-am avut voie să-mi văd nici nepoţii…  Cornelia, draga mea fiică, m-a acuzat, dar acum mă înţelege.  Am avut foarte multe discuţii cu ea de când m‑am separat de  familie şi acum, faptul că este matură, că e mamă, că are familia  ei, a făcut-o să mă înţeleagă şi să-mi dea dreptate. Deunăzi am  fost la ea şi ce crezi că le-am dus nepoţilor? 

– Nu ştiu, n-am habar! 

– Le-am cumpărat şi le-am dus micuţilor o maşină electronică  de făcut pârţuri. Pardon! Sunt sigur că o să-i înnebunească pe 

IDIOMELA NABABULUI 55 

cuscri când vor merge pe-acolo. Ce să-i faci?! Sunt inginer şi-mi  place să le cumpăr lucruri trăsnite. Le-am luat maşina asta  de făcut… Se pune sub perină şi poţi declanşa pârţurile de la  distanţă. Scuză-mă! Jucăria mea e o glumă plăcută… Parcă văd  ce mutră va face soacra Corneliei! Aşa nu-mi place femeia aia!  Nu empatizez deloc cu ea… 

Cred că n-am văzut atât de multe jucării ca la nepoţii mei,  au o cameră plină cu tot felul de jucării de pluş, maşinuţe, lego,  cuburi cu animale şi păsări. Fiică-mea mi-a interzis să le mai  cumpăr jucării, mi-a spus că dacă le plătesc micuţilor cursurile  de balet, înot şi scrimă pentru ea este suficient. Eu n-am avut nici  0,1% din câte jucării au nepoţii mei. Pentru ei este important să  fie sănătoşi, iubiţi şi bine îngrijiţi, iar eu o voi ajuta cât am să pot  pe fiică-mea ca să-şi crească copiii. N-am să fac ceea ce-a făcut  maică-mea! A fost o egoistă şi-o zgârcită, nici nu vreau să-mi  amintesc de ea! 

Când m-am căsătorit cu Liana, la nuntă, pe la mijlocul  petrecerii, maică-mea s-a ridicat de la masă şi-a spus că n-are  bani să ne dea. Îţi dai seama cum m-am simţit? Aveam douăzeci  şi cinci de ani. Ştiu că mamele îşi invidiază nurorile, că sunt  egoiste, dar chiar aşa?! Singurii care ne-au dat bani au fost  bunicii. Ei au pus la masă zece mii de lei, bani mulţi pe-atunci,  mulţi din sărăcia lor. Taică-meu nu ne-a dat bani, dar a rămas să  achite toate costurile. 

Fiică-mea şi-a împlinit visul vieţii: să aibă o casă bine  organizată şi copii. Cât timp a fost studentă au venit pe la ea  diferiţi prieteni. Odată am ajuns acasă şi l-am găsit pe unul vopsit  verde, pe cap, prizau. M-am înfuriat şi l-am scos afară din casă  ca pe-un titirez. Pe-atunci aveam o sută douăzeci de kilograme.  De-atunci fiică-mea s-a învăţat minte, n-a mai adus în casă decât  un singur prieten şi acela îi este acum soţ. Am discutat mult cu  fiică-mea, aşa cum discută un părinte. I-am spus să fie atentă cu 

56 Dorina Măgărin 

cine se încurcă, să deschidă ochii pe cine ia! I-am spus să nu se  îndrăgostească de-un tânăr de culoare, nu pentru că m-ar deranja  pe mine cu ceva, ci pentru că ea va suferi toată viaţa ca mamă,  iar copiii ei vor suferi că sunt marginalizaţi. Chiar dacă aici nu se  vorbeşte despre asta, cei de culoare sunt marginalizaţi. 

Ginerele meu este canadian, lucrează la o bancă, fiică-mea  lucrează pentru guvern…, se ocupă de copiii abuzaţi, abandonaţi  din ţinutul… aşa că merg pe-acolo mai des şi-mi cumpăr ţigări.  Fiică-mea are trei poznaşi, trei drăcuşori, de ei o să-mi pară cel  mai rău când voi pleca de-aici, dar trebuie să-mi trăiesc şi eu  viaţa, n-am ce discuta cu o nord-americancă, aşa că mă întorc în  ţară, am o prietenă. 

Pe doamna pe care o întreţin o cunosc de când eram în clasa  a cincea, are o casă la ţară şi intenţionez să mă retrag acolo, să  cresc păsări, să cultiv pământul, să mănânc ceea ce-mi pun în  grădină, nu din piaţă sau din supermarketuri… 

– Fiică-ta are trei îngeri, spuse Ligia, gândindu-se că fraţii  şi verişorii fostului soţ se stabiliseră în Canada, că şi fostul  soţ dorise să emigreze, doar că ea, Ligia nu s-a dat în vânt  ca să plece, deşi prin anii ’90 era un trend ca să emigrezi în  extremitatea nordică a continentului american. Îşi amintea cum  într-o sâmbătă şi-a aşteptat soţul la gară. Ea şi fiul lor locuiau  într-un sat de câmpie, din Caraş, acolo şi profesa, iar soţul stătea  şi lucra la oraş, se vedeau la sfârşit de săptămână şi venise pornit  într-o sâmbătă ca să-şi depună dosarul de emigrare la Budapesta  fiindcă se pleca mai repede decât dacă şi-ar fi depus actele la  Bucureşti şi-a întrebat-o dacă vrea să-l urmeze în cel mai mare  oraş din provincia canadiană Québec. 

– De ce la Montréal? l-a întrebat ea, ştia că toţi ai lui plecaseră  în partea engleză a Canadei. 

– Pentru că mă descurc mai bine cu limba franceză decât cu  engleza, îmi voi găsi mai repede de lucru…

IDIOMELA NABABULUI 57 

Luată pe nepusă masă, Ligia i-a spus da, apoi, până au ajuns  în sat, în dreptul casei lui Mihai de la cruce, în dreptul crucii lui  Iisus Hristos, Ligia i-a zis nu! şi-a adăugat: 

– Dacă vrei să pleci în Canada, Mariane, n-ai decât să pleci,  eu nu te împiedic, dar nu te urmez! N-aş vrea să plec în Canada  şi să mă trezesc că ai mei se vor curăţa de dorul lui Laurian. Ei  m-au ajutat să-mi cresc copilul. Maică-mea e bolnavă, taică-meu  la fel, au o vârstă, poate că plecând din ţară, se vor prăpădi  şi n-aş vrea să trăiesc cu povara asta pe suflet. Apoi, tu vrei  să-mi vând casa, ăsta să fie girul plecării noastre şi dacă nu  ne acomodăm acolo, să rămân fără nimic? Dacă vrei să pleci,  pleacă! Lasă apartamentul din oraş aranjat şi mobilat aşa cum  vreau, pe numele copilului şi du-te! 

Ligia îşi amintea şi ce i-a răspuns soţul atunci: 

– Eşti o şantajistă ca şi soţia marelui şahist Kasparov, care  i-a cerut la divorţ un apartament la Moscova, un apartament la  New York, … 

Dar Ligia i-a curmat vorba: 

– Nu sunt şantajistă, sunt realistă! Tu pleci în Canada, eşti  inginer IT, îţi vei găsi repede de lucru, dar eu ce-am să fac? Va  trebui să trăiesc din mila ta? Vor trece ani până mă voi recalifica  şi până atunci, ce-am să fac, am să întind mâna, să aştept ca să‑mi  dai tu ceva, dacă vrei, iar de nu… ce-am să fac? Nu, eu nu vin, tu,  dacă vrei să pleci, du-te! Te vei duce în lumea largă, eşti tânăr, îţi  vei întemeia o altă familie, iar dacă canadienii te vor fără obligaţii,  adică nu vor ca să pleci cu tinichele după tine, nu vor ca să ai de  plătit pensie alimentară aici, în ţară, e corect ceea ce-ţi propun… 

Da, Ligia se gândea că putea şi ea să fie stabilită în oraşul  ce s-a format pe insula aflată la confluenţa fluviului Sfântul  Laurenţiu cu râul Ottawa, de douăzeci şi cinci sau douăzeci şi  şase de ani, dar n-a ales calea băjeniei, a făcut bine, a făcut rău,  a făcut bine?!… Corneliu continuă să-i povestească:

58 Dorina Măgărin 

– Nu le-aş spune chiar îngeri fiindcă asta m-ar trimite cu  gândul la aripi, dar nu, nu sunt deloc îngeri, ei fac năzbâtii cu  nemiluita, sunt trei drăcuşori. Ai văzut filmul Lucifer? Ligia  zâmbi, îşi dădu seama că domnul de la capătul firului invizibil  de telefon urmăreşte filmul, se uitase şi ea la câteva episoade,  dar îl lăsase baltă. Veni în întâmpinarea lui Corneliu cu: 

– Atunci, trei spiriduşi! M-am uitat la câteva episoade din  Lucifer. Fiu-meu se mai uită la el, pe Netflix, dar eu… nu ştiu de  ce îmi aminteşte de Falconetti. Nu e genul de film pe care să-l  urmăresc. Mie îmi plac filmele romantice, de western… 

– Filmul se chema Om bogat, om sărac, nu Falconetti. Da,  aşa mai degrabă, spiriduşi e mai bine! Eu urmăresc Lucifer, îmi  place… Să vezi ce mi-au făcut de curând! 

– Ce ţi-au făcut? 

– Merg la Cornelia din două în două săptămâni ca s-o mai  ajut. Îi gătesc. Fiică‑mea nu prea găteşte. Cei mici mănâncă  mâncare gătită doar când merg eu sau fosta nevastă. Ultima  dată când am fost acolo, s-a întâmplat să stau pe şezlong, în  curte, la plajă şi deodată m-am trezit cu un jet de apă rece în  ochi. Îţi închipui cum e să stai liniştit şi deodată, pe nepusă  masă, să te trezeşti cu un curent de lichid în ochi? Cea mare,  Sidonia, ghiduşă din fire, dăduse drumul la robinet, ţinea  furtunul de apă îndreptat spre mine şi se amuza, desigur. Am  rugat-o să oprească apa, dar n-a vrut, aşa că m-am ridicat de pe  şezlong şi-am început să alerg prin grădină, iar ea, drăcuşorul,  m-a fugărit prin toată grădina şi din casă, cineva care o  învăţase ce să facă, stătea la geam şi râdea cu poftă. Mijlociul,  Simion, nume pus în amintirea socrului meu, care a murit cam  la două luni după ce-am venit aici şi la înmormântarea căruia  n-am putut să mergem fiindcă n-aveam bani de avion, dar la  care fiică-mea ţinea foarte mult, mijlociul care îmi seamănă  oarecum, vorbea de unul singur:

IDIOMELA NABABULUI 59 

– A fost odată un karatist pe nume… şi karatistul ăsta  distrugea totul, bătea totul ca un karatist adevărat. Dar eu să  mă las bătut de un karatist?! Doamne fereşte! Eu nu mă las  bătut până nu-mi suceşte mâna. Dar într-o zi l-a aşteptat cineva  la grădiniţă…, asta e o altă poveste a unui karatist adevărat. 

Să vă povestesc un caz în care acest karatist a învins. Într-o  zi mă aşteaptă un guligan în faţa şcolii, dar karatistul i-o tras  una de l-o întors pe dos şi atuncea cine să mai învingă un  karatist?! Într-o zi apare şi Sidonia, sora-mea… 

Auziţi-i cum se bat, cum se luptă, cum ţipă ca descreieraţii!  N-am ce să fac! Să fii karatist adevărat, nu pot să spun ce lucru  mare este, dar să ajungi un asemenea karatist… Alooo? Ceau,  paa! Gura, mă! Să înveţi la gramatică!… 

Să povestim un alt caz, cu un handicapat. Îi zicea Nininie şi  vine poliţia şi karatistul l-a bătut şi pe poliţist. Ăuu, doamne!  Acest karatist a învins şi handicapatul… Aşa e mă, nici să nu-mi  mai amintesc! A ajuns la spital, guliganul ăla. Apare soră-mea.  Ea este încăpăţânata familiei. Auziţi cum ţipă ca descreieraţii!  Ce să le mai facem?… 

Alooo? Ceau! Ceee? Naaa, alooo, alooo, Măcelane? Da!  Cee? Ceau, pa! Ceee? Fir-ar să fie de chestie! Ceee? Măcelane,  era telefonul! Să băgăm aici ceva. Alooo, alooo?… 

La mere, şapte sute, la băieţi, şapte milioane şi la floricele,  şapte mii. Scuzaţi‑mă, băieţilor! Asta-i altă socoteală,  domnişoarelor din târg… La spital, la pantofi, şapte milioane. 

Asta-i altă socoteală, domnişoarelor din zid! Intraţi la gard,  puneţi-ne la zid, intraţi la zid, puneţi-ne la gard! Ăăăă, băăă,  băăă, băăă, ahhh, ce tâmpenii!!! Eiii, e cineva acasă?… 

Eu sunt mareşalul Ion Adămescu. Eu sunt Mihai Viteazul.  Eu sunt Sandoku. Ta‑taaa! Eii, daa, e bătrânnn, bătrânnn,  bătrânnn. Buunn, buunn, buunn, buunn!… Deci… În tot cazul, e  casa de nebuni! Eu sunt cardinalul…

60 Dorina Măgărin 

Cine bate cu ciocanul? Mmmmm!… În tot cazul avem nebuni!  Aici e casa de nebuni… Aaa daa,baa, baa, ua-ua, uuaaa, heiii,  heiii, heiii, daaa, daaa! Eu sunt cardinalul Popescu. Deci, în tot  cazul, avem nebunii ăştia! Eu sunt Unchiaşul cel Înţelept… Să  mă baţi tu, măăă?… 

Eu sunt Teoctist. Voi citi sfaturile lui Dumnezeu! Dumnezeu  vrea ca toţi oamenii să fie buni. Adevărat? Faallss! Dumnezeu  vrea ca oamenii să muncească pământurile lui. Adevărat?  Faallss!… Bu-bu-bu, ăla, bu-bu, ăla-ăla, bu, buuuuuu… 

Şi Ligia a râs cu poftă, a râs cum nu mai râsese de multă  vreme, iar când s-a mai liniştit, l-a întrebat: 

– Fiica ta nu are socri care s-o ajute? 

– Râzi??? spuse Corneliu. Ce ştii tu cum e să fii leoarcă!!!  Ba da, socrii ei sunt canadieni. Soacră-sa ar veni s-o ajute, dar  socrului îi place să bea şi dacă se îmbată face scandal, iar fiică-mea  nu suportă şi-atunci mai bine nu acceptă ca soacră-sa să vină  fiindcă de-ar veni, ar fi însoţită de… 

– Nu te-ai schimbat? 

– Nuuuu! Pentru că mă dusesem doar cu o pereche de  pantaloni, am stat aşa ud toată ziua. De parcă asta nu ar fi fost  îndeajuns, ce crezi că a mai făcut drăcuşorul? 

Fără să ştie ce putea să-i mai fi făcut nepoţica, bunicului,  Ligia a întrebat amuzată: 

– Ce-a mai făcut? 

– A venit la mine şi mi-a spus: Pizda mă-tii! Dacă mi-a spus  aşa, ea care n-are habar ce înseamnă asta, presupun că a auzit pe  cineva vorbind astfel în jurul ei. 

– Păi…, pe cine să fi auzit? Pe soţia sau pe fiica ta. – Pe soţia mea, fosta soţie, ea vorbeşte aşa. Ei…, dar a doua  zi cine crezi că şi-a luat revanşa? I-am făcut nepoatei mele exact  ce mi-a făcut şi ea mie cu o zi înainte. Am folosit acelaşi truc.  Am udat-o din cap până-n picioare, era ca un Pudel sau ca un 

IDIOMELA NABABULUI 61 

Schnauzer pitic şi stătea pe acelaşi şezlong, bineînţeles ajutat de  cine trebuie… Am fost în delegaţie, în Kyoto… 

– Ce-ai făcut în Japonia? 

– Am cumpărat echipamente pentru fabrica în care lucrez  şi după ce-am semnat actele, japonezii, în semn de mulţumire  ne-au dus la un restaurant în care erau animatoare. Le cumpărai  ceva de băut şi veneau, ţi se aşezau în braţe, le dădeai de băut,  apoi… dacă vroiau, mergeau cu tine. Eu n-am vrut să vină nicio  tânără cu mine, dar am întâlnit o româncă în localul acela, era  şi-o româncuţă printre fetele acelea, mi-a spus că e căsătorită cu  un japonez şi că acela e jobul ei, de animatoare… 

Am cumpărat câte-un chimono foarte frumos pentru soţia  mea, fosta soţie şi unul pentru fiică-mea. Cel pentru fosta  nevastă era din mătase roşie, cu inelele zodiacale, avea motiv  predominant spiral, şiruri paralele de spirale, uşor înclinate,  prin care trece aparent soarele, cel pentru fiică-mea, Cornelia,  era un chimono roz pal, cu flori de cireş, tot din atlaz. 

Ligia îl asculta pe Corneliu cum povestea şi visa la măreţia  unui chimono autentic, având în faţa ochilor fotografia de la  nunta prietenei Jacqueline, cu soţul ei, Toru. Corneliu vorbea  ca un bătrân sfătos. Ligiei îi plăcea cum povestea. Corneliu  păstrase ceva din graiul neaoş al bunicilor, nu era nici pe departe  bărbatul neprietenos pe care-l zărise atunci, în urmă cu foarte  mulţi ani, în lumina semiobscură a coridorului unui bloc, de  pe strada… Din când în când, Corneliu spunea: Oh, God, oh,  God!…⁵⁰ 

– Cu ani în urmă am fost la cursuri de limba japoneză, spuse  Ligia. 

– Ştii japoneză?, o întrebă Corneliu. Eu nu ştiu. 

– Nici eu nu mai ştiu decât câteva cuvinte. Ştiu să număr,  de exemplu: ichi, ni, san, shi, go, roku, nana, hachi, kyü,  

⁵⁰ (Eng.) Oh, Doamne, oh, Doamne!

62 Dorina Măgărin 

jü…, Sayönara!⁵¹… La cursurile de japoneză am cunoscut  o mexicancă, era căsătorită cu un manager din Ţara Soarelui  Răsare, venit aici. Lucra la o fabrică unde se făceau carcase de  plastic pentru telefoanele mobile, de la marginea oraşului. Pe  mexicancă o chema Jacqueline. Maică-sa i-a pus numele ăsta  în amintirea Jacquelinei Kennedy. Mi-a povestit că atunci când  a fost la părinţii soţului, la Tokyo, soacră-sa era tare geloasă, se  purta execrabil cu ea, n-o lăsa nici să treacă strada neînsoţită, îi  era teamă că l-ar putea înşela pe fiu-său, pe Toru, iar Jacqueline  era însărcinată în luna a patra. 

– Dar în Japonia, soacrele se înţeleg bine cu nurorile, aşa  mi-a spus românca, spunea că e mână-n mână cu soacră-sa. În timp ce vorbea, Corneliu îşi întrerupea şirul povestirii din  cauza unei tuse tabagice, prin urmare Ligia l-a întrebat dacă e  fumător. Îşi amintea că într-una din întâlnirile avute cu mama  lui, aceea era destul de îngrijorată, spunea că fiul ei, Corneluş, a  ajuns să scuipe sânge, că ar vrea să revină definitiv în ţară, dar  că nu vrea fiică-sa, iar el stă acolo pentru fată, de dragul ei. Apoi  mai spunea că a divorţat, că a reîntâlnit o fostă colegă de liceu,  profesoară de franceză, că aceea are o fetiţă de 14 ani, dar ceea  ce nu-i convenea Brankăi era faptul că fiu-său o despărţise pe  doamna respectivă de soţ şi că ar fi cheltuit o mare sumă de bani  cu mutatul doamnei şi nu numai. Amintindu-şi de ce spusese  atunci Branka, Ligiei îi veni să râdă deoarece mătuşa Branka  spusese: Bine că nu l-a bătut soţul prietenei pe Corneluş!… Corneliu i-a răspuns că toţi ai lui au fost fumători, că are o poză  în care este cu ţigara în gură la vârsta de trei ani, iar că la şapte  ani, un vecin de-al bunicilor, poreclit Bobină fiindcă avea o  gâlcă pe faţă, l-a învăţat să fumeze. Părinţii i-au fost fumători,  el era fumător şi soţia i-a fost fumătoare. Când Ligia i-a spus  că au fost părinţi iresponsabili, Corneliu i-a zis cu un fel de of: 

⁵¹ (Jpn.) Unu, doi, trei, patru, cinci, şase, şapte, opt, nouă, zece, … La revedere!

IDIOMELA NABABULUI 63 

– Ieşeam afară din casă când fumam. Aş vrea s-o cunoşti  pe fiică-mea, să vezi ce părinţi iresponsabili am fost! Cum  ea lucrează pentru guvern şi se duce des în ţinutul… mă duc  şi eu acolo, îmi cumpăr ţigări că-s mai ieftine, sunt lipsite de  taxa pentru fumat şi…, ştii, în Canada e legalizat canabisul, iar  indienii trăiesc fără să plătească taxele pe care le plătim noi,  ceilalţi. E de-nţeles, nu îi condamn, li s-a furat pământul, trăiesc  în rezervaţii, aşa că sunt scutiţi de taxe. 

– Ştiu, i-a răspuns Ligia. 

– Nu ştii!, i-a spus Corneliu, habar n-ai ce-i aici, e o lume  total diferită de lumea de-acolo, din ţară. Aici găseşti marijuana  şi în ciocolată, şi în bomboane, sunt atâtea feluri în care poţi să  consumi canabisul. Sunt magazine în care găseşti canabis pus  în tot felul de alimente. Eu îmi iau canabis fiindcă nu pot dormi. 

– De ce nu bei ceai de tei, ceai de tei cu miere de albine? l-a  întrebat Ligia. 

– Am băut, i-a răspuns el, cred că am băut vreo douăsprezece  cutii de ceai şi tot nimic, dar cu canabisul, după ce-l consum…  vreo două ore am o stare de euforie, apoi îmi vine somnul, pot  dormi liniştit până a doua zi, iar în ziua următoare nu mai am  nevoie să consum. E greu să fii singur într-o casă mare, goală…  Săptămâna viitoare plec în concediu, în Cuba, mi-e dor să  aud vorbindu-se o limbă romanică. De când mă duc pe-acolo  le-am învăţat limba, nu-mi place să aud engleza, m-am săturat  de engleză! 

Ştiind că nepotul judecătorului şi-a reîntâlnit iubirea din  tinereţe, Ligia l-a întrebat mirată: 

– Nu te-ai recăsătorit? Mătuşa Branka spunea că… De ce  nu-ţi iei?… şi neapucând să-şi termine vorba Ligia, Corneliu a  intervenit: 

– Un bărbat? Nu vreau un bărbat! 

– Nu un bărbat, o femeie!, i-a răspuns Ligia.

64 Dorina Măgărin 

– Mătuşa Branka, adică maică-mea, zise Corneliu, a vrut  să se amestece în familia mea, dar nu i-am permis. Nu i-am  permis nici când am fost căsătorit, nici după aceea şi pot să  spun că a murit şi nu şi-a împlinit visul. A intrat în depresie  când i-a plecat la ceruri sau în iad cel de-al doilea soţ care era un  alcoolic. Când s-a trezit singură, a început să mă sune frecvent,  îmi dădea telefoane pentru a mă întreba te miri ce, dar eu  n-am iertat-o pentru ce mi-a făcut la nuntă. Era de-o zgârcenie  fantastică. Locuiam într-o casă care era şi casa mea, şi Branka,  adică mama, mi-a cerut chirie, spunea că dacă n-aş fi stat eu cu  familia în apartamentul cumpărat cu bani de la bunici căci aceia  şi-au vândut casa şi s-au mutat la noi, ea ar fi putut să închirieze  apartamentul. A făcut diabet, i-am cumpărat aparat de măsurat  glicemia. Când a venit la mine în vizită, în Canada, transpira  foarte mult şi transpiraţia ei avea un miros urât. I-am schimbat  regimul alimentar, i-am cumpărat pâine de secară, pâine cu  foarte multe seminţe, pâine de orez, i-am gătit sănătos. N-am  iertat-o nici pentru faptul că era bună prietenă cu şefa de secţie  şi nu i-a spus nicicând să-mi mute nevasta din producţie, la  birou. Fiică-mea s-a născut mai mult moartă decât vie, lichidul  amniotic era de culoare verzuie şi fetele mele au trebuit să stea  zile în şir în spital, fiică-mea putea să moară. 

Soţia a muncit mult, foarte mult, a vrut să-şi depăşească  condiţia socială şi venind aici, am ajutat-o cât am putut, stând cu  fata noastră. La un moment dat am ajuns să nu ne mai înţelegem,  aşa că am divorţat. Acum soţia, fosta soţie este manager de  producţie într-o fabrică cam la douăzeci de kilometri de casa  unde locuiam. Mult timp nu ne-am vorbit, dar de când suntem  bunici, am convenit că e mai bine să ne înţelegem şi să ne  ajutăm fiica. 

Când eram în liceu, profesoara de chimie mi-a făcut multe  probleme, nu ştiu ce avea femeia aia cu mine, dar ştiu că mi-a 

IDIOMELA NABABULUI 65 

creat numai şi numai probleme. Înainte de terminarea liceului  mi-a dat o notă mică la materia ei şi la bacalaureat am avut  probleme din cauza răutăţii profesoarei aceleia. Aveam în liceu  o prietenă, vorbeam şi eu cu o fată care nu ştiu cum s-a făcut că  pe la sfârşitul anilor de studii liceale s-a pierdut, pur şi simplu  am pierdut-o, n-am mai dat de ea, apoi am aflat că s-a căsătorit  cu fiul profesoarei de chimie. Îţi dai seama?… Acum mi-am  luat revanşa. I-am luat nora profesoarei de chimie. Îţi închipui  cum e? Prietena mea lucra la banca din spatele clădirii de pe  Strada Teilor. Cunoşti strada? Dar de când am apărut în viaţa  ei s-a lăsat de lucru, a plecat de-acasă, s-a mutat într-unul din  apartamentele pe care le am. Ştii, mama a murit acum trei ani  şi avea două apartamente. Ei bine, prietena mea şi fiul ei stau  într-unul din apartamentele rămase moştenire de la mama. Şi cu  moştenirea, câtă bătaie de cap!… Când m-am căsătorit, am luat  şi numele soţiei. După ce-a decedat mama, timp de şase sau opt  luni am venit în ţară, a trebuit să mă judec cu statul român ca să  dovedesc că sunt fiul mamei. Sigur, aveam şi numele soţiei, de  familie, până la urmă am renunţat la celălalt nume… 

– De ce nu lucrează prietena ta? 

– Asta mă întreb şi eu. Stă acasă şi are grijă de fiul ei. Are  un băiat de 19 ani, acum termină liceul. Ştii cum sunt mamele  cu copii făcuţi mai târziu?! Băiatul vrea să plece la studii în  străinătate. Îl voi ajuta. Băiatul nu se prea înţelege cu taică-său.  Aş vrea să revin în ţară, dar nu ştiu dacă îmi pot găsi ceva de  lucru care să-mi permită să întreţin două familii căci la ora  actuală eu întreţin două familii, aici o ajut pe fiică-mea, iar în  ţară o întreţin pe prietenă şi pe fiul ei. 

– Ce lucrezi? întrebă Ligia. 

– Sunt inginer-şef la o fabrică – lider mondial în sistemele de  hidroizolare auto, baza de clienţi ai companiei fiind producătorii  de automobile de înaltă calitate precum Ford, Honda, Nissan, 

66 Dorina Măgărin 

Toyota. Sunt un profesionist dedicat, cu excelente cunoştinţe şi  experienţă în toate aspectele proceselor de sudare sau asamblare  robotizată şi manuală, ştanţare metalică… Răspund de munca a  cinci sute de oameni, îţi dai seama ce răspundere am? În fabrica  unde lucrez, cuptoarele de tratament termic nu se opresc defel.  Teoretic, lucrez de la ora 8:00 la ora 16:30, practic, lucrez de la  ora 7:30 până la ora 15:30. De-acasă până la locul de muncă fac  doar opt minute, cu maşina, dacă nu prind semafoare pe roşu,  iar de prind roşu, fac cinsprezece minute. Fabrica este la opt  kilometri de casă, îmi convine. Aş putea să câştig mai mult, mi  s-au făcut tot felul de oferte, dar asta ar presupune să fac naveta  cam o sută de kilometri depărtare de casă şi nu-mi convine, nu  mai vreau, am o vârstă. Ani de zile au făcut naveta ca să câştig  mai mult şi cu ce m-am ales? E adevărat că nu m-am împovărat  la bănci şi mi-am achitat casa pe care am cumpărat-o, dar cu  ce am rămas? Timp de doisprezece ani am muncit ca nebunul.  Cel mai mult mi-a plăcut la Toyota. Acolo managerii japonezi  ştiu să te respecte şi să te aprecieze, ceea ce în alte locuri nu am  întâlnit. Când am dat concurs, la interviu era un japonez mic  care stătea pe scaun şi-a ţinut tot timpul ochii închişi. Era bosul  boşilor, n-aveam de unde să ştiu asta, credeam că nici nu ascultă  ceea ce spun, dar n-a fost aşa. După ce-am terminat ce aveam de  vorbit, a deschis ochii şi mi-a zis că sunt angajat, că a hotărât să  mă ia la ei în firmă, iar dacă nu voi şti să fac ceva, să întreb şi  voi fi ajutat. Acolo am muncit vreo şase ani. Toyota are cea mai  organizată industrie. Între timp nevastă-mea şi-a pierdut locul  de muncă, iar eu mi-am căutat un loc de muncă mai aproape de  locul unde îşi găsise ea. Am făcut cea mai mare prostie c-am  plecat de la Toyota! Relaţiile familiale s-au alterat în timp, tot  mai mult mă retrăgeam în subsolul locuinţei însoţit de Tom,  câinele ce-l cumpărasem pentru fiică-mea. Acolo îmi făceam  veacul citind câte-o carte şi ascultând muzică de Beatles, Led 

IDIOMELA NABABULUI 67 

Zeppelin, Pink Floyd, Rolling Stones… Când intru dimineaţa  în hală, verific cu echipajul care a lucrat noaptea ce pot să fac.  Fiecare zi este o aventură sau o nouă metodă de a învăţa despre  echipament. Acum lucrez la şase proiecte, se încearcă să se  disponibilizeze oameni, implementând unele operaţii făcute  de roboţi. Dacă greşeşte robotul, apăi se greşeşte tot, dar omul  dacă greşeşte, îl costă viaţa. La noi se lucrează la temperaturi de  1000-1200ºC… Se zice că la naşterea fiecărui copil, în China,  bătrânii familiei îi urează nou‑născutului să aibă o viaţă plină de  evenimente. Eu pot să zic că nu duc lipsă! Când intrăm în secţie  fiindcă e prea mult zgomot, toţi avem dopuri în urechi ca să nu  ne afecteze auzul. Munca ne solicită psihic pe fiecare. De curând  firma a cumpărat o altă companie din Germania. Dacă aş lucra  în Europa, aş fi fericit, aş fi mai aproape de casa din România,  dar nu noi hotărâm unde să lucrăm, japonezii hotărăsc asta…  La maşini, fiecare îşi doreşte altceva. Fabrica în care lucrez  e din 1939, de când a fost invadată Polonia. Se produc arcuri  elicoidale, bare pentru maşini foarte grele. Maşinile din fabrică  sunt marcă germană, din 1943, iar presa fabricii este din 1913.  Avem opt cuptoare destul de mari, de 35/10 metri de late, şapte  cuptoare încălzite cu gaz, cu cărămidă refractară. Barele se fac  la 950ºC, nu la 1200ºC. Tot oţelul pe care-l topim noi degajă un  miros care se împrăştie în jur şi nu-i sănătos, te poţi îmbolnăvi  de silicoză datorită inhalării prelungite a pulberilor de dioxid de  siliciu. Lucrăm cu oţeluri aliate, eu sunt inginer sudor… Omul e  un animal cucerit de extratereştri, clonat, plin de zahăr şi de tot  felul de alte porcării. Am muncit un an şi jumătate la un proiect,  am făcut un robot căruia săptămâna asta va trebui să-i sfărâmăm  capul şi să-l reconstruiesc. 

– Aţi fost sabotaţi? 

– Bineînţeles că am fost sabotaţi. Lucrând cu roboţii va  trebui să disponibilizăm oameni.

68 Dorina Măgărin 

– Câţi? 

– Şase… Nu-mi place să dăm afară oameni fiindcă mă  gândesc la familiile acelor oameni, de aia mi-am dat demisia şi  n-am mai vrut să fiu manager. 

– Când ai fost manager, ai dat afară oameni? 

– Da. 

– Câţi? 

– Doi, dar n-ai idee ce mult m-a durut că i-am dat afară, însă  n-am avut de ales. 

– Ce erau oamenii aceia? 

– Ingineri. 

– Nu mă refer la profesie, de ce naţionalitate erau? – Unul era canadian. Acela făcea numai ce vroia el, degeaba  îi spuneam să facă aşa şi-aşa treaba, el o ţinea numai pe-a lui.  Ţin să-ţi spun că nu ştiu ce şcoală fac ăştia aici fiindcă nu prea  cunosc meserie. Celălalt inginer era turc. De acela chiar mi-a  părut rău. Mă puneam în situaţia lui şi a familiei. Cum e să te  duci acasă şi să spui nevestei ori copiilor că eşti disponibilizat?  Dar asta e societatea capitalistă, asta e lumea liberă. Am vrut  democraţie, avem democraţie! Habar n-ai cât de democrată e  România faţă de Canada! Am scris ceva despre asta. – Ai publicat o carte? 

– Ce, sunt nebun, vrei să fac puşcărie? 

– Cum aşa? 

– Aşa bine!… Uneori aş vrea să mor, aş vrea s-o termin cu viaţa  asta, ce rost să mai trăiesc? Am încercat să mă sinucid în 1986,  în noaptea de Crăciun, când am fost părăsit de iubită. Lucrez  intermitent din 1982. În 2012 a murit Ralfi, prietenul ce mi-l  făcusem aici. Era şofer pe tir. Atunci am pierdut singura legătură  ce-o aveam cu America de Nord. Am divorţat. N-am primit nimic,  nimic, nici măcar un pupic pentru tot ceea ce-am făcut, aşa că nu  mă mai încred în nimeni şi nu mai aştept nimic bun! Aş veni în ţară, 

IDIOMELA NABABULUI 69 

dar mă întreb dacă îmi găsesc de lucru? Ce aş putea să lucrez ca să  pot să‑mi ajut familiile? La ora actuală întreţin două familii. – Sigur că-ţi poţi găsi de lucru, cum să nu?! Poţi chiar să-ţi  deschizi propria-ţi afacere. Ce legătură este asta, tu acolo,  prietena aici? 

– Ştiu ce zici, lălăită… Vin de vreo patru-cinci ori pe an în ţară,  prietena se poartă frumos cu mine, vorbim de trei-patru ori pe zi,  pe Skype, pe Whatsapp. Au fost şi ei în Canada, prietena cu fiul  ei, am fost şi în concedii împreună, în Cuba, anul trecut la Paris.  Am fost la Moulin Rouge… Taică-meu vroia să meargă acolo,  n-a mai ajuns. Plănuise să meargă mai întâi la nişte prieteni, în  Germania şi de-acolo la Paris, nu la Stambul. Comandase la  fabrică două haine de nurcă, din Deltă, le şi plătise. Când a murit,  în 1990, m-am trezit cu un telefon dat de-o doamnă care mi-a  spus că Mielu a comandat două paltoane de blană care au fost  plătite în totalitate. A fost corectă, văzând anunţul în ziar că tata  se stinsese, putea să nu mi le mai dea, putea să şi le păstreze.  Eram la mare când a murit taică-meu, închipuieşte-ţi cum m-am  simţit când am aflat vestea, tot concediul mi s-a dus şi cu puţin  înainte de asta am fost în excursie la bulgari ca să-i cumpăr ţigări  BT. Blănurile le-am dat soţiei care nu cred că le-a purtat vreodată  şi care cred că şi-acum mai sunt aruncate undeva, pe la subsolul  fostei locuinţe. Ştii, aici, în Canada, cu ecologiştii, femeile nu  prea poartă blănuri naturale, iar paltoanele acelea aveau blană  fină, rară. Am fost la Moulin Rouge în amintirea lui. În Cuba  îmi place să fac scufundări… Reîncarnarea… Cândva am citit un  roman în care personajul principal murea întotdeauna înainte de  a-şi împlini dragostea şi de aici…, peste ani se reîncarna în alt şi  alt bărbat, dar niciodată nu apuca să-şi desăvârşească iubirea… 

Ligia zâmbi, prietena, doamna sufletului lui Corneliu era o  altă Anaïs Nin? Sigur era o femeie fermecătoare din moment ce  Corneliu făcuse obsesie pentru ea, altfel cum ar fi căutat-o după 

70 Dorina Măgărin 

atât amar de ani? Doamna respectivă fusese prima iubire, iubire  din adolescenţă, care nu se uită, s-a pierdut în ceaţă, a trădat şi-a  fost trădată, dar căreia i s-a oferit a doua şansă şi cine n-are nevoie  de a doua şansă în viaţă, şi câţi bărbaţi ar accepta să crească copilul  altuia, mai ales când acel altul ţi-a suflat iubita, iubită ce acum se  poartă languros, mizând pe iertarea păcatelor sau pe uitare. Da, pe  uitare, e mai bine aşa, pe uitare, căci mintea şi inima vor să uite  ceea ce le-a făcut rău odată şi încercând să uite sau părând că au  uitat, protejează maestrul şi astfel se merge mai departe, înainte,  tot înainte, mândri pionieri! Iubita din adolescenţă, o recompensă  bine meritată sau o altă plasă, cert este că, preocupat de trecut,  Corneliu şi-a luat revanşa faţă de profesoara rânzoasă, că a fost  cu iubita-i din tinereţe în oraşul luminilor, aşa cum fusese şi  bunicul lui, judecătorul, şi cine ar merge prin Paris la braţ cu o  femeie, dacă nu şi-ar da sufletul pentru acea femeie? Totuşi…  ce-a fost verde s-a uscat… Gândindu-se că scufundările ar putea  să-i dăuneze sănătăţii, ştiindu-i o parte din anamneză din spusele  mătuşii, Ligia îl întrebă: 

– La ce adâncime faci scufundări? Nu e periculos? – Nu! Am luat ore înainte de a mă scufunda prima oară. Am  luat lecţii, am făcut şaizeci de ore… Cobor la cinsprezece metri  adâncime. Să vezi ce frumoşi sunt coralii! M-am scufundat şi cu  fiul prietenei. N-ai idee cum se bucura băiatul! Îmi place să fac  scufundări! De-aceea mă şi duc în Cuba, să aud limba, sunt sătul  să aud engleză vorbindu-se în jurul meu, vreau să aud cântându-se  Guantanamera⁵², să mă bucur de soare, să fac scufundări. – Şi mie îmi plac coralii, să-mi aduci un coral de-acolo! – Da, am să-ţi aduc!… 

Ligiei i se împăienjeneau ochii, somnul îi dădea târcoale, dar  nu vroia ca ea să fie cea care capitulează căci îi plăcea conversaţia.  L-a întrebat de câteva ori pe Corneliu dacă nu-i este somn? 

⁵² Cântec cubanez, compus în 1928 de către José Fernández Díaz, în traducere,  „guantanamera” înseamnă „femeie din Guantanamo”, oraş-port din sud-estul Cubei

IDIOMELA NABABULUI 71 

– Nu mi-e somn, îţi spun eu când îmi vine somnul! Când  simt că adorm, nu mai vorbesc coerent, vreau linişte în jur, nu  pot să aud niciun zgomot, altfel nu pot s-adorm. 

Ligiei i se împăienjeneau ochii, privea pe geam, se lumina,  stelele dispăruseră, doar Luceafărul-de-Ziuă mai licărea pe  bolta cerească, deasupra de vârful ficusului aflat în partea  stângă a balconului. Avionul vopsit în galben ca lămâia, cu o  dungă albastră, ce stropea în fiecare dimineaţă cu soluţii contra  ţânţarilor, trecea în sus, trecea în jos, când la stânga, când la  dreapta, trecea în sus, trecea în jos. Rândunicile ce-şi aveau  cuibul sub balconul ei se treziseră şi ele, şi ce gureşe mai erau!  Ligia abia mai putea să vorbească, dar nu voia să-i spună lui  Corneliu că este obosită şi-i este somn, deci puse problema  altfel şi-i spuse: 

– Uite, ca să adormi, am să îţi cânt un cântec! La tine e  noapte, la mine s-a luminat de ziuă. 

– Bine, cântă-mi! răspunse el. 

Ligia începu să cânte aşa cum numai ea ştia să cânte Cântecul  de leagăn căci doar fusese solistă în corul liceului din oraşul ce  a fost conectat la reţeaua feroviară încă din anul 1876: – Dormi, nani, dormi, puişor, 

Umbre se-adună-n pridvor⁵³… 

Termină cântecul şi cum nu a mai auzit nimic, l-a întrebat: – Ţi-e somn?… 

– Nu mi-e somn! răspunse Corneliu. În ce limbă ai cântat, în  idiş? N-am înţeles niciun cuvânt din ceea ce mi-ai cântat. – Nu în idiş! În limba română. Cum de n-ai înţeles? – Aşa bine! Cântecul ce mi l-ai cântat parcă era o melodie  de-a Ofrei Haza… 

– Ştii idiş?… Atunci am să-ţi mai cânt un cântec! Şi Ligia îi  mai cântă încă un cântec de leagăn… 

⁵³ Muzica: W. A. Mozart

72 Dorina Măgărin 

– Doamne miluieşte, doamne miluieşte! răzbătu de-afară  vocea unui preot. Înseamnă că a început slujba la biserica din  apropiere, gândi Ligia. 

– Îmi vine somnul, spuse Corneliu. Am să adorm. – Foarte bine! îi răspunse Ligia, simţind că şi pe ea o fură  somnul. Somn uşor, vise plăcute şi concediu minunat! – Mulţumesc, la fel şi ţie! îi zise Corneliu. Când ajungi în  Toronto, sună-mă! Iau maşina şi vin! Am unde să te primesc,  am un dormitor mare, liber! 

– M-aş bucura să ne-ntâlnim la un pahar de vorbă, glăsui  Ligia, dar nu ştiu, nu vreau să abuzez de timpul nimănui! Vin  în Toronto la prietena mea, apoi plec în cel mai mare oraş din  provincia canadiană Québec, metropolă ce a găzduit Jocurile  olimpice din anul 1976, revin în Toronto şi plec la vreo sută de  kilometri de Toronto, la o altă prietenă. Acum ne-am povestit  atâtea! E mai uşor să vorbeşti cu cineva necunoscut, decât cu  cineva cunoscut. Când vorbeşti cu o persoană necunoscută, nu  ai inhibiţii. Îţi mulţumesc că am stat la turvin!⁵⁴ 

Ligia termină convorbirea cu cel de-al treilea Corneliu  şi se uită la datele trecute de el pe Linkedin. Fotografia ce-o  avea postată acolo reprezenta un bărbat binedispus, care avea  întipărită pe chip o stare de mulţumire sufletească de parcă  fericirea i-ar fi fost blazonul familiei. Fericirea…, chiar dacă în  spatele zâmbetului acelui domn se ascundeau atâtea suferinţe,  Corneliu era un optimist convins, cel puţin aşa spusese. Ligia  credea că domnul cu care vorbise îi iubea pe toţi cei care visau  imposibilul, altfel nu ar fi rezistat în capitalismul feroce, nu s-ar  fi impus pe piaţa concurenţei decât păstrându-şi sufletul de copil  şi… fericirea care era blazonul familiei. Viaţa lui a fost ca viaţa  multora dintre noi: Veritas, honore, amare⁵⁵. 

⁵⁴ (Reg.) Conversaţie, convorbire, dialog, discuţie 

⁵⁵ (Lat.) Adevăr, onoare, iubire

IDIOMELA NABABULUI 73 

În vâltoarea vieţii⁵⁶ 

Î^{n sfârşit, a ajuns acasă. Nu-i plăcea deloc aeroportul}  

din Londra. E un imens garaj pe unde călătorii aleargă  la diferite terminale şi sunt multe… Dar Antonia, o doamnă  suavă, minionă, cu părul alb-albăstrui, cu o tunsoare Sassoon,  îmbrăcată într-un compleu de culoare crem, a fost obligată să  călătorească atunci cu British Airways fiindcă avea imediat un  zbor spre Bucureşti. Atât de imediat, că l-a pierdut. Călătoria  a fost fără vreo istorie care ar fi meritat amintită. Vecina, o  tinerică înfumurată, nu i-a vorbit. Antonia avea o carte şi  citea Promisiunea zorilor, capodopera lui Romain Gary, apoi  a vizionat un film comic, Quai d’Orsay, o comedie ce merită  văzută! I-a plăcut actorul principal Thierry Lhermitte. 

Înainte de-a se despărţi de familia fiului stabilit în Regatul  Angliei, le-a oferit nepoţilor nişte puşculiţe şi o pungă de  mărunţiş. Puşculiţele erau din ceramică şi reprezentau păsări  cu pene cenuşii şi ochi galbeni înconjuraţi de nişte rozete din  pene. Erau cucuvele, simbolul înţelepciunii la greci şi simbolul  oraşului Atena. Când Mircea, nepotul cel mic, în vârstă de trei  ani, a terminat de pus bani în puşculiţa lui, vasul ce avea forma  unei bufniţe i-a scăpat din mâini şi s-a spart. A plâns foarte mult,  o adevărată tragedie greacă. Antonia nu-şi putea imagina de  unde atât şuvoi de lacrimi la cel mic. I-a promis că-i va cumpăra  o altă puşculiţă a doua zi, dar a doua zi n-a mai apucat să meargă  la cumpărături fiindcă şi-a pregătit bagajele şi a făcut temele cu  

⁵⁶ Fragment publicat din această proză în revista „Rotonda valahă”, anul IV, nr. 2  (13), aprilie-iunie 2019, p. 131-138

74 Dorina Măgărin 

Ciprian, nepotul cel mare, în vârstă de treisprezece ani. Tocmai  când era pe punctul să iasă în oraş, Ciprian a venit în camera ei  şi i-a spus: 

– Buni, am o întrebare despre un detaliu de gramatică. În  cartea asta autorul scrie că „tău” este genitivul de la „tu” în  expresia „în jurul tău”. Ce zici? Cunoşti o gramatică istorică a  limbii române care explică morfologia diacronică a limbii? După  câte ştiu, „tău” provine din limba latină, „tuus, tua, tuum”. Am  căutat într-o gramatică mai veche, găsită în bibliotecă, despre  „în jurul meu / tău / nostru / vostru”. Gramaticile străine spun că  la expresiile „înaintea / în jurul / în faţa” se foloseşte adjectivul  posesiv la persoana I singular şi persoana a II-a singular, iar la  persoana a III-a se foloseşte genitivul… 

Femeia plăpândă se gândea că a lăsat în urmă familia fiului  cel mare şi se întorcea în ţară, la casa ei, în ţară, unde locuia  fiul cel mic, care era şi el căsătorit, doar că Filip era tatăl unei  micuţe prinţese. Antonia era fericită că a ajuns să fie bunică. Îşi  iubea copiii, îşi iubea nepoţii. Sergiu, fiul cel mare, a condus-o la  aeroport însoţit de micuţi. În mintea femeii rămăsese imaginea  băiatului ei cu nepotul cel mic în braţe, iar strâns lipit de el  stătea nepotul cel mare, toţi trei având o grimasă ce lăsa să se  întrezărească că erau pe punctul de a da apă la şoricei. 

Eu când am plecat de-acasă eram un fricos, 

Mi-era frică şi de frunza ce cădea pe jos... fredona Sergiu în  maşină şi părea atât de obosit, dar fericit deoarece chiar în ziua  plecării mamei sale a obţinut un post permanent în administraţia  facultăţii de medicină, a postulat şi a obţinut postul, drept pentru  care s-a hotărât să celebreze momentul plecând cu familia sa în  Jamaica pentru două săptămâni, o vacanţă bine meritată. Tânărul  bărbat, fiul Antoniei, îşi lăsase barbă, credea că-i stă bine, dar  mamei sale nu-i plăcea să-l vadă aşa, cu păr pe bărbie şi pe obraji.  Fiii ei nu erau la fel. Cel mare, de la care tocmai plecase, era 

IDIOMELA NABABULUI 75 

foarte secretos şi nu vorbea prea mult despre el. Din moment  ce s-a stabilit într-o altă ţară, îl vedea mai rar. Soţia lui era o  persoană foarte bună, mai activă decât el. Ea era cea care lua  deciziile în stilul „sâmbătă mergem la teatru”. Sergiu lucrează  la facultatea de medicină ca şi soţia lui. Dar Miruna are un post  foarte bun, a fost altădată secretara rectorului, iar acum lucra ca  responsabilă a programelor de informatică. Sergiu era secretarul  care tehnoredacta toate textele facultăţii de medicină, când vreun  profesor voia să facă o submisiune la guvern sau dacă facultatea  făcea o expoziţie. Din nefericire Sergiu s-a apucat pentru a treia  oară de un master şi nu l-a terminat. Antonia avea impresia că  primul născut se credea a fi un om păgubaş, dar fiecare dintre  noi suntem învingători şi învinşi, în acelaşi timp, depinde cum  ne considerăm. Poate că Sergiu nu era mulţumit de ceea ce lucra,  nu avea motivaţie să facă masterul, dar are doi copii şi deci are  responsabilităţi pentru viitorul fiilor săi. Asta nu e deloc uşor şi  tocmai asta ar trebui să-l facă să fie mai încrezător în sine însuşi.  Ciprian lua ore de pian şi o adora pe bunica sa… Filip, fiul cel mic,  locuia în acelaşi oraş cu ea. El are o fetiţă de şase ani, o dulceaţă.  Soţia lui lucrează într-o bancă. Filip este inginer chimist, foarte  inventiv şi activ. Antonia avea impresia că este un om care a avut  succes mai tot timpul, a terminat politehnica, a creat o societate,  are un salariu bun, e un bărbat atrăgător. Şi soţia lui primeşte un  salariu acceptabil. Antonia avea multe afinităţi cu mezinul încă din  copilărie. Îşi iubea flăcăii în mod egal, amândoi au luat câte ceva  de la ea, amândoi au făcut muzică, în particular, însă Sergiu era  un literat, iar Filip un bărbat modern. Fiecare este unic şi amabil.  Filip a întemeiat şi un grup muzical, cântă la chitară electrică,  Sergiu cântă la pian şi la chitară. Antonia cânta la chitară şi la  vioară când era tânără. Pfiu! Antonia era mândră de fiii săi… 

Când s-a văzut acasă, a spus cu voce tare căci şi-aşa nu era  cine s-o audă: Ce bine c-am ajuns acasă, dar nu fără peripeţii!… 

76 Dorina Măgărin 

De la Bucureşti în provincie s-a pus pe tren. Vagonul în care  avea locul cu numărul o sută unu era plin până la refuz de  călători. Oamenii comentau: S-au dat bilete fără locuri, aşa e  la sfârşit de săptămână, mai ales când merg şi studenţii acasă.  Ei au bilete gratis, să tot fii student!. Antonia ţinea ochii închişi.  Nu şi-a propus să doarmă, dar stătea cu ei închişi şi îşi amintea  ce îi spusese cândva o prietenă:  

– Să fii conştientă că într-o zi băieţii vor avea o altă familie  şi vor locui departe de tine, oarecum. Dacă vreunul dintre ei  va alege, căsătorit fiind, să locuiască sub acelaşi acoperiş cu  tine, nu te fericesc. Tu vei duce tot greul. Cunosc multe cazuri.  Eşti tânără. Te vei cufunda în muncă precum am făcut şi eu  ani şi ani… Toate au un început şi un sfârşit. Acum fiii tăi se  duc la… ca să vadă Campionatul Mondial de Formula 1 şi se  întorc. Dar va veni timpul când vor pleca, pregăteşte-te pentru  timpul când ei vor lua decizia pe care o vor crede de cuviinţă!  Sunt bărbaţi, nu mai sunt copii, e timpul să zboare! Vei rămâne  mamă de la distanţă, pregăteşte-te psihic pentru acel moment,  fii calmă şi raţională! Gândeşte-te, acum ai de definitivat un  proiect important, susţinerea doctoratului, acolo să-ţi fie  distribuită toată atenţia! Ai observat, sunt dură? Aşa e viaţa!…  Din când în când Antonia îşi întredeschidea ochii aşa cum  fac pisicile când dorm, deschidea ochii mari, migdalaţi, când  trenul ajungea în vreo staţie şi se uita la călătorii care urcau sau  coborau din vagoane, oameni preocupaţi până zăreau pe cineva  care îi aşteaptă, scoteau câte-un chiot de bucurie, se îmbrăţişau  şi plecau înspre scările rulante, pierzându-se în mulţimea care  era într-o permanentă vânzoleală. Muzica unui mobil se auzi  prin apropiere şi cineva care răspunse, o voce tânără şi caldă  spunea celui sau celei care o sunase astfel:  

– Există ceva mai frumos decât un concert Mozart,… poate  întâlnirea cu un vechi prieten. M-am văzut astăzi cu Erich, un 

IDIOMELA NABABULUI 77 

fost inginer, care acum este o epavă. După revoluţia din ’89,  părinţii pensionaţi au fost ucişi în timp ce mergeau cu maşina  la fiica lor, în Germania. Aparent a avut loc o reglare de  conturi, părinţii lui fiind foarte bine situaţi şi cu funcţii înainte  de revoluţie. De atunci, prietenul meu s-a lăsat de muncă  şi-a trăit vânzând puţin câte puţin din moştenirea rămasă de  la părinţi. Moartea părinţilor a fost clasată, dar Erich e prea  inteligent ca să nu înţeleagă că părinţii săi nu erau fiştecine şi  nu oricine putea să-i ucidă. Subiectul acesta l-a întristat, refuză  să vorbească cu prea multă lume. Când nu are chef să discute  cu nimeni, mă caută totdeauna pe mine. Sora sa geamănă,  Codruţa, nu mai vrea să păstreze relaţii cu el. Pentru Erich,  sora lui a fost o femeie unică, pe care a admirat-o şi în care a  avut încredere… De ce m-am întâlnit cu el? Pentru că-mi pare  rău de Erich, el m-a ajutat când aveam nevoie de un prieten  adevărat. Prietenii adevăraţi sunt rari şi lui Erich îi datorez  recunoştinţă. Prieteniile adevărate trebuie cultivate… 

Nici bine nu a terminat de vorbit vocea aceea catifelată,  când Antonia a putut auzi vorbind la un alt mobil, un bărbat cu  o voce care nu suna natural, parcă ar fi fost o voce electronică: 

– Vă rog să analizaţi în cadru instituţional comportamentul  deviant al elevului Vilmoş, să-i asiguraţi asistenţă psihologică  şi să îl sancţionaţi cu observaţie în careul şcolii, pentru  următoarele abateri disciplinare: lovirea repetată peste coapse  a elevelor…, deranjarea frecventă a colegilor din clasa a-V-a,  prin pătrunderea în pauze în sala de clasă a acestuia şi lovirea  nemotivată a unor elevi, furtul unor obiecte ale colegilor din  clasa… Profesoarele care au aflat parţial despre incident i-au  dat dreptate elevului Vilmoş, deşi cunosc bine comportamentul  agresiv al acestuia şi le-au recomandat celor două eleve bătute  de Vilmoş fără niciun motiv, să îi plătească acestuia suma de  treizeci de lei pentru tricoul rupt… Vă arăt că deşi fiica mea e 

78 Dorina Măgărin 

nevinovată, îi trimit elevului Vilmoş un tricou şi o pereche de  pantaloni şi m-aş bucura, dacă profesorii şi autorităţile locale  ar conştientiza situaţia familială dramatică a acestui elev şi  l-ar ajuta mai mult să se integreze instituţional şi în societate!… 

Cât timp a călătorit cu trenul, domnul ce stătea vizavi şi  avea o barbă lungă până la brâu, care părea a fi Daniil Sihastrul  a întrebat-o pe Antonia dacă a citit ceva din scrierile abatelui  Charles Lhomond. Cum ea ezita să-i răspundă, tot el a adăugat: 

– Probabil că nu, comuniştii nu cred că ar fi permis o carte  scrisă de un preot catolic, chiar dacă e o crestomaţie de limbă  latină. 

Antonia a ţinut să-i răspundă:  

– Ştiţi, comuniştii au făcut destul rău, unul dintre relele  făcute a fost şi cenzura publicaţiilor. Nu am citit niciuna din  scrierile abatelui Charles Lhomond, totuşi, am verificat repede  pe internetul telefonului şi am constatat că operele lui sunt  la câteva biblioteci universitare din ţară. Cunoaştem cu toţii  că un popor este ţinut în frâu prin ignoranţă, lipsă de cultură.  Cei care au avut şi au acces la bazele de date, la arhive sunt  în vârful piramidei sociale, ei reprezintă forţele de ordine, de  opresiune, de conducere… Armata, religia, bibliotecile, presa  şi chiar învăţământul sunt un amalgam al puterii, în viziunea  mea… Dar vulturul nu trăieşte în colivie! Câţi dintre noi suntem  vulturi, condori şi câţi dintre noi nu suntem gingaşe turturici  ori sprintene rândunele? Ideea e că orice am fi, niciuna dintre  păsările pomenite nu pot trăi decât în libertate. Captivitatea ar fi  sfârşitul pentru oricare dintre ele, dar maiestuozitatea vulturului  impune calm, respect şi o oarecare stare de temere, în schimb  rândunica, sărmana, te duce cu gândul la sclavii ce muncesc  pentru cei sus-puşi şi mai trudesc şi pentru gurile ce le au în  cuibuşoarele lor. Însă rândunica e plină de voioşie, o voioşie ce  lipseşte cu desăvârşire castelor…

IDIOMELA NABABULUI 79 

Cu capul în nori, Antonia şi-a uitat în compartiment un  mic geamantan de culoare albastră, un albastru intens, plin de  cărţi, cărţi ce le cumpărase de la Anticariatul Dalles. Noroc că  a observat imediat ce aştepta tramvaiul şi s-a întors după bagaj.  Valiza era tot acolo unde o lăsase. În ziua de azi nu mai are  nimeni nevoie de cărţi, dacă geamantanul ar fi conţinut altceva  poate că nu-l mai găsea, dar aşa… Se simţea obosită după atâta  tevatură, aşa că a trebuit să se aşeze puţin pe-un fotoliu, să-şi tragă  sufletul, apoi a aerisit toată casa, a făcut un duş, a pus la spălat  o parte din rufe şi-a plecat la piaţă. Când a revenit de la piaţă, a  luat hainele pe care nu le-a pus în maşina de spălat şi-a plecat  la curăţătorie. Acolo a întâlnit o doamnă în vârstă de optzeci şi  opt de ani, pe care nu a mai văzut-o din primăvara anului ce a  trecut. De-atunci s-au întâmplat atâtea, mătuşii i-a murit soţul,  iar în familia femeii mai tinere… şi în familia ei au avut loc  atâtea evenimente! Şi-a dat seama că doamna cea simpatică şi  dichisită şi-a pierdut soţul fiindcă atunci când se întâlneau erau  tot timpul împreună şi mergeau întruna de mână. Acum miniona  purta doliu şi era oarecum distrasă. Antonia a intrat în vorbă cu  doamna ce era abătută, care i-a spus că jumătatea ei s-a dus în  ceruri, că avea aceeaşi vârstă cu ea, optzeci şi opt de ani, şi-au  fost căsătoriţi timp de şaizeci şi şase de ani. Doamna Matilde  i-a mai spus Antoniei că a lucrat timp de patruzeci de ani la o  bancă, la sucursala din oraşul…, iar domnul a fost absolvent  al Academiei de Ştiinţe Economice din Bucureşti şi-a fost  contabil-şef la… Bătrânica s-a plâns că venirea comuniştilor la  putere i-a distrus viitorul. A fost exmatriculată din facultate,  când era în anul al doilea, pe motiv că nu avea origine sănătoasă.  Le Coeur innombrable, L’Honneur de souffrir sau Les Forces  éternelles ale Annei de Noailles s-au numărat printre cărţile  adolescenţei sale. Tatăl doamnei a terminat două facultăţi,  Teologia şi Clasicele, la Budapesta şi Viena, a fost profesor de 

80 Dorina Măgărin 

latină la un liceu de vază din oraşul în care locuiau. Doamna  Matilde a reuşit să se angajeze la bancă, chiar dacă nu avea studii  superioare deoarece directorul băncii era prieten de familie cu  părinţii ei şi o ştia de mititică. Matilde şi-a idolatrizat soţul  şi s-au iubit foarte mult. I-a mărturisit Antoniei că nu a făcut  copii deoarece a vrut să i se dedice doar soţului şi muncii sale.  Totodată i-a mai spus că domnului, care avea origine sănătoasă,  i s-a pus în vedere de către activiştii de partid să divorţeze de  ea dacă voia să facă carieră, dar iubirea lor a fost atât de mare,  încât nu s-au lăsat unul de celălalt. 

– A trebuit ca să ne naştem pentru a exista, a trebuit ca să  existăm pentru a ne întâlni, a trebuit ca să ne întâlnim pentru a  ne contopi între cer şi pământ, a trebuit să devin fărâma Lămpii  lui Aladin, a trebuit să îl aştept o mie de ani…, conchise doamna  Matilde. 

Spre seară, Antonia a adormit şi-a visat că a primit o scrisoare.  Plicul era de culoare albastră, un albastru deschis ce avea în  interior o coală de hârtie de aceeaşi culoare cu plicul, doar că  pe coala de hârtie erau şi nişte norişori alburii, imprimaţi din  loc în loc. Ştia de la mama sa, ea le avea cu visele, că atunci  când visezi „scrisoare” înseamnă că primeşti o veste în decurs  de câteva zile. Deocamdată n-a primit nicio veste şi ziua era pe  sfârşite! Urma să plece miercuri la neamuri şi de-acolo… mai  departe! După ce a pus la punct tot ce avea de terminat, când cerul  se îngâna cu pământul şi genele i se împleticeau de somn, s-a  dus şi ea la culcare, sărutându-i în vis pe toţi cei ce îi erau dragi,  îmbrăţişându-i în gând, dorindu-le o zi spornică! Ziua următoare  a stat cocoţată în pat ca o cloţă şi s-a uitat la TV5, până pe la ora  14:00, când şi-a zis că e cazul să facă un duş şi să iese pe-afară.  Oscila între a merge pe jos sau cu bicicleta. I-a fost lene să coboare  bicicleta două etaje, aşa că a luat-o la pas dintr-un magazin în  altul, fără a căuta ceva anume, doar aşa ca să-şi clătească ochii.